Geopoliticianul român Jean Pârvulesco, de altfel foarte puţin cunoscut publicului de la noi, l-a portretizat pe actualul şef al Rusiei într-o manieră aparte, care ar merita aprofundată. Vladimir Putin nu este o figură nesuferită în România. Din acest punct de vedere, există un destul de mare decalaj între figura generică a Rusiei, ca putere istorică, şi figura actualului ei conducător. Rusia a fost şi mai este încă percepută ca ameninţare la adresa României. Motive sunt, din păcate, destule. Faptul că, la aproape un sfert de secol de la evenimentele din decembrie 1989, Basarabia încă ezită spre a face corp comun cu România este şi consecinţa politicii Rusiei post-Elţîn. În anii ’90, când scria celebra sa Chestiune rusă la sfârşit de secol XX, Aleksandr Soljeniţîn îndemna conducerea politică a Rusiei să lase fostele republici neruse în pace, să-şi caute fiecare drumul propriu: „Trebuie să ne intre, în sfârşit, în cap: Transcaucazia să-şi urmeze drumul său, Moldova aşijderea, Ţările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult”, spunea marele scriitor, care părea că nu regretă deloc destrămarea URSS-ului: „Nu-i o nenorocire că URSS-ul s-a prăbuşit; era inevitabil. Nenorocirea cea mare constă în haosul care va dura multă vreme de acum încolo, în prăbuşirea automată a acelor artificiale frontiere leniniste, care au privat Rusia de ţinuturi ruseşti compacte”. Pe de altă parte, însă, ceva mai târziu, Vladimir Putin declara că destrămarea URSS-ului a însemnat „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. Şi tot el anunţa că ar fi „imbecil” cel care s-ar putea îndoi de capacitatea Rusiei de a reface o nouă Uniune. Adevărul este că cei doi nu se contraziceau decât aparent. Atent la sleirea forţelor Rusiei în afara propriilor interese, Soljeniţîn era la fel de critic cu ambiţiile imperiale ale Ucrainei, pe care o socotea necoaptă pentru o astfel de aventură. Cum ar putea Ucraina să fie ceea ce mult mai marea şi experimentata Rusie tocmai încetase să fie, adică un imperiu? Condiţia de mare putere e greu de dus, spunea el: nu i-o doresc Rusiei, nu i-o doresc nici Ucrainei. O Ucraină care încă are o mare problemă de identitate, căci marea majoritate a ucrainenilor nu întrebuinţează limba ucraineană… etc.
Problema care ne frământă în acest moment este: ce vrea Vladimir Putin de fapt, vrea să urmeze traseul spiritual al Rusiei Mari, dar fără pretenţii „imperiale” (discursul său de zilele trecute – 12 decembrie – poate fi astfel interpretat. În acest discurs el a citat cuvintele lui N. Berdiaev despre căderea lumii în zona materialismului vulgar – temă dragă tuturor criticilor celuilalt imperialism, american, văzut ca matrice a decadenţei ultime a lumii. Şi a mai afirmat că Rusia nu vrea să dea nimănui lecţii despre cum să trăiască – aluzie la corectitudinea politică globală, iarăşi temă grea a discursului antiamerican planetar) sau vrea să refacă o Uniune cu astfel de ambiţii, un fel de URSS mai nou, dar la fel de nociv? Ce este, până la urmă, Putin, este un conducător adevărat (caz în care ar trebui să „asculte” de Soljeniţîn şi să realizeze o adevărată uniune a slavilor, fără a-i forţa pe ucraineni să stea aproape, în cazul că aceştia vor să de dezlipească de Uniune: „Am propus, spunea Soljeniţîn, în 1990 rezolvarea tuturor problemelor naţionale, economice şi culturale în cadrul unei Uniuni a popoarelor slave de Răsărit şi consider până în acest moment această soluţie drept optimă, fiindcă nu găsesc nicio justificare „exploziei” frontierelor de stat care a dus la destrămarea atâtor legături familiale şi prieteneşti. În acelaşi articol am avertizat însă că, de bună seamă, nimeni nu va îndrăzni să menţină silnic poporul ucrainean în unire cu Rusia, fireşte, în condiţiile în care minorităţilor li se vor acorda drepturi depline”.) sau este un manechin al unor forţe imperiale care ascultă doar de interesele expansioniste autogenerate?
Această întrebare l-a frământat, desigur, şi pe Jean Pârvulesco, iar răspunsul pe care l-a dat el este unul aparte. Merită să-l ascultăm.
Citând cartea celebră a unui autor francez specializat în servicii secrete, Pierre de Villemarest (GRU – le plus secret des services soviétiques – Stock, Paris, 1988), Pârvulesco este convins că Vladimir Putin este un reprezentant al acelei aripi din Forţele Armate ruseşti care, pe plan concret, are în vedere cucerirea întregului spaţiu eurasiatic, iar în plan simbolic are în vedere refacerea planurilor transcendente ale ţarismului, în sensul salvării ultime, eshatologice a lumii: „Mergând deci la ce este esenţial, spune Pârvulesco, putem efectiv să afirmăm că, pe deasupra stării de fapt a regimului sovietic, şi totuşi chiar din interiorul acestuia, doctrina politico-militară imanentă a Forţelor Armate ale URSS-ului comporta o dublă perspectivă operaţională interioară, atât geopolitică, cât şi transcendentă. Doctrina sa geopolitică cuprindea proiectul fundamental al unei integrări politice finale, „totale”, „imperiale” a marelui continent eurasiatic în ansamblul său, în vreme ce doctrina sa transcendentă nu făcea decât să reia, să reînnoiască marile obiective supraistorice ale ţarismului şi ale unei anumite concepţii vizionare eshatologice, „polare”, ale unei predestinări salvatoare finale, „apocaliptice” ale Marii Rusii”.
Viziunea lui Pârvulesco coincide perfect cu viziunea eshatologică a părintelui neoeurasianismului actual, Alexandr Dughin, care este creditat ca unul dintre consilierii şi geopoliticienii cei mai ascultaţi de preşedintele Putin. Într-adevăr, în cărţile lui Dughin viziunea geopolitică se îmbină cu una eshatologică, iar semnificaţiile spirituale ale „polarismului”, ca direcţie centrală, tradiţională, către care trebuie să se tindă din nou pentru ca lumea să fie reaşezată, sunt mai mult decât evidente. Dughin era un discipol, într-un anume fel, al lui Pârvulesco, pe care l-a şi comemorat la Paris, în 2011. În 2012 a avut loc la Paris un colocviu dedicat geopoliticianului român, unde a luat cuvântul, printre alţii, şi Claudio Mutti, autorul italian care cunoaşte cel mai bine România de dreapta din perioada interbelică şi care, ca şi Dughin, este un adept al eurasianismului spiritual, nordic, „polar”. În centrul acestor preocupări de geopolitică spiritualistă stă, de mai multă vreme, celebrul René Guénon, un autor pe care Occidentul nu l-a prizat niciodată, dar care este, în cercurile de care vorbim, considerat un autor cu funcţiune universală, de renaştere spirituală (în sens tradiţional) a Occidentului. Să notăm, în treacăt, că, recent, Vladimir Putin a ordonat armatei ruse să se pregătească pentru operaţiuni de amploare în zona arctică, acolo unde, dincolo de resursele naturale destul de importante, are loc, probabil, şi o bătălie spirituală aparte. Din păcate, Jean Pârvulesco nu mai trăieşte pentru a ne descifra această enigmă…
Geopolitica spiritualistă practicată de Pârvulesco (dar şi de Claudio Mutti, prin intermediul revistei Eurasia) concepe Imperiul lui Putin în sens simbolic, dar nu rupt de realitate, ca pe unul creştin sau, mai precis spus, tradiţional. Viziunea sa este una „împrumutată” de la unul dintre martirii celui de-al doilea război mondial, dar şi de la promisiunea făcută Fecioarei Maria, la apariţia ei la Fatima, în 1917, anul revoluţiei bolşevice, deci anul căderii Rusiei în pustiul comunist:
„ În orice caz, „Noua Rusie” trebuie să-şi amintească mereu, fără încetare, că datorează miracolul de neconceput al eliberării sale de comunism „ca printr-o minune” faptului că, în comuniune cu toţi episcopii din lume, Papa Ioan Paul al II-lea a consacrat Rusia Inimii Imaculate a Mariei, după voinţa şi promisiunea condiţionate pe care Fecioara le-a pronunţat la apariţia sa la Fatima, în Portugalia, în 1917, chiar în anul în care Rusia cădea în coşmarul halucinant, în coşmarul sângeros şi sumbru de şaizeci de ani de teroare comunistă.
Dar mai e ceva. După profeţia Sfântului Maximilian Kolbe, martirul carităţii de la Auschwitz, pentru ca „Noua Rusie” să poată fi prezentă la această întâlnire de regăsire a sa cu viitorul bun, ar trebui ca, pe cel mai înalt turn al Kremlinului, steaua roşie să fie înlocuită de o statuie votivă a Fecioarei Maria, simbolul ce ar anunţa Regnum Mariae. Nu este decât un simbol, dar este fără îndoială că de acest simbol depinde în întregime viitorul eshatologic al Rusiei, şi de aici, al ansamblului imperial al marelui continent eurasiatic. Nu ştiu dacă Vladimir Putin ştie asta. Dar ar trebui să i se spună”. Cu certitudine, Vladimir Putin a aflat, fie şi numai pentru că acest text este cu siguranţă foarte bine cunoscut de Alexandr Dughin.
Destinul geopolitic al lui Vladimir Putin atârnă, în opinia geopoliticianului de origine română, de un simbol tradiţional. Putin însuşi a declarat, după acelaşi Pârvulesco, că are un crucifix pe care nu doreşte să-l abandoneze niciodată, deoarece îl are de la mama lui, care l-a botezat în ascuns în religia ortodoxă. Într-o călătorie făcută la Sfântul Mormânt, după cum declara preşedintele Putin, el ar fi sfinţit acel crucifix, pe care, de atunci, îl poartă în jurul gâtului, pentru a nu-l pierde.
În sensul celor discutate aici, Imperiul lui Putin este Ultimul imperiu, Imperiul Eurasiatic al Sfârşitului, cu funcţie eshatologică şi simbolică totodată. Viziunea geopolitică a lui Pârvulesco îi atribuie lui Putin şi Imperiului Eurasiatic funcţia unui Catehon, dar, aşa cum am văzut, nu în orice condiţii!
- Lucian Boia, un mit trecător - 3 mai 2014
- Dughin propune, Domnul dispune! - 9 aprilie 2014
- Vladimir Putin – ţar sau star? - 11 ianuarie 2014