Înaintea spectaculoasei expediții organizate de monarhul francez Carol al VIII-lea în Peninsulă în 1494-1495, Italia însemna Roma, Napoli, ducatul Milanului, Republica Florența și Veneția. Preocuparea vitală a fiecăruia dintre aceste state era, potrivit fondatorului științei politice, Niccolo Machiavelli, păstrarea propriilor posesiuni teritoriale, a status-quo-ului, astfel încât niciunul dintre acestea să nu pună stăpânire pe ceea ce aparține altuia și să dobândească o superioritate politică și militară. „Din cauza invaziei franceze, totul s-a întors cu susul în jos, ca lovit din senin de o furtună; unitatea Italiei a fost sfărâmată și distrusă”. În această Italie însângerată, zdruncinată de asaltul celor patruzeci de mii de „barbari” francezi, vibrau cu putere declamațiile călugărului Girolamo Savonarola.
Ascensiunea și cariera politică ale acestuia sunt explicabile în contextul neguros al cotropirii străine, dezastrul care învrăjbise și infectase mințile locuitorilor Toscanei. Dominicanul Savonarola, care predica la Florența în fața unor mulțimi din ce în ce mai entuziasmate și hipnotizate de elocința sa, era cel mai înfierbântat suporter al campaniei franceze de cucerire a regatului Napoli și un adversar implacabil al papei Alexandru al VI-lea Borgia.
Născut în Ferrara în 1452, simțise chemarea duhovnicească la vârsta de douăzeci și trei de ani, moment în care a părăsit ducatul și s-a retras într-o mănăstire dominicană din Florența. Datorită remarcabilului său talent de orator, Pico della Mirandola l-a prezentat principelui de facto al Florenței, Lorenzo de Medici. După moartea fulgerătoare a lui Lorenzo Magnificul, în 1492, călugărul dezgustat de corupție și lux a început să-și manifeste provocator convingerea în misiunea sa providențială.
Pentru mântuirea populației florentine, Savonarola a obținut de la noul cârmuitor, Piero de Medici, fiul inapt al lui Lorenzo, separarea Congregației Toscane, al cărei vicar a fost ales, de Congregația Lombardiei, precum și stăreția mănăstirii San Marco. Această reformă în administrația ecleziastică a Lombardiei i-a permis o anumită independență și subordonarea exclusivă față de Suveranul Pontif și față de generalul Ordinului Dominican.
Predicile sale moralizatoare, de inspirație biblică, au contribuit într-o măsură substanțială la formarea unei atitudini colective favorabile francezilor. Fascinația exercitată de către starețul de la San Marco, care considera armata lui Carol drept instrumentul divin pentru purificarea Bisericii și a întregii Italii, a fost subestimată de către Medici. Puterea și influența lui Girolamo Savonarola se dezvoltau uluitor, iar Piero a conștientizat prea târziu această realitate potrivnică intereselor sale.
Haosul deciziilor cârmuitorului toscan a fost exploatat de către Savonarola și partizanii acestuia. După eșecul negocierilor cu Carol al VIII-lea și pierderea cetății Pisa, Florența a erupt. Figurile de vază ale familiei care stăpânea Toscana de șase decenii deveniseră încarnarea răului absolut. Un acut sentiment de ostilitate a înlesnit prăbușirea Casei Medici în noiembrie 1494 și înrobirea populației florentine într-o formă de guvernământ similare unei dictaturi cumplite.
Călugărul cu pretenții mesianice care prorocea o Italie ruinată pentru păcatele comise, atribuia campaniei militare franceze o semnificație cvasi-apocaliptică. După subjugarea Florenței, Carol al VIII-lea, „trimisul divin”, și-a continuat marșul spre Napoli, lăsând în urma sa o stare de confuzie generală și incapacitatea de a orândui din temelii sistemul politic. Un tablou zugrăvit cu acuratețe de către cel care va deveni secretarul celei de-a Doua Cancelarii, Machiavelli: „După 1494, atunci când cei care fuseseră principi în Florența au fost expulzați din oraș, nu exista o guvernare adecvată, ci mai degrabă o stare în care anarhia și ambiția erau amestecate, iar administrația publică trecea de la rău la mai rău”.
Dobândind un prestigiu de neîntrecut în Florența sfârșitului de Quattrocento (secolul al XV-lea), Girolamo Savonarola își manifesta convingerea nestrămutată în misiunea sa de reînnoire a societății pe fundamente creștine. Reforma moravurilor constituia unul dintre obiectivele sale prioritare, această revoluție spirituală neputând fi îndeplinită decât într-un sistem de guvernare democratică. Popularitatea de care se bucura și înrâurirea exercitată asupra unor mase largi de cetățeni îl încredințau asupra necesității stringente de a se implica deschis în jocul politic. „Voința Domnului este ca Florența să fie condusă de către popor, nu de către tirani”, pronunța emfatic dominicanul în fața unui auditoriu în creștere cantitativă. Marele Consiliu, organismul reprezentativ de esență democratică promulgat cu surle și trâmbițe, precum și adoptarea unei noi constituții constituiau semnale firești ale așteptatei reforme politico-administrative. Având Florența la picioarele sale, Girolamo Savonarola și-a asumat un rol de însemnătate majoră, neglijând, însă, priceperea mecanismelor politicii și a imprevizibilității naturii umane, fiind în cele din urmă victima propriei himere.
Transformarea de fond a Florenței, îndrumată de un călugăr dominican care susținea o democratizare absolută, fundamentată pe preceptele creștine ale dreptății și egalității, nu a stârnit un entuziasm unanim. Adepților lui Savonarola, numiți piagnoni sau frateschi, li se împotriveau arrabiati, ostili discursului radical al starețului de la San Marco.
Susținerea intransigentă a invaziei lui Carol al VIII-lea, în pofida unui curent potrivnic din ce în ce mai pronunțat, a atras îngrijorarea Sfântului Scaun. Înființarea unei „Ligi Sfinte”, în aprilie 1495, de către papa Alexandru al VI-lea, Milanul lui Ludovic Sforza, Veneția, Spania și Imperiul Romano-German, nu a suscitat interesul conducătorului din umbră al Florenței, iar republica a decis să rămână în afara Ligii. Retragerea lamentabilă a francezilor din Peninsulă și neîndeplinirea de către Carol a angajamentelor asumate prin alianța cu Florența a îndârjit opinia publică. Amărăciunea istoricului Francesco Guicciardini este concludentă: „Am avut atât de mare încredere în el (n.n. – Carol al VIII-lea), dându-i atât de mulți bani și rămânând singurii săi aliați din întreaga Italie, iar el, cu perfidie, ne-a vândut dușmanilor noștri”. Stăruința ca Florența să rămână în afara coaliției anti-franceze nu a rămas fără urmări pentru starețul dominican.
Comportamentul răzvrătitului Girolamo Savonarola, care tuna și fulgera de la amvon împotriva „decadenței” și a „imoralității” ocupantului Tronului Sfântului Petru, nu l-a iritat pe pontif decât în momentul în care orientarea profranceză a Florenței devenise un concept aproape irevocabil. Savonarola răspunse pozitiv apelului papei de a se abține de la anumite predici perturbatoare, însă această întrerupere a cuvântărilor sale nu a fost decât temporară. Populația florentină tânjea după zelul său pătimaș și, nu mai puțin, contagios.
O decizie controversată, dar cu un ecou remarcabil în rândul cetățenilor, a fost „proclamarea” lui Iisus Hristos drept regele Florenței. În decembrie 1495, Marele Consiliu a legiferat această „încoronare”, solicitată de cel care, aflat în război incipient cu Vaticanul, avea nevoie de întărirea autorității interne și a propriei imagini. Acest concept genial, Hristos – Regele populației florentine, a avut însă o consecință ireversibilă. Un regim teocratic aspru și polițienesc lua locul democrației reprezentative preconizate în momentul mazilirii lui Medici. O nouă ordine, în care libertățile și dreptatea deveneau iluzorii, iar adversarii lui Savonarola defăimați ca eretici, se instaura în Florența.
