Identitate românească

“Vesticii au pierdut credinţa şi au căzut într-o viaţă trupească, dar au o cultură chiar raţionalistă sau umanistă care îi ţine într-un anumit nivel. Au coborât încet, încet, dar au, într-un mare grad, o politeţe care îi opreşte să cadă mult mai jos. Ortodocşii însă, atunci când îşi pierd credinţa, nu au o cultură umanistă care să-i ţină şi atunci merg direct în cele mai de jos. ”

Citatul aparţine părintelui Sofronie Saharov. E unul din multele gânduri consemnate de ucenicii săi, dar într-un anumit sens el reprezintă o raritate printre cuvintele de îndrumare spirituală care compun majoritatea cărţilor sale, fie scrise de el însuşi, fie consemnate de cei de lângă el. E o raritate pentru că abordează o întrebare aferentă mai degrabă planului social şi cultural decât celui spiritual, conducând însă prin răspunsul sugerat către acesta din urmă.

Întrebându-ne prin urmare de ce sunt ţările răsăritene, în particular România, “altfel” decât cele occidentale, vom constata că răspunsul este conţinut în bună măsură în cuvintele de mai sus. El ţine de un domeniu al existenţei care este cu desăvşire opac pentru o serie de autori aflaţi acum la modă. Relativa notorietate a acestora este una conjuncturală, datorată în special unei “noutăţi” perspectivice care ţine mai degrabă de domeniul efemerului. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei tendinţe este fără îndoială Lucian Boia. Adulat de unii, aspru criticat de alţii, rămân totuşi unele certitudini în ceea ce priveşte orientarea şi fundamentul demersurilor d-lui Boia. Este evident că scrierile sale se încadrează în tendinţa aflată azi în vogă a “demitizării” istoriei şi prin aceasta a identităţii poporului căruia îi aparţine, mergând până la o azvârli în derizoriu. Dacă îi citim cartea “De ce este România altfel”, descoperim enumerate toate constantele negative ale firii româneşti manifestate de-a lungul veacurilor. Elementele prezentate sunt, fără îndoială, în cea mai mare parte reale. E o moştenire istorică de care suntem marcaţi şi astăzi. Orientarea autorului păcătuieşte însă printr-o unilateralitate frapantă. Deformarea prin omisiune se află aici la ea acasă. Românii nu au avut nevoie să-l aştepte pe Lucian Boia pentru a putea privi într-o oglindă la propriile defecte. Această oglindă a fost ţinută de mulţii alţii înaintea sa: Eminescu, atât ca poet, cât şi prin pana gazetarului, Caragiale, mai apoi generaţia lui Eliade şi Cioran, mesianismul naţional românesc interbelic. Dar tot acest curent naţionalist cultural sau politic care şi-a pus problema diagnosticării şi însănătoşirii sufletului românesc secularizat, îmbolnăvit de un contact impropriu cu modernitatea şi cu civilizaţia de import, este pur şi simplu ignorat sau marginalizat de către dl Boia.

Referirea sa la Eminescu? O fi pentru români un poet mare, mai ales datorită “muzicalităţii versurilor sale”, dar care nu are stofa de a se impune în universalitate, farmecul versurilor sale pierzându-se prin traducerea în alte limbi, ba mai mult, ele nici nu ar mai prea fi pe gustul generaţiei actuale. Cam … atât, în viziunea dlui Boia! Subţire si zeflemitor, uitând că recunoaşterea universală pe planul literaturii –chiar şi a unui geniu incontestabil- se face mult mai greu în mod individual, în schimb mult mai facil în cadrul unor culturi naţionale bine închegate, prin limbi de largă circulaţie, cum ar fi cea engleză, franceză, germană, rusă, etc. Aceasta pe lângă ignorarea cu desăvârşire a luptei cu caracter sistematic duse de Eminescu cu tarele noastre colective. Ele ne sunt semnalate şi de dl Boia, care însă rămâne cantonat într-o suficienţă enumerativă, negăsind niciun posibil leac al depăşirii lor prin înfiriparea unei demnităţi care ne-ar permite să ne prezentăm cu fruntea sus în faţa lumii.

