Comunismul (I). Stăpânul inelelor ne urmăreşte de la Kremlin

Într-un text anterior despre nostalgia românilor după Ceauşescu şi comunism, afirmam că acesta din urmă este în ofensivă la nivel mondial. Am dat în fugă câteva argumente fără a insista, căci subiectul era legat de o gugumănie populistă şi demagog-nostalgică a guvernanţilor actuali. Promiteam însă că în legătură cu tema comunismului voi reveni. Iată că o fac.

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau, în cazul duhurilor, într-o fiinţă omenească. Este exact povestea comunismului, ascuns nu în natură, ci în noi.
Comunismul terorist de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea acum 23 de ani că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie, deci ca fundamentare teoretică, cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990 în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşală.
Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, care suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor” avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, despre care vom vorbi mai târziu, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism “de cea mai bună calitate”.
Pe de altă parte, atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie de o asemenea complexitate, cu o ideologie, cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte. Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată de comunism.
Comunismul nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plini de penali este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute de el sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamental persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, ireversibile. Deci, dacă comunismul din noi nu dispare, oare cum ar putea să dispară el din societate?

Stăpânul inelelor veghează din Kremlin…

„O statuie a liderului revoluţionar rus Vladimir Lenin a fost dărâmată în sudul Ucrainei, a anunţat sâmbata poliţia regională, informează RIA Novosti. Autorităţile descriu incidentul drept un nou exemplu de vandalism, parte a unui val de astfel de atacuri asupra monumentelor care îl reprezintă pe fostul lider sovietic.” (Sursa: HotNews)
Veşti bune: Hitler s-a dus, Stalin s-a dus, Ceauşescu s-a dus, Iliescu e bine mersi; pe Năstase l-au dus pesedeii lui la Jilava să-şi scrie blogul şi să-i mai lase şi pe ei să fure, Fenechiu joacă în „Lethal transformers”, iar pe Voiculescu îl dor “ficapul şi hipopotalamusul” de la ICA. Ca mâine însă, toate noutăţile despre cei aflaţi acum încă în viaţă, vor veni şi pentru ei din trecutul lor. Cimentul (sau marmura pentru asemenea persoane dichisite) sunt la fel de tăcute ca şi firul de iarbă pentru cei săraci.
Veşti proaste: