Duminica trecută am hotărât să iau o mică pauză de Bucureşti, de muncă, de agitaţie. Voiam să fiu singur, cu gândurile şi emoţiile mele. Vroiam să fug din capitala încinsă la maximum, undeva, „departe de lumea dezlănţuită”.
Sunt fascinat de personalitatea – deopotrivă eroică şi martirică – a lui Mihai Viteazul. Căutam bezmetic pe net diverse informaţii noi despre Voievod când, întâmplător (sau poate nu?), am dat peste o mânăstire de care nu auzisem niciodată: Mânăstirea Plăviceni (sau Alunişul). Am citit avid ceea ce am găsit despre aceasta. Dar în inima mea, hotărârea era deja luată: voi merge acolo.
Ajung într-o oră jumate la Turnu Măgurele şi de acolo cotesc spre nord, pe un drum judeţean, până în satul Dudu, comuna Plopii – Slăviteşti, jud. Teleorman. Ştiam că mânăstirea este într-o zonă izolată, pe malul stâng al Oltului, în mijlocul pădurii Plopii. Dar GPS-ul devine neputincios mai departe. Aşa încât trec o gârlă înspre Olt şi, văzând o pădure deasă, mă apropii. Imediat îmi zgârâie urechile nişte manele cu versuri groteşti şi nelipsitul miros de mici la grătar. Întreb de mânăstire, încotro s-o iau (de indicatoare nici vorbă) şi un localnic amabil iese la drum şi-mi arată calea. Se cruceşte când vede maşină cu numere de Arad şi apoi îmi toarnă la urechi despre obştea mănăstirească: să am grijă, că stareţul e certăreţ şi cam beţiv, că ţine dulăii dezlegaţi dinadins, că drumul e prost şi odată ajuns nu prea am ce vedea etc. Apoi adaugă: „Îl ştiu bine pe stareţ, că doar lucrez la Primărie”. Eu îl las să-şi termine poezia, îi mulţumesc frumos şi plec mai departe.
La stânga, pădure, la dreapta, pădure de fond cinegetic, împrejmuită cu sârmă cu curent de 220 V! Chipurile, să nu fugă iepurii din pădure. După un drum mirific, la o curbă, se iţeşte biserica mânăstirii Plăviceni dimpreună cu o parte din vechea clopotniţă şi zidurile de apărare. Trec de acestea, intru în curte şi, lângă un şopron improvizat, o femeie îmi face semn să mă apropii: ”Haideţi, poftiţi la masă, că o’ţi veni de departe”. Văd şi câinele feroce, o lupoaică germană care se gudură blândă pe lângă mine. Intru în padoc şi mă întâmpină părintele stareţ Teoctist, un moldovean în putere şi jovial. Masa, încărcată cu de toate. Alţi vizitatori, din Bucureşti, parcă terminaseră deja prânzul. Stingher la îndemnurile lor – doar nu ne văzusem niciodată – nu pot rezista tentaţiei de a ataca la baionetă un castron de vinete cu maioneză. Apoi şalău proaspăt, din iazul mănăstirii, pui fripţi, un ied tânăr făcut la ceaun… Sunt uluit de jovialitatea, de ospitalitatea, de naturaleţea stareţului în mijlocul acestei adevărate agape duminicale.
Abia aşteptam să merg să văd biserica şi ruinele din jurul ei. Ca orice lucru bun şi frumos, se lasă aşteptat. Părintele Teoctist insistă să ne facem siesta pe o verandă de lemn, să povestim un pic, să ne cunoaştem mai bine. Accept cu plăcere şi aflu astfel istoricul mănăstirii.
Pe la sfârşitul veacului al şaisprezecelea turcii din cetatea Turnu (raia otomană, Turnu Măgurele de azi) ies în afara zidurilor şi dau un raid de pradă (cum le era obiceiul păgânilor) de-a lungul Oltului, până spre Plăviceni. Doamna Stanca (soţia Viteazului încă din 1584), aflându-se pe moşiile unchiului său, marele ban Dobromir, şi-a găsit scăparea din faţa turcilor ascunzându-se într-un alun gros, din pădurea de aluni de acolo. În timpul raidului, Stanca Doamna îi promite Maicii Domnului ridicarea unui paraclis, de va scăpa cu viaţă. Minunea se produce şi Stanca, ajutată de Mihai, îşi ţine promisiunea. Ridică o bisericuţă modestă chiar pe malul Oltului, în mijlocul alunişului (de aici şi a doua denumire a mănăstirii) şi îi pune hramul Sfântului Arhanghel Mihail (doar a acestuia, nu şi a Arhanghelului Gavriil – caz se pare unic în viaţa bisericească de la noi!), conducătorul oştirilor cereşti şi ocrotitorul soţului său, Mihai Voievod. Alunul care o salvase de osmanlâi îl taie, şi din el face sfânta masă a altarului.
Legenda spune că ceva mai târziu, după martiriul suferit de Mihai Viteazul la 9 august 1601, trupul lui – ce mai rămăsese din el – a fost luat în ascuns de Doamna Stanca şi îngropat în taină în curtea micuţei bisericuţe din Păvliceni. Soţia Întregitorului de neam şi ţară nu a rezistat mult robiei din Cetatea Făgăraşului şi, în 1603, Domnul o chemă la El.
Vărul Stancăi, marele vornic Dragomir Dobromirescul (fiul marelui ban Dobromir) cinsteşte sfântul lăcaş prin înălţarea, pe fundaţiile acestuia, a unei biserici mari, din cărămidă – actuala biserică a Mănăstirii Păvliceni. Începută în 1637, este terminată la 2 mai 1648 – după cum atestă pisania sa. La moartea ctitorului, în 1652, fără urmaşi direcţi, acesta lasă moştenire mănăstirii 678 de hectare de teren: 448 hectare de pădure şi 230 hectare de teren arabil.
Având de suferit de pe urma cutremurelor de pământ (mai cu seamă cel din 1802) şi, mai târziu, din cauza indolenţei sătenilor dimprejur, complexul mânăstiresc se ruinează, îşi pierde obştea, rămâne loc pustiu şi izolat. Regularizările făcute pe Olt în perioada comunistă mută sate întregi, schimbă cursul vechi al râului, sluţeşte destine. În anii ciumei roşii – dar şi după aceea! – biserica devine loc de adăpostit vite! Viaţa duhovnicească se pierde treptat, buruienile cuprind vechea incintă, uitarea se aşterne peste mormântul voievodului – ca şi peste memoria colectivă a naţiei.
Între 1995 şi 2001 arheologii de la Muzeul Judeţean Teleorman întreprind mai multe serii de săpături arheologice, soldate cu interesante descoperiri, care atestă urme de vieţuire monahală încă din ultimele decenii ale secolului XVI – deci, înaintea reconstrucţiei bisericii celei de zid. Din 2002, viaţa monahală renaşte aici, încet dar apăsat, în prezent Mănăstirea Păvliceni având viaţă de obşte. Protosinghelul Teoctist Moldovanu se nevoieşte, împreună cu ceilalţi nouă călugări şi fraţi, pentru refacerea mănăstirii – monument arhitectonic.
Întâmplarea care a readus în atenţia credincioşilor români această ctitorie s-a petrecut în urmă cu trei ani. Iată ce povesteşte despre aceasta un alt părinte, preotul Gheorghe Aniţulesei, preot la Biserica Învierea Domnului din Rădăuţi: „Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod… În vara anului 2010 trupul a fost descoperit, în mod miraculos, la mănăstirea Păvliceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de cinci, şase metri de biserica de incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui Stareţ le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a pus să fie îndepărat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.” Acesta a fost aşezat într-o raclă şi pus în biserică. Acelaşi părinte din Bucovina continuă: „Ajunşi aici (la mănăstire), împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazul, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine.”
Fratele Andrei, un tânăr la vreo 20 de ani, îmi descuie uşa bisericii şi păşesc înăuntru. De-asupra pridvorului, în interior, o pictură foarte ciudată: un schelet uman fără coloana vertebrală, iar în loc de craniu (cum ar fi fost normal şi în linia tradiţiei picturii bizantine), o figură bizară, cu un zâmbet nefiresc… La câţiva paşi mai departe, racla cu osemintele. Acelaşi frate Andrei le deschide şi, prin fanta lăsată în pânza ce le-nveleşte, pot zări nişte oseminte de o culoare şi textură stranii… Mă aplec să sărut, cu semnul Crucii, geamul de de-asupra moaştelor, trag aer şi simt într-adevăr o mireasmă niciodată cunoscută mie până acum. Puternică, foarte plăcută, odihnitoare. Urmele vagi de îndoială mi se risipesc. În naos, sfinţii de pe pereţi au aure meşteşugite în relief – alt aspect rar întâlnit în bisericile noastre.
Anul acesta, pe 9 august – când se vor împlini 412 ani de la martiriul Voievodului Mihai Viteazul, fiul Voievodului Pătraşcu cel Bun şi al Doamnei Teodora Cantacuzino, la Mănăstirea Plăviceni va fi slujbă mare, de pomenire a cinstitului Voievod. Până atunci, baronii roşii din Teleorman împrejmuiesc pădurea cu fir electric şi împroprietăresc morţii din cimitir, doar ca să nu dea înapoi ceea ce vechea mănăstire a primit ca danie de la domnitorii şi vechii noştri boieri. Săteni buimăciţi de otrava comunistă şi cu conştiinţa creştină necrozată fură ce mai pot – de pildă, cărămizi din zidul de incintă – şi-şi bat joc de picturile din interior, icoane la care se închinau moşii şi strămoşii lor. Sau, înfricoşaţi de oamenii lui Dragnea, încearcă să ascundă parcă mănăstirea de ochii pelerinilor. Cu toate astea, mănăstirea renaşte. Din propria-i cenuşă, pe moaştele Sfântului Voievod Mihai Bravu, cu credinţa şi prin munca obştii sale celei noi, prin nădejdea celor veniţi de departe spre a se închina celui care i-a încununat pe toţi românii sub acceaşi cunună: de Prinţ, de Martir şi de Sfânt.
În anul 2000, un mare iubitor de Dumnezeu şi de neam, Nestor Vornicescu, ”Mitropolitul cu suflet de copil”, a pus pe masa Patriarhiei Române dosarul complet pentru canonizarea lui Mihai Viteazul. Trecerea sa la cele sfinte, la 17 mai 2000, a stopat pentru moment analiza dosarului. Acatistul Fericitului între Voievozi Mihai Vodă este şi rugă la Cel Preaînalt pentru grabnica ridicare la cinstea altarelor a celui pe care Dumnezeu l-a aşezat demult la dreapta Sa.
P.S. Inevitabililor cârcotaşi le spun că, în curând, se va face analiza ADN pe părţi din osemintele Domnitorului, ca şi pe părţi din osemintele Doamnei Teodora, maica sa, care odihneşte la mănăstirea Cozia. ”Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”
- O vizită la Mihai Viteazul - 31 iulie 2013
Foarte frumos. Iar despre osemintele Domnitorului, ce se poate spune? Fenomenal!
Maine 9. 08. 2013 se implinesc 412 ani de la moartea martirica a Marelui Voievod Mihai Viteazul.
felicitari! cu o exceptie: nu de buimaceala sau de frica lui Dragnea, satenii fura si distrug ci din cauza educatiei, a lipsei de respect fata de trecut si a unui sistem nenorocit care lasa totul in ceata, dand iluzia libertatii,
pentru a se mentine la putere