Ar fi totuşi prea grosolan din partea dlui Boia dacă ar ignora cu desăvârşire autenticele realizări româneşti. Dacă exportul de literatură este mai dificil, limbajul universal al artelor plastice poate fi în schimb receptat cu mult mai mare uşurinţă. Aici un geniu veritabil se poate impune şi direct în conştiinţa universală, în chip singular, nefiind nevoie şi de receptarea cadrului unei întregi culturi. Astfel, Lucian Boia îi dedică marelui Constantin Brâncuşi o singură propoziţie, ce-i drept apreciativă, desemnându-l drept întemeietorul curentului secolului XX în arta sculpturii. Trebuie să recunoaştem: mai puţin de atât nu se putea! Adică un minimalism coerent cu filosofia dlui Boia care se învârte în permanenţă în jurul axului central al demitizării sau marginalizării – atunci când negarea totală este imposibilă. Dar iarăşi, nimic despre caracterul profund românesc al artei brâncuşiene, care nu este pură abstracţie ci o esenţializare, o sublimare a unor simboluri şi arhetipuri care dau identitate şi sens, o spiritualizare a existenţei, a tradiţiei în care artistul a crescut şi care l-a definit.

Acelaşi minimalism în referinţa pe care o face la “elita intelectuală interbelică”. Dl Boia e nevoit să conceadă şi aici că am avut de-a face cu germenii unei culturi autentice, cu un început de emancipare faţă de cadrele occidentale, cu tentative româneşti de a găsi un limbaj şi o problematică proprie. Este generaţia lui Eliade, Cioran, Ionescu, Noica şi a multor altora, o serie de reprezentanţi ai ei impunându-se şi în literatura universală.

Iată deci că se poate. Numai că şi aici dl Boia ignoră faptul că valoarea acestor creaţii s-a decantat într-o atmosferă de efervescenţă naţională, care însă îi displace şi pe care fie o minimalizează, fie o etichetează ideologic pentru a putea rămâne coerent concepţiei sale. Trebuie spus că dacă această elită intelectuală ar fi dispus de timpul necesar, dacă printr-un miracol am fi fost scutiţi de cataclismul comunist, această pleiadă s-ar fi impus la catedrele universităţilor româneşti, formând noi şi noi generaţii de români în spiritul unor valori autentice. Dl. Boia ar fi avut atunci cu siguranţă alt gen de dascăli decât cei de dogmă materialist-istorică care l-au făcut de fapt tributar acestei concepţii (doar formele de expresie fiindu-i, fireşte, unele aduse la zi). Atunci, probabil chiar şi unul ca Lucian Boia ar fi scris, despre România, altfel.

Mircea Eliade, unul din reprezentanţii emblematici ai acestei generaţii interbelice, lămureşte în chip programatic în anul 1937 care ar fi fost etapele de urmat pentru scoaterea culturii române din conul periferic de umbră în care se afla şi impunerea ei în atenţia lumii întregi. Un program care a fost formulat, deşi istoria l-a condamnat să rămână în cele din urmă într-un stadiu incipient.

“Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobândeşte prin adâncirea până la epuizare a specificului, a localului, a particularului. (…)„Naţionalismul“, aşadar, nu are decât ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizarea forţelor naţionale. Lupta naţionalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului. Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul când el încearcă să devină universal. Un naţionalism nu devine universal renunţând la formele lui specifice şi încercând o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal când izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creând un sens nou al existenţei. Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sunt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mântuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalismul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecât a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luând cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a descoperit.”

Ultima propoziţie a lui Eliade este o definiţie perfectă a artei brâncuşiene, care a zămislit formele prin care universalitatea poate să ia cunoştinţă de realităţile esenţiale ale neamului nostru. Dar ea reprezintă totodată un motto pe care Eliade l-a urmat el însuşi în întreaga sa creaţie.

Ne oprim în mod exemplar la romanul lui Eliade “Tinereţe fără tinereţe”, tradus într-o serie de limbi de largă circulaţie, şi care a devenit notoriu în special datorită faptului că a constituit sursa de inspiraţie pentru un film artistic realizat de cunoscutul regizor hollywoodian Francis Ford Coppola. Descoperirea romanului lui Eliade a reprezentat pentru acesta răspunsul la o serie de întrebări existenţiale care îl frământau, redându-i astfel inspiraţia şi creativitatea artistică, după cum mărturiseşte regizorul în postfaţa pe care a scris-o pentru ediţiile mai noi ale romanului, reeditat în urma apariţiei filmului. E limpede însă: Coppola nu pătrunde dimensiunile româneşti ale acestei opere literare eliadeşti. Căci şi acest roman, ca şi celelalte ale lui Eliade, prezintă lumii –mai direct sau mai subtil- elemente ale înţelegerii româneşti a existenţei. Însuşi titlul cărţii este o aluzie la basmul popular “Tinereţe fără bătrâneţe”, element însă greu de decriptat pentru un cititor străin, nefamiliarizat cu identitatea românească. Eroul romanului, Dominic Matei, un fost profesor de liceu din Piatra Neamţ, cu preocupări erudite de orientalistică dar care nu a reuşit să se afirme propriu zis în lumea elitelor academice, ajuns la vârsta de 70 de ani, nemaigăsind un sens în viaţă, vine cu trenul la Bucureşti cu gândul de a-şi pune capăt vieţii. Era ziua de Înviere a anului 1938, când este lovit de un fulger şi dus în stare gravă la spital. De aici lucrurile iau o întorsătură de-a dreptul fantastică. În urma acestui fapt, bătrânul profesor nu numai că rămâne în viaţă, dar întinereşte în mod miraculos, ajungând să arate ca la vârsta de 30 de ani, cu o potenţare fenomenală a capacităţilor sale intelectuale şi cognitive. Devine un fel de supraom, un om “post-istoric”, adică acel mutant spre care năzuieşte ştiinţa geneticii atunci când nu ţine seama de Creator şi de rânduielile Sale: omul veşnic tânăr şi superior condiţiei sale naturale. Prin acest artificiu spectacular al “fulgerării”, Eliade reuşeşte să aducă în prim plan o problemă aflată la intersecţia ştiinţei moderne cu spiritualitatea. Adică pe terenul său favorit.

Nu vom reda aici întreg conţinutul romanului. Ce face un om care nu mai îmbătrâneşte şi care posedă asemenea facultăţi deosebite? Care are o nouă identitate – sub care trăieşte fără griji în occident, sub alt nume şi bucurându-se de o notorietate pe alocuri publică – dar sub păstrarea tainei fostei sale existenţe şi a modului în care a survenit transmutaţia? Nostalgia propriei identităţi şi neîmplinirea sufletească – vizibile şi din convorbirile cu alter-egoul său (sau îngerul păzitor) îl macină în cele din urmă. Descoperirea unei poze îngălbenite, veche de aproape o sută de ani, cu casa natală din Piatra-Neamţ îi trezeşte o nostalgie nesfârşită, un dor de a-şi revedea locurile natale. De a se regăsi pe sine cu adevărat, de a-şi recăpăta propria identitate, cea dată de Dumnezeu, iar nu cea artificială, mutantă. Cine cunoaşte basmul românesc “Tinereţe fără bătrâneţe” intuieşte deja deznodământul. Întoarcerea fiului de împărat, care locuia fără griji în palatele tinereţii veşnice, mânat de dorul de locurile natale, va însemna moartea acestuia, întoarcerea în ţărâna din care s-a plămădit. Acest fapt înseamnă totodată reîntoarcerea în firescul existenţei umane, cel dat de Dumnezeu, iar nu cel plămădit artificial, prin hybrisul luciferic al creaturii de a-şi depăşi prin sine însuşi propria condiţie.

Am amintit de Brâncuşi şi de Eliade, doi mari români care au reuşit –în mod conştient şi programatic- să impună realităţile spirituale ale neamului lor în atenţia universalităţii.

Vom întregi aceste exemple cu încă unul, pornind de la o altă observaţie –eronată pentru că incompletă- pe care îşi fundamentează dl. Boia tezele. Anume, acea “întârziere” în dezvoltarea socială, politică şi economică de care dă dovadă România în comparaţie cu “lumea civilizată” ar constitui un handicap insurmontabil. Etapele nu pot fi arse, decalajul de sute de ani nu poate fi anulat, indiferent câte eforturi s-ar face în acest sens. Aşa o fi, dacă ne referim la aceste domenii. România nu va fi niciodată o mare putere economică sau industrială deşi, fără îndoială, chiar şi în aceste condiţii, e loc de mult mai bine comparat cu starea de fapt prezentă. Dar ne vom întoarce pe tărâmul care pentru dl. Boia este cu desăvârşire impenetrabil : cel spiritual. Semnificativ, acesta constituie chintesenţa creaţiei acelor români care s-au impus în conştiinţa universală cum sunt Brâncuşi sau Eliade, fiind o constantă, poate cea mai importantă, a identităţii româneşti. Dar, vorbind de acest domeniu, trebuie spus că aici spaţiul carpatin joacă un rol central, de înaintemergător. Aici nu suntem în urma celorlalţi, ci dimpotrivă, în avangardă.

Aducem al treilea exemplu al unui creator român care s-a impus cu succes în atenţia lumii întregi : cel al lui Vintilă Horia. Romanul care l-a făcut celebru, “Dumnezeu S-a născut în exil” este scris sub forma unui jurnal apocrif al poetului latin Ovidiu în exilul său din ţara geţilor şi reprezintă, văzut prin ochii reprezentantului “lumii civilizate” exilat la periferia imperiului, un profund portret al identităţii … româneşti. Fireşte, cartea este scrisă cu o mare virtuozitate stilistică şi conduce, într-o încordată aşteptare mesianică, la mesajul ce urma să vină prin propovăduirea Mântuitorului, a Cărui întrupare se produsese deja. Aceste elemente au fost probabil suficiente pentru a se bucura până în zilele noastre de un larg succes la public şi pentru a i se acorda în anul 1960 premiul Goncourt. Premiu acordat, în cele din urmă nedecernat (însă nu retras), în urma scandalului mediatic provocat de o cabală comunistă internaţională, cu puternice implicaţii din partea regimului de la Bucureşti. Mesajul central al cărţii este de fapt revelaţia pe care marele poet o are descoperind identitatea românească (sub forma ei ancestrală, dacică), prin ondulaţiile spaţiului mioritic, un spaţiu al păcii şi al libertăţii, prin firescul morţii ca întoarcere la Creator, prin balada superbă a Mioriţei, toate aceste elemente convergând într-o profundă spiritualizare a existenţei şi a sensurilor sale.

Prezentăm mai jos fragmentul culminant al romanului lui Vintilă Horia în care, prin pana ipotetică a latinului Ovidiu, fascinat de cele descoperite aici, ne este revelat cu măiestrie sufletul românesc şi rosturile sale pe acest pământ. El este întregit într-un mod autentic şi credibil de întreg conţinutul cărţii, care emană o mare forţă artistică şi emoţională.

“Ţara exilului meu, această ţară care nu acceptă pe tirani, care atrage în schimb pe romanii şi grecii însetaţi de libertate. Această ţară se găseşte, cum s-o spun mai bine, în centrul lumii. Romanii se îndreaptă de mult către frontierele ei şi se pregătesc s-o cucerească. Barbarii, din cealaltă parte, o atacă şi ei, de secole, ajung câteodată să se aşeze pe alocuri, dar nu se pot împăca cu climatul moral de aici. Cei care perseverează dispar până la urmă, ca apele unui râu înghiţite de nisipuri, cei mai slabi o părăsesc ducându-se pe alte meleaguri, mai puţin paşnice, vreau să spun mai puţin îmbibate de credinţă. Cred că taina pe care aceste ţinuturi o ascund în oamenii de pe aici şi în armonia peisagiului nu poate fi explicată decât prin credinţa care a modelat totul, ca mâna unui sculptor, suflete şi locuri. Zamolxe a fost un simbol trecător, un precursor al acestui Dumnezeu a Cărui împărăţie va fi fără sfârşit şi a Cărui luptă cu oamenii va dura milenii. Cine va putea renunţa atât de repede la obiceiurile sale, la prejudecăţi, la zeii sângeroşi şi uşor de mulţumit, asemănători păcatelor noastre cele mai scumpe, ca să accepte durerile unei noi naşteri, la fel de înspăimântătoare ca şi ideea morţii? Or, credincioşii lui Zamolxe sunt singurii între toate neamurile lumii, care nu se tem de moarte. Astfel, ei sunt pregătiţi pentru noua naştere şi poate vor fi primul popor care se va lăsa să fie modelat de învăţătura Mântuitorului şi va primi doctrina sa, fără ca acest lucru să schimbe prea mult lucrurile. Şi alţii vor primi învăţătura, dar transformarea va fi grea şi va cere secole. Ca înfăţişare exterioară aceste popoare se vor schimba repede, dar în fundul inimilor, vor păstra mult timp amintirea vechilor legi.

