Revista Lumea Credinţei şi Asociaţia ROST fac împreună o colectă de fonduri pentru reparaţia acoperişului bisericii Sf. Parascheva din Vidin (Bulgaria), ctitorie a domnitorului român Mastei Basarab. Suma necesară pentru refacerea acoperişului este de aproximativ 2.500 euro. Demersul nostru este motivat de evlavia pentru Sf. Parascheva, dar şi de semnificaţia istorică a lăcaşului şi de legătura de sânge dintre românii nord-dunăreni şi cei sud-dunăreni, aşa-numiţii vlahi, pentru care Matei Basarab a clădit biserica.
Credem că îi putem face o bucurie Sfintei Cuvioase Parascheva şi ne putem face nouă înşine o bucurie strângând banii până la 14 octombrie, de praznicul Sfintei. În numai câteva zile de când am anunţat strângerea de fonduri, în conturile Asociaţiei ROST au intrat deja, pentru acoperişul bisericii din Vidin, 2.090 de lei. Tragem nădejde, aşadar, că vor fi completaţi şi restul banilor în curând.
Banii se pot vira în contul Asociaţiei ROST, cu următoarea precizare: “Acoperiş biserică”. Contul este: RO25 BACX 0000 0001 0736 3250, în lei; deschis la Unicredit Tiriac Bank, Sucursala Drumul Taberei, Bucureşti.
[Am fost sesizat de unii donatori că au întâmpinat greutăţi la depunerea banilor, anumiţi funcţionari, probabil mai grei de cap, interpretând legea după bunul plac şi cerându-le o factură pe baza căreia să le primească banii! Este o aberaţie rară. Nu există factură pentru donaţii! Şi donaţiile nu trebuie justificate. Banca are obligaţia să încaseze banii pentru noi. Plătim comisioane importante şi pentru serviciul ăsta. Dacă veţi avea aceeaşi problemă, mergeţi, vă rugăm la altă sucursală, ori, dacă aveţi posibilitatea, încercaţi să viraţi banii din conturile dvs, online sau prin ordin de plată. Vă mulţumim!]
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă bisericuţa de la Vidin, public aici un reportaj făcut de mine în martie 2010. Fotografiile îmi aparţin de asemenea.
______________
Bisericile din Vidin ale lui Matei Basarab
În oraşul Vidin, de pe malul bulgăresc al Dunării, au rezistat veacurilor până astăzi două biserici construite de Matei Basarab al Ţării Româneşti, purtând hramul Sf. Pantelimon şi al Sf. Parascheva. Ele sunt dovezile unei continuităţi a românilor în acest loc şi totodată mărturisesc despre râvna creştinească a unui domnitor român.
Cu o arhitectură simplă, clădite din piatră de râu, aceste biserici mai păstrează ceva din căldura credinţei trăite aici odinioară.
Astăzi, oamenii le vizitează rar, fie din curiozitate turistică, în cazul bisericii Sf. Pantelimon, fie pentru a cere ajutor de Sus, prin mijlocirea Sfintei Parascheva. Românii din Vidin cunosc prea puţin istoria celor două sfinte lăcaşuri, la fel ca şi noi, cei din nordul fluviului.
„Pace frumoasă” îmi deschide drumul
„Hai cu mine!”, zice. Şi o ia hotărât, cu paşi mari peste stradă, fără să se uite dacă-l urmez. Merge ca un marinar pe puntea unei corăbii clătinate de valuri. Braţele lungi, cu palme grele, îi lunecă pe lângă trup, înainte-napoi, ca nişte pendule. Un mănunchi mare de chei îi izbeşte ritmic şoldul drept. Încerc să ţin pasul, şi-l întreb de unde ştie româneşte. „Sunt vlah. Vlah” – repetă, apăsat pe „h”, ca şi cum s-ar teme că nu înţeleg. Şi-şi întoarce spre mine chipul brăzdat de vârstă şi nebărbierit, care se ridează mai mult într-un zâmbet larg. „Fata mea îşi dă doctoratul în economie la Bucureşti”, adaugă mândru.
Cunoaşte toate bisericile din Vidin – uite, are cheile tuturor la cingătoare, căci e inspectorul financiar al episcopiei –, dar nu le ştie istoria. A prins doar frânturi de legendă de la bătrâni. Da, lăcaşul închinat Sfântului Pantelimon, din curtea catedralei Sf. Nicolae din Vidin şi biserica Sveta Petka, adică Sf. Parascheva, de peste drum, sunt făcute de români. Când? Cine ştie?…
L-am întâlnit pe vlahul Crasimir în curtea bisericii Sf. Pantelimon, unde se afla cu treabă. A intrat în vorbă bucuros şi puţin mirat că admiră cineva biserica. Crasimir înseamnă „Pace frumoasă” – îmi spune – şi mă gândesc că Dumnezeu nu mi l-a scos degeaba în cale pe omul cu un astfel de nume.
În dimineaţa aceea de vineri, la catedrala episcopală Sf. Nicolae nu veniseră la slujbă decât câţiva călugări şi vreo două bătrâne. „Nu prea trece lumea pe la biserică”, dă din mână a lehamite Crasimir.
Sf. Pantelimon, cuibărită între catedrală şi două clădiri administrative, era închisă, dar mi-a descuiat-o Crasimir. Tăiată în piatră şi acoperită cu ţiglă, mica biserică aduce cu cele ale vlahilor din Muntenegru şi cu cele ale aromânilor din nordul Greciei, ori de la Ohrid din Macedonia. Doar că e mai smerită, fiind pe jumătate îngropată în pământ. În vremea când a fost clădită, turcul nu-i permitea creştinului să-şi ridice lăcaşul de închinăciune la înălţimea moscheii.
„Beciul” care dogoreşte de sfinţi şi îngeri
O uşă de tablă şi o scară metalică duc spre pântecele întunecat al bisericii. Înăuntru simţi că eşti într-un loc de unde urmează să te naşti din nou. Pereţii strâmţi şi rotunzi păstrează o pictură care dogoreşte: scenele biblice sunt inundate de roşu, iar sfinţii sunt vii, energici, cu feţe translucide – ale căror trăsături nu le vezi, dar cărora le simţi expresia. În frescele care par atât de proaspete, mucenicii sunt traşi pe roată, precum răsculaţii români, iar călăii au uniforme de ieniceri. Sfânta Treime este închipuită de trei tineri, în jurul unei mese, care au aripile ridicate cu vârfurile în sus, parcă acum îşi iau zborul. Ard picturile ca nişte stele incandescente pe un cer de catifea indigo. Şi luminează mai bine decât sfeşnicele şi mult mai mult decât becul agăţat de-o grindă de lemn la mijlocul lăcaşului.
Beciul acesta de piatră aspră şi rece, în duşumelele căruia îi simţi găurile făcute de genunchii creştinilor aşezaţi pe ele timp de secole, beciul acesta zugrăvit cu aripi şi aure care ard este cald de parcă abia s-a sfârşit liturghia.
Mă aşez într-o strană de lemn bătrân ca lumea, pe care s-or fi scurs neştiute şiruri de lacrimi, care va fi fost frământat de mii de mâini, care va fi odihnit cine ştie câte trupuri de români sud-dunăreni, care a vibrat atâtea şi atâtea liturghii… Dacă ar putea vorbi lemnul, mi-ar povesti despre această parte a românităţii, de dincoace de Dunăre, vămuită, folosită şi prigonită mii de ani de Bizanţ, de otomani şi de bulgari. Mi-ar spune despre incursiunile domnilor Ţării Româneşti la Vidin, la Veliko Târnovo şi chiar mai în sud, până la mare, în fruntea oştilor româneşti pentru a-i ajuta pe fraţii vlahi în lupta lor contra stăpânitorilor haini. Aş afla cum românii de aici şi cei din nordul Dunării au clădit zeci, sute de biserici şi mănăstiri pe teritoriul actual al Bulgariei, pentru slava lui Dumnezeu dar şi drept dovadă a vechimii românităţii pe aceste meleaguri. Lemnul e martorul viu al unei istorii pe care o descifrăm fragmentat prin cărţi.
Lemnul e mut însă, iar Crasimir nu ştie nimic din toate acestea – nici măcar că, în câteva lucrări de istorie româneşti, vodă Matei Basarab al Ţării Româneşti e trecut ctitor al bisericilor Sf. Pantelimon şi Sf. Parascheva.
În schimb, Crasimir se oferă să mă ducă la Sf. Parascheva, unde este un preot vlah, care ar putea să-mi răspundă la întrebări.
Sfântul lăcaş în care plânge pământul
Biserica Sf. Parascheva este tot din piatră şi tot pe jumătate îngropată. Doar că, faţă de Sf. Pantelimon, e mai scurtă şi la un capăt are un adaos de zid în semicerc, dezvăluind locul altarului. Pe acoperiş cresc ierburi, iar pereţii plâng cu lacrimile pământului, scorojind tencuiala şi dizolvând pictura murală – atâta cât a mai rămas, numai petece. Un geam mic şade-n perete, la nivelul străzii, ca un timbru de ceaţă. Raza de lumină care pătrunde prin el îşi pierde vlaga încă de la intrare, în fumul de lumânări ridicat până-n tavan şi în sclipiciul unor becuri.
Părintele Velisarie Gavrilescu, parohul de la Sf. Parascheva, tocmai şi-a terminat slujba şi mai sfătuieşte câte un credincios dinaintea catapetesmei ornate cu ghirlande de flori de plastic.
La Sf. Parascheva, liturghia se oficiază numai vinerea, căci aşa s-au învăţat credincioşii să vină aici doar în ziua în care o cinstesc pe Sveta Petka. După o vreme, în care a încercat să le schimbe oamenilor obiceiul şi să-i aducă la slujbă duminica, părintele Velisarie s-a dat după ei.
Lângă uşa din stânga altarului, se află o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Parascheva, la care vin necontenit creştini să se închine şi să se roage. Ei pun întîi „luminile” – lumânări din ceară curată – să ardă într-o lădiţă cu nisip chiar în faţa icoanei şi apoi se reculeg pentru câteva clipe şi-i spun Sfintei, în gând, necazurile ori dorinţele lor. Nimeni nu zăboveşte prea mult, ca să lase locul altora.
Într-o limbă română veche, amestecată cu regionalisme olteneşti, părintele Velisarie îmi spune, pe îndelete, istoria acestui sfânt lăcaş, aşa cum o ştie.
A fost ridicat de către Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, în veacul şaptesprezece şi împodobit cu lucruri de preţ. Ca şi biserica Sf. Pantelimon, a fost strălucit pictată pe interior. Era pregătită să devină casa Sfintei Parascheva, ale cărei sfinte moaşte mai fuseseră în Vidin, în veacul paisprezece, timp de cinci ani. Şi se gândea vodă că s-ar cuveni să se întoarcă aici, dacă le-ar putea răscumpăra de la rivalul său, Vasile Lupu, domnul Moldovei, care le dusese la Iaşi.
„După căderea jugului turcesc, biserica a fost părăsită. Nu ştim de ce. Peste ea a fost pus pământ, şi lumea a uitat că a fost o biserică. Rămăsese doar o movilă cu verdeaţă, pe care uneori se odihneau târgoveţii. A fost redescoperită, printr-o minune dumnezeiască, mai târziu” – spune părintele Velisarie.
Biserica vindecătoare, descoperită în vis
Cândva, pe la începutul secolului trecut, o româncă dintr-un sat de lângă Vidin a venit în oraş să caute leac pentru fetiţa ei bolnavă. Îi apăruse în vis Sfânta Parascheva, care i-a spus că fata i se va însănătoşi dacă vor merge să se roage timp de trei zile şi trei nopţi pe un deal din Vidin. Şi a căutat mult timp dealul acela, până să ajungă deasupra biserici Sfintei Parascheva. Acolo au dat peste movilă şi s-au aşezat la rugăciune. La sfârşitul celei de-a treia nopţi de priveghere, femeia a adormit, şi i-a apărut iarăşi Sfânta în vis şi i-a spus că fata ei va fi sănătoasă, iar în semn de mulţumire să dezgroape biserica de sub acea movilă.
