Am apucat pe drumul către Mănăstirea Petru-Vodă pentru că la 16 noiembrie 2013 avea să fie pomenit părintele Gheorghe Calciu, la şapte ani de la trecerea sa la Domnul.
Mergînd într-acolo, mă gîndeam la cît de desuet şi inutil îi pare omului nostru de azi faptul de a parcurge 800 de kilometri, în total, pentru a fi prezent la un parastas. Şi nu mă gîndesc atît la omul cel comod şi suficent sieşi, deştept sau îngrămădit, cît mai cu seamă la cel răsărit întru postmodernitate, care, neapărat inteligent şi bine informat, există practicînd credinţa că toate trebuie destructurate, toate trebuie demitizate, toate tratate cu scepticism.
Şi, înaintînd pe drumul către Petru-Vodă, mă gîndeam că ceea ce lipseşte în mod dramatic astăzi nu ţine de o necesitate a înaintării cantitative a creştinătăţii[1], ci este nevoie de o apologie a subtilităţii spiritului creştin. Nu e nevoie de apologeţi în sensul de alcătuitori de precise teorii teologice (astfel de teorii există şi sînt, din păcate, aproape perfect ignorate), ci de oameni care să afirme de la nivelul autorităţii – recunoscute chiar de către „liber-cugetători” – adevărul. E îmbucurător, deci, cînd se petrec „evenimente” cum sînt, de pildă, declaraţia publică recentă a unui Horia-Roman Patapievici: “Credinţa este ca şuruburile care ţin alcătuirea firii noastre. Ea e acolo, şi de-aia şi trăim”[2], ori cărţile unui Andrei Pleşu, în care mai însemnată decît antologarea îngerimii[3] şi decît modelul de abordare superioară a parabolelor[4] este afirmarea irefutabilă a rafinamentului spiritual al predaniei creştine[5]. Însă „evenimentele” de soiul ăsta sînt rarissime, chiar dacă avem o credinţă care astăzi nu mai poate fi angoasată de constrîngerile de dinainte de 1989.
Or, viaţa părintelui Gheorghe Calciu a fost o înşiruire de nenumărate demonstraţii creştine, excelent articulate cultural – de parcă nu ar fi fost lipsit de bibliotecă pe timpul celor 21 de ani de închisoare -, defapte, unele de eroism extrem, care „teoretic” sînt apologetice, hagiologic sînt mărturisitoare, iar istoric sînt incontestabile şi unice.
Ceea ce prea des se uită sau se ignoră, încă şi azi, în legătură cu acţiunea publică a părintelui Calciu din 1978 (dar lucrul e valabil în legătură cu mai multe dintre episoadele vieţii lui) e că şi-a pus propria persoană într-o stare de pericol major cu unicul scop de a salva. Obiectul salvării a fost, după context, fie aproapele din temniţă, fie sufletul vreunui tînăr, fie obrazul Bisericii şi al românului, fie adevărul.
Riscurile la care s-a expus nu au fost legate de pierderea unui privilegiu, unui carnet de partid sau unui loc de muncă, şi nu a fost vorba nici măcar de a şti că urmează doar o „simplă” detenţie, mai lungă sau mai scurtă. Ci ceea ce făcea îl punea literalmente în pericol de moarte. Nu e nici o exagerare şi nici o metaforă. Amintesc aici numai că, fiind preot-profesor la Seminarul Teologic, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru că, în biserică, a ţinut şapte predici adresate tinerilor, iar în închisoare a fost plasat într-o celulă cu doi condamnaţi pentru omor deosebit de grav, care aveau misiunea de a-l ucide, dar care, în final, au devoalat misiunea Securităţii.
L-am cunoscut în anii ’80 şi trebuie spus că i-a lipsit nota de disperare şi de inadecvare pe care disidenţii – termenul e prost, dar a ajuns să aibă o semnificaţie precisă -, foarte puţini şi cu totul admirabili, o aveau de regulă. Credeam cîndva că aristocratismul care te poartă deasupra situaţiilor penibile provine exclusiv dintr-un exerciţiu cultural al spiritului, însă contraexemplul unor erudiţi care au eşuat lamentabil în anii ’80 în faţa unor încercări cu totul minore – şi nu, nu e acceptabilă afirmaţia că „a nu face nimic era deja o opoziţie” -, precum şi exemplul părintelui Calciu, mi-au arătat că latura culturală, altminteri neignorabilă, este cu totul insuficientă. Şi am înţeles că, şi din acest unghi, izbînda spirituală a părintelui Calciu a avut temelia şi propulsia unui exerciţiu mistic.
Cea mai consistentă împlinire a părintelui Calciu nu e de căutat nici în anecdotica spectaculară a detenţiei şi nici în extraordinara sa aplicaţie teologică. Pentru că, de fapt, marea sa împlinire a început cu a fi fost parte a celui mai grav eveniment al perioadei comuniste, experimentul Piteşti. Însemnătatea experimentului era aceea de a fi rezuma în condiţii abisale esenţa existenţei comuniste. Or, Gheorghe Calciu – şi, de la un moment dat, părintele Gheorghe Calciu – a fost cel care a dovedit, în carnea şi în duhul său, că, în ciuda acestui experiment, omul nu are vocaţie demonică, ci are vocaţia supra-angelică a creaţiei hristice şi darul redobîndirii harului. Iar părintele Calciu nu a învins singur în acea luptă, ci în ceata celor care, vii sau morţi, au murit ori au înviat împreună cu el.
Contemporan acţiunii părintelui, începute în 1978, N. Steinhardt scria: “Singura şansă de supravieţuire a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt. Soluţia noastră e aceea a lui Calciu-Dumitreasa…”[6]. Tocmai pentru că această soluţie, implicînd mult mai mult decît vorbe, este în continuare „singura şansă de supravieţuire”, lipsa părintelui Gheorghe Calciu este enormă.
Dar recunosc că nouă, celor pe care ne numea prieteni, şi care înaintam pe drumul către Petru-Vodă, ne lipsea mai întîi cădura învăluitoare, umorul viu şi limpezimea certitudinii afective a prietenului nostru. Pentru că ceea ce ne purta la parastas, într-un loc atît de îndepărtat, nu a fost nimic legat de moarte, nici de admiraţia pentru „performanţă” şi, drept să spun, nici de evlavia pe care deja mulţi, cu îndreptăţire, o au pentru părintele Gheorghe. Pe noi ne duceau nuanţele lanului de grîu…
Am tras peste noapte la maicile Mănăstirii Diaconeşti, care îl mîngîiaseră oarecînd pe părintele Calciu cu cîntarea lor şi pe care, cu limbă de moarte, le rugase: Să veniţi cîteodată la mormîntul meu să-mi cîntaţi din pricesnele Aiudului. Cred că acolo noi am epuizat fiinţa umană prin spulberarea contradicţiilor de care cîntaţi şi sînt convins că n-am rîde azi, de n-am fi plîns aseară… Locul nu este apropiat de Petru-Vodă, dar era şi este pe drumul nostru obişnuit.
Sîmbătă, foarte de dimineaţă, ne-am continuat drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă. Ziua a fost înnegurată, însă fără să plouă. A fost mai puţină lume decît în anii trecuţi, dar au fost destui cît să fie biserica plină ochi.
Mormîntul părintelui Calciu era împodobit cu flori care cromatic evocau România, iar descriptiv – mîntuirea întru Hristos.
În jurul mormîntului au fost o parte dintre călugării mănăstirii – sînt convins că toţi ar fi vrut să fie prezenţi, însă mulţi erau prinşi în binecuvîntate ascultări -, maici de la Mănăstirea Paltin, venite de la cîteva sute de metri mai din vale, şi în jur de o sută de mireni.
Preoteasa Adriana Calciu, în vîrstă de aproape 90 ani, actualmente îngrijită pentru acutele neputinţe ale bătrîneţii în Mănăstirea Paltin, a fost şi ea la mormînt. Văzînd-o, mi-am amintit de marea dragoste pe care şi-o purtau şi am fost încredinţat că este în continuare persoana aflată cel mai aproape de părintele Calciu.
Au fost la parastas şi cîţiva foşti camarazi de închisoare, număraţi pe degete, dintre care unii sînt acum monahi chiar la Mănăstirea Petru-Vodă.
Spre deosebire de ceilalţi ani, la mormînt nimeni nu a mai ţinut vreo cuvîntare. Iar la Sfînta Liturghie săvîrşită înainte de parastas, în loc să predice vreunul dintre preoţi, monahul Teodot a citit un fragment dintr-un dialog al părintelui Calciu cu monahul Moise Iorgovan, publicat într-un volum biografic[7]. Am găsit eu însumi că era mai potrivit aşa.
După ce preoţii au plecat din cimitir, Danion Vasile, fără a fi cerut binecuvîntare, a încercat să ţină o cuvîntare. Nu am auzit exact ce spunea, însă am rămas cu impresia că era oarecum defazat faţă de rînduiala locului. La cîteva minute, stareţul Hariton, revenit special pentru asta, l-a oprit, explicînd că a luat această hotărîre în considerarea uneia dintre ultimele vreri ale părintelui Calciu. Părintele Hariton a avut în minte următorul fragment din scrisoarea testamentară adresată părintelui Justin Pârvu (şi întregii obşti de la Petru-Vodă)[8]:
Ştiu că înmormîntarea mea va fi înconjurată de o anumită vîlvă, pe care n-o merit în moarte, precum n-am meritat-o nici în viaţă.
Oamenii vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă şi mă va arăta aşa cum am fost, ca un păcătos şi nevrednic.
Dacă la înmormîntarea mea va veni vreun episcop sau alt ierarh şi va dori să vorbească, să vorbească, căci Dumnezeu a dat arhiereului duhul învăţării, şi dacă el va tăcea, cine va vorbi pentru noi în faţa lui Dumnezeu?…
Dacă însă nu va veni nici un ierarh, nimeni să nu vorbească, pentru că mai de folos este rugăciunea de iertare pe care cineva o spune pentru cel adormit decît toate laudele pe care o minte omenească le poate constitui în fraze frumoase, dar care valorează mai puţin decît un simplu Dumnezeu să-l ierte.
Danion Vasile s-a supus, iar stareţul Hariton a poftit pe toată lumea la masă, astfel că absolut nimeni nu a plecat de la Petru-Vodă lipsit. Peste vreo jumătate de oră am avut mulţumirea să-i văd pe stareţul Hariton şi pe Danion discutînd amical lîngă trapeză.
Am plecat de la Petru-Vodă împreună cu Marcel Petrişor, prietenul iubit al lui „Ghiţă”, pe care, pînă acum şapte ani, numai Securitatea şi oceanul reuşiseră să-i separe. La întoarcere Marcel a fost tăcut, pentru că suportă despărţirile din ce în ce mai greu.
După ce am ajuns în Bucureşti, am primit vestea că trupul părintelui Gheorghe a fost dezgropat, că are aspectul moaştelor de sfinţi, că este frumos mirositor şi că a fost pus în chilia părintelui Justin Pârvu!
În aceeaşi scrisoare testamentară menţionată anterior, părintele Gheorghe Calciu a scris:
Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară care poate greşi, care poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase Părinte Stareţ, să găsiţi o cale prin care să împiedicaţi asemenea lucruri: fie că veţi lăsa la mănăstire un document, fie că veţi pune acest document în sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu şi atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare decît cea dintîi.
Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău.
Să fie legaţi preoţii care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o altă groapă, spre a fi uitat pentru totdeauna.
Totuşi părintele Justin Pârvu, care a trecut la Domnul înainte de parastasul de şapte ani al părintelui Calciu, rînduise demult ca la acest soroc părintele Gheorghe să fie dezgropat. Ştiam de un an acest lucru, dar nu mi-am îngăduit să dau eu sau să aflu din altă parte o justificare pentru hotărîrea părintelui Justin. Există perspective duhovniceşti pe care e imposibil să le sondezi în lipsa exerciţiului unui organ special (de care, în mod evident, eu nu dispun).
În acest moment nu cunosc amănuntele desfacerii mormîntului părintelui Gheorghe şi cred că ele nu importă. Este ceva făcut, care nu mai poate fi desfăcut.
Esenţial este că scrisoarea testamentară poate fi luată ca fiind echivalentul atitudinii oricărui cuvios aflat pe marginea morţii şi care spune cu convingere că el este cel mai mare păcătos care a trăit vreodată.
Şi mai este esenţial ca nici o comoară, în cazul în care este veritabilă, să nu fie prost întrebuinţată, risipită ori, mai rău, prefăcută în scandal, adică în pricină de poticnire.
Pentru că avea dreptate părintele Calciu zicînd că pietatea populară poate rătăci în duhul greşelii, iar greşeala de-a dreapta tot greşeală este…
- SĂ CEREM ÎNVIEREA! - 13 aprilie 2020
- UN(E) PETIT(E) NOIR(E) - 28 iunie 2019
- În fond, ce este parastasul? - 7 aprilie 2017
Dumnezeu sa-l odihneasca pe parintele Gheorghe! Mare minune si bucurie ca l-am intilnit de doua ori la Montreal in 2004-2005! Si iarasi mare mi-a fost bucuria ca m-a indragit si pe mine ca pe multi altii din preajma lui. Pina la urmatoarea intilnire, il pastram in rugaciuni.
Sa traiesti, Lucian! Bine ai mai scris!
T
Danion Vasile A AVUT binecuvantare, dar de la Maica Stareta. Va trece ceva timp si o sa intelegi si de ce nu l-a primit si din alta parte. Si, ma rog, ce a fost atat de defazat in discursul lui Danion?!