Dar atunci, pentru ce nu S-a născut aici? Răspunsul e uşor de dat: pentru ca destinul Său să se împlinească. Profeţii vorbesc despre o suferinţă şi o umilire. Aici nimeni nu L-ar fi făcut să sufere. Întreg poporul, de la rege la păstori, L-ar fi urmat de îndată. Nimeni nu s-ar fi gândit să-L scuipe în obraz, nici să-I străpungă mâinile şi picioarele, iar dacă ar fi cerut de băut, nu I-ar fi dat oţet, ci lapte şi miere, şi trăind, n-ar mai fi putut reînvia. Ca să poată suferi şi rămâne fidel istoriei Lui viitoare, S-a născut aiurea, acolo unde va fi imediat transformat în durere.

Nu vreau să spun că dacii se vor pune în mişcare, de îndată ce vor afla de venirea Lui, astfel ca noua lege să triumfe, căci asta ar însemna un nou război, dus de data asta în numele Lui, şi este evident că doctrina Sa va renega războiul şi că războaiele pe care oamenii le vor purta în numele Său nu vor mai fi decât pretexte sub care se va ascunde vechea sete de putere, de dominaţie şi de sânge. Secole îndelungate, dacii îşi vor continua viaţa de astăzi. Oameni civilizaţi şi barbari vor trece peste aceste pământuri şi toţi învingătorii vor fi de fapt nişte învinşi, căci vechea blândeţe a acestor locuri va rodi în sufletele lor; atunci când acest pământ va fi suferit toate umilinţele, călcat în picioare de toţi războinicii lumii, atunci îşi va fi împlinit misiunea sa şi va împărtăşi tuturor celorlalte popoare marele său mesaj.

Pământurile pe care le stăpânesc geţii sunt întinse. Aceste întinderi cunosc nădejdea morţii şi a vieţii viitoare, ca şi puterea Dumnezeului unic. Trecutul şi viitorul dacilor fac un singur tot. Cum să nu vezi acest lucru după ce i-ai cunoscut de aproape ? Mi-aduc aminte în această clipă de cuvintele preotului : « Vei mai afla şi alte lucruri înainte de a muri ». Mă număr şi eu printre aceşti învingători învinşi. Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr şi am suferit. Dar ştiu acum că Roma, această Romă care era, la începutul suferinţelor mele, oglinda tuturor gândurilor, nu se află la răscrucea tuturor drumurilor de pe acest pământ, ci altundeva, la capătul unui altfel de drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil.”

Nu ştim ce se va alege peste o jumătate de veac de moda cărţilor demitizante. Dar e cert că asemenea rânduri ca cele de mai sus, scrise cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, au o valoare perenă. Ele formează una din pietrele de mozaic care vestesc acel viitor în care identitatea românească se va închega în integralitatea dimensiunilor sale. Acel viitor în care periferia geografică şi politică a imperiului european are potenţialul de a deveni centrul spiritual al intersecţiei civilizaţiilor apusene şi răsăritene, aşa cum a recunoscut-o cu admiraţie şi dragoste marele poet roman, reprezentantul prin excelenţă al “lumii civilizate” din vremea sa şi, prin extensie, din toate epocile.