Părintele Velisarie a căutat prin scriptele bisericii şi pe la învăţaţii Vidinului date precise despre istoricul bisericii, dar n-a găsit. Cineva de la Craiova i-a promis că o să-i aducă o carte pe care a descoperit-o în zidul unei biserici şi în care scrie şi despre ctitoriile lui Matei Basarab din Vidin şi Şiştov.
„Datele istorice sunt importante, dar contează mai mult adevărul pe care l-am moştenit de la strămoşi”, e convins părintele.
Şi ce poate fi mai adevărat decât minunile care se întâmplă frecvent în biserica sa. „Vin mulţi oameni şi cer sănătate, la icoana Sfintei Petka. Şi pe urmă unii dintre ei, care au avut credinţă tare, mărturisesc că s-au vindecat” – spune repede părintele Velisarie. El n-a văzut pe nimeni recăpătîndu-şi vederea sau ridicându-se din scaunul cu rotile la icoană, dar e numai de doi ani paroh la biserica aceasta.
Mă lasă câteva momente singur, ca să-i citească o rugăciune unei copile care visează urât şi care de aceea se teme să mai adoarmă. Se roagă în bulgăreşte, căci mitropolitul nu le dă voie să slujească în limba română.
Minunile Sfintei Parascheva la Vidin
Dintr-un ungher, o femeie încă tânără, îmbrăcată în negru, mă priveşte de când am intrat în biserică. Mă apropii şi o întreb dacă ştie româneşte. „Cum nu?”, zice, încercând să zâmbească. Gura are un desen ciudat, cu colţul din dreapta ţeapăn şi cel din stânga căzut. Mâna dreaptă şi-o ţine îndoită din cot şi lipită la piept, ca şi cum i-ar fi legată într-o eşarfă.
O chemă Zoia şi vine în fiecare vineri să asiste la slujbă, apoi rămâne în biserică până pleacă ultimul om. Dacă a văzut minuni în biserică? O minune s-a întâmplat chiar cu ea. De fapt, două. „Sfânta Petka m-a vindecat. Prima dată a fost pe când aveam vreo 12 ani. Eu m-am născut în satul Vârf, unde sunt numai rumâni. Şi de mică am fost paralizată. Tatăl meu a aflat că Sfânta Petka face multe minuni cu cei care i se roagă aici şi m-a adus să mă închin şi să-mi citească preotul timp de 40 de zile. Şi după 40 de zile am putut să merg. Am fost bine un timp. Dar, acum câţiva ani, o căruţă a dat peste mine şi iar m-am îmbolnăvit şi nu mă mai ridicam din pat. Şi iar m-a adus tata aici, şi acum merg din nou. Dacă am credinţă, o să-mi pot mişca şi mâna”. Cât a vorbit, faţa i-a fost luminată de un zâmbet timid, care acum s-a stins. Biserica e aproape goală. Acuş pleacă şi părintele. Iar Zoia ar mai sta. Chiar dacă aici e frig şi umezeală, ea nu simte asta, ci că Sfânta Petka o iubeşte, şi îi e bine.
Părintele Velisarie s-a întors şi-mi zice că au fost mai mulţi români cu dare de mână de la nord de Dunăre care au construit biserici în regiunea Vidinului. „Au ţinut la noi ca la nişte fraţi, aşa cum şi suntem. Pentru că am fost mai mereu sub jugul unui imperiu, ne-au ajutat. Şi domnii, dar şi alţi bogaţi. Uite, în Novo Selo mai este o biserică veche ca asta, care a fost ridicată de un preot venit din Calafat, Pop Nicola. El a venit aici cu încă doi fraţi ai lui şi din banii lor au făcut biserica aceia. Mai încoace, de vreo sută de ani, bisericii i s-au ridicat zidurile de-asupra pământului, iar acum e mare, falnică, de nici nu-ţi dai seama că tot în pământ se slujeşte. Pop Nicola e îngropat lângă biserică, sub o troiţă de piatră, pe care şi-a cioplit-o din timpul vieţii”.
