Atitudinea profetică a lui Girolamo Savonarola exercita o atracţie extraordinară, iar predicile sale despre iminenţa urgiei divine abătute asupra păcătoşilor tulburau şi fascinau, în aceeaşi măsură. Tăcerea impusă călugărului de către Alexandru al VI-lea, din ce în ce mai puţin tolerant faţă de discursul anti-pontifical al acestuia, a fost menţinută până în clipa în care Senioria (guvernul florentin) i-a permis reluarea cuvântărilor. Abilul ocupant al Tronului Sfântului Petru a acceptat aceasta, cu condiţia desfacerii alianţei cu Franţa.
Carnavalul organizat la Florenţa în 1496, caracterizat de procesiuni şi cântece religioase, a reprezentat o nouă mărturie a popularităţii lui Savonarola şi a pasiunii cvasi-mistice pe care o inspira adepţilor săi. „Aceasta era lucrarea Domnului”, repetau tinerii care identificau în Savonarola şi în reforma sa calea către salvarea Florenţei şi a întregii Italii.
Izolaţionismul Florenţei, care rezista presiunilor de a adera la Liga Sfântă, şi comportamentul nesupus al călugărului de la San Marco l-au determinat pe papă să tranşeze chestiunea florentină. După fiascoul expediţiei italiene a împăratului german Maximilian, din toamna anului 1496, Alexandru al VI-lea a propus înfiinţarea unei congregaţii toscano-romane, care ar fi şubrezit independenţa lui Savonarola şi l-ar fi readus sub controlul absolut al Sfântului Scaun. Prin actul oficial emis la 7 noiembrie 1496, a fost instituită pedeapsa excomunicării tuturor călugărilor şi clericilor care se opuneau noii congregaţii. Decizia papei era îndreptată împotriva stareţului de la San Marco, aflat într-o postură din ce în ce mai dificilă. Refuzul său, deloc surprinzător pentru Suveranul Pontif, a fost urmat de o nouă tentativă de a-l aduce sub ascultarea strictă a Vaticanului. Propunerea de a îmbrăca haina purpură de cardinal a fost întâmpinată cu acelaşi răspuns. „Nu caut glorie pământească! Este suficient, Doamne, că Ţi-ai vărsat sângele prin dragostea pe care mi-ai arătat-o. Nu vreau nicio pălărie sau mitră; nu-mi doresc decât ceea ce Tu, Doamne, le-ai dat sfinţilor Tăi – moarte. Dă-mi o pălărie roşie de sânge; aceasta este dorinţa mea”, au fost cuvintele adresate de către dominican delegatului pontifical.
Aparenta trezire a Florenţei la o viaţă curată, fără vicii şi corupţie, era încurajatoare pentru Savonarola şi adepţii săi puritani. Influenţa sa politică se menţinea la un nivel ridicat, de vreme ce majoritatea în Marele Consiliu aparţinea partizanilor săi fanatici, piagnoni.
Retorica împotriva degenerării aparatului administrativ de la Vatican a căpătat dimensiuni sinistre odată cu înălţarea Rugului Deşertăciunilor, în februarie 1497. „Soldaţii” devotaţi ai călugărului, responsabili cu suprimarea tuturor cauzelor materiale ale căderii în păcat, au străbătut cartierele florentine, au smuls şi au aruncat în foc toate obiectele considerate dăunătoare. Cărţi, tablouri, articole vestimentare şi cosmetice, bijuterii au fost arse în focul ridicat în Piaţa Senioriei, ca simbol al depravării şi al vicierii moravurilor în societatea florentină. Aceste măsuri extreme au reprezentat doar vârful aisbergului unui regim care căpăta trăsături samavolnice. Revoluţia spirituală care cuprindea interzicerea jocurilor şi a cărţilor considerate imorale era „incompletă” în absenţa delaţiunii şi a terorii sufleteşti. Între părinţi şi copii, între rude şi apropiaţi s-au instalat suspiciunea şi ura, pe care puritanii călugărului le-au exploatat violent. Sistemul al cărui centru îl reprezenta persoana lui Girolamo Savonarola devenise despotic şi abuziv. „Tratamentul moral prescris de Savonarola şi adepţii săi era ca un leac nedorit pentru o boală incertă” (Miles J. Unger).
Pe măsura amplificării curentului de opinie opus tiraniei instituite de stareţul de la San Marco, papa Alexandru al VI-lea decide excomunicarea acestuia, pretextul invocat fiind refuzul său perseverent de a se alătura congregaţiei subordonate Romei. Sătul de răzvrătirea călugărului şi de invectivele proferate la adresa persoanei sale, pontiful a adoptat această hotărâre severă în mai 1497.
Excomunicarea lui Girolamo Savonarola este fundamentală pentru a înţelege atitudinea societăţii florentine faţă de traiectoria sistemului a cărei figură exponenţială era. Sentinţa pontificală a produs o transformare profundă în mentalul colectiv, cetăţenii fiind din ce în ce mai puţin dispuşi să acorde girul lor unor fanatici care-şi pierduseră simţul realităţii. Spiritele deja inflamate au cunoscut o altă latură a personalităţii lui Savonarola odată cu conjuraţia organizată de Piero de Medici, care viza din nou stăpânirea Florenţei. Complotiştii, în rândul cărora se regăseau personalităţi locale de vază, au fost judecaţi sumar, condamnaţi la moarte şi executaţi, interzicându-li-se dreptul fundamental la recurs. Paradoxal, călugărul dominican a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai legii care permitea contestarea unei hotărâri judecătoreşti; lipsa sa de reacţie faţă de prohibirea unui drept esenţial l-a discreditat în ochii multor contemporani.
Aflat într-o situaţie critică, excomunicat din rândul creştinilor catolici, Savonarola a încercat să îngroape securea războiului cu Vaticanul, rugând o iertare care nu avea să mai vină. „Mă prostern încă o dată la picioarele Voastre (n.n. – ale papei), implorându-Vă să ascultaţi strigătul meu de durere şi să nu permiteţi să fiu atât de mult timp îndepărtat din sânul Bisericii”, solicita patetic călugărul dominican. Clemenţa pontificală era condiţionată de aderarea Florenţei la coaliţia anti-franceză, exigenţă faţă de care Savonarola a rămas inflexibil.
În februarie 1498, călugărul şi-a reluat predicile din amvon, lansând acuze severe la adresa Vicarului lui Hristos. Toleranţa lui Alexandru nu era nelimitată. „Dacă am accepta asemenea lucruri (n.n. – predicile agresive la adresa Sfântului Scaun), ar însemna disoluţia autorităţii apostolice”, ar fi precizat papa, potrivit documentelor vremii.
„Proba focului” a constituit începutul sfârşitului pentru reformatorul dominican. La 25 martie 1498, călugărul Francesco di Puglia, franciscan, îl provocă pe Savonarola să demonstreze autenticitatea doctrinei şi a profeţiilor sale, parcurgând împreună un tunel prin foc, proces de sorginte medievală. Această judecată, considerată divină de către unii contemporani, însă dezavuată de către Sfântul Scaun, a fost acceptată de către tabăra dominicană, prin călugărul Domenico da Pescia. Savonarola era conştient că această „probă” a credinţei sale avea un potenţial de risc major, însă, pentru a nu se compromite în ochii cetăţenilor, a consimţit în favoarea organizării acesteia.
În data de 7 aprilie, o mare de oameni curioşi şi nerăbdători, a aglomerat Piaţa Senioriei din Florenţa, pentru a asista la un spectacol şi la un miracol, deopotrivă. Neînţelegerile privind procedura şi un potop straşnic au zădărnicit desfăşurarea bizarei ceremonii, iar anularea de facto a acesteia a stârnit iritarea mulţimii. Indignarea a fost generală, iar deziluzia provocată de Savonarola şi adepţii săi a lăsat urme de neşters. Popularitatea predicatorului se prăbuşise brusc, iar opoziţia sa din Seniorie devenise extrem de vocală.
Florentinii, insultaţi şi mânioşi, au luat cu asalt mănăstirea San Marco şi l-au arestat în 8 aprilie pe cel care, cu numai câteva zile înainte, era privit ca un izbăvitor şi trimis al lui Dumnezeu. Admiraţia şi încrederea acordată de locuitorii Florenţei au fost înlocuite cu repulsie şi pofta de răzbunare. Procesul care a urmat şi schingiuirile interminabile pe care le-a îndurat i-au smuls confesiunile privind natura „mincinoasă” a predicilor sale, aceste mărturisiri îndepărtându-i până şi ultimii susţinători. Idealul unei societăţi morale şi virtuoase propovăduit de către Girolamo Savonarola se prăbuşise precum un castel din cărţi de joc.
Sentinţa autorităţilor florentine nu a fost o surpriză. Condamnarea la moarte a fost pe placul Vaticanului; comisia desemnată de papa Alexandru, formată dintr-un general dominican şi guvernatorul Romei, l-a acuzat, la rândul ei, de comportament eretic şi schismatic, dar tentativele de a afla numele partizanilor din rândul curiei au fost sortite eşecului. La 23 mai 1498, Girolamo Savonarola şi doi dintre cei mai apropiaţi adepţi ai săi au fost executaţi prin spânzurare, trupurile lor arse pe rug, iar cenuşa aruncată în râul Arno.
Această figură tragică a Florenţei Renaşterii a fost animată de o ardoare infinită pentru reînnoirea societăţii pe temelii creştine, propagând dreptatea şi cinstea ca valori absolute. Puritanul care visase la remodelarea spiritului uman, elogiat şi urmat ca un Apostol, a avut o slăbiciune care i-a decis, în cele din urmă, soarta. Pentru a înţelege şi stăpâni arta cârmuirii, nu este suficientă popularitatea în rândul cetăţenilor. Politica este o artă, dar şi o ştiinţă, iar Savonarola nu i-a priceput în profunzime raţionamentele. O lipsă acută de clarviziune politică a influenţat acţiunile celui care predica dreptatea şi libertatea desăvârşită, însă a practicat o cenzură cumplită şi a încurajat denunţul propriilor părinţi de către copii. Lichidarea unei oligarhii şi înfiinţarea unor instituţii democratice erau necesare, însă nu şi suficiente, revoluţiei spirituale propagate de către stareţul de la San Marco. Zelul şi viziunile apocaliptice nu suplineau traiului comod şi fericit pe care şi-l dorea fiecare florentin.
Savonarola a stâlcit noţiunea de „democraţie”, căruia nu i-a pătruns înţelesul etimologic decât pe jumătate. Proclamându-l pe Iisus drept Regele Florenţei, o măsură populistă, însă fără efect practic, călugărul a demonstrat incoerenţa propriei orânduiri statale. Girolamo Savonarola a fost un om politic, chiar dacă nu a râvnit şi nu a deţinut o anumită calitate oficială. Simţul politic i-a lipsit cu desăvârşire, iar obiectivele regimului său nu au fost decât nişte iluzii înşelătoare. Ignorând realităţile socio-umane, Savonarola a fost prizonierul fatalităţii care nu l-a cruţat.
Bibliografie selectivă:
- Fred BERENCE, Renaşterea italiană, vol. I, traducere de Maria Carpov, editura Meridiane, Bucureşti, 1969.
- Marcel BRION, Machiavelli – Geniu şi destin, traducere de George Miciacio, editura Artemis, Bucureşti, 2001.
- Ivan CLOULAS, Familia Borgia, traducere de Antonia Kacso şi Filofteia Iscru, editura Artemis, Bucureşti, 2007.
- Mandell CREIGHTON, A History of The Papacy from The Great Schism to the Sack of Rome, vol. IV, London: Longman, Green and Co., 1923.
- Miles J. UNGER, Machiavelli. O biografie, traducere de Ioana Panaitescu, Cristina Dogaru, Iulia Meghişan şi Diana-Mădălina Ivan, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.