Astăzi, Novo Selo e un sat aproape pe de-a-ntregul bulgăresc. Însă mai trăiesc şi câţiva vlahi, care păstrează în memoria neamului originea românească a bisericii. După ce-or muri şi ei, Dumnezeu cu mila. „Şi la fel se va întâmpla şi în Vidin, dacă noi, vlahii, n-om mai fi”, crede părintele Velisarie.
CLAUDIU TÂRZIU
Ctitorul bisericilor Sf. Pantelimon şi Sf. Parascheva din VidinÎn cei 22 de ani de domnie în Ţara Românească (1632 – 1654), Matei Basarab a construit sau a refăcut 46 de biserici sau mănăstiri, între care Catedrala Episcopală din Râmnic şi mănăstirile Arnota, Strehaia, Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Plătăreşti, Cornăţel. De asemenea, a plătit pentru clădirea de lăcaşe ortodoxe la sud de Dunăre (bisericile Sf. Parascheva şi Sf. Pantelimon din Vidin şi Sf. Apostoli din Şiştov), în Transilvania (bisericile din Porceşti şi Turnu Roşu), Moldova (mănăstirea Soveja şi Dobromirna) şi la Muntele Athos (Xenofon, Marea Lavră, Dionisiu, Hilandar, Simonpetra, Cutlumuş, Pantokrator şi Rusikon), toate înzestrate cu proprietăţi şi mari sume de bani.
Evlavia românilor sud-dunăreni pentru Sf. ParaschevaMoaştele Sfintei Parascheva au fost aduse prima dată în zona sud-dunăreană locuită de vlahi, în anul 1238, la porunca lui Ioan Asan al II-lea, ţarul Imperiului Româno-Bulgar. Luate din biserica Sf. Apostoli din Kallicrateia, sfintele moaşte au fost depuse în biserica Sveta Petka (Sf. Parascheva) din Târnovo pe 14 octombrie, zi care a fost fixată ziua de pomenire a Sfintei. În scurt timp, Sf. Parascheva a devenit foarte iubită şi cinstită şi de români, şi de bulgari.Târnovo era capitala imperiului condus de vlahul Ioan Asan al II-lea, care stăpânea peste Macedonia, Muntele Athos, Tesalonic, Tesalia, Trivalia (Serbia) şi Dalmaţia, şi primea tribut de la cruciaţii care cuceriseră Constantinopolul.Imperiul Româno-Bulgar a fost întemeiat în 1186, de către fraţii Petru şi Asan. Pentru mai mult de două sute de ani (1185-1393) oraşul a fost centrul politic, administrativ şi cultural al imperiului.Succesorii lui Petru şi Asan au fost Ioniţă Caloian (Cel Frumos) şi Ioan Asan al II-lea (Straţimir). Ei au întemeiat o Biserică naţională independentă, cu patriarhia la Târnovo – recunoscută de Patriarhul Niceei (sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice) şi de către ceilalţi patriarhi ortodocşi.La 17 iulie 1393, în timpul Ţarului Ioan Şişman şi al Patriarhului Eftimie, sultanul Baiazid a cucerit Târnovo. Ţarul şi Patriarhul au scăpat cu fuga. În acelaşi an, moaştele au fost mutate de vlahi, cu voia lui Baiazid, la Vidin, dar nu se ştie în care biserică, deşi unii cred că în Sveta Petka – însă aceasta a fost construită două sute de ani mai târziu, de către Matei Basarab. Sfintele moaşte au rămas în Vidin cinci ani, pentru ca apoi să fie duse în Serbia, ulterior la Constantinopol şi finalmente la Iaşi (1641).
- Libertate, unitate, credibilitate* - 9 august 2024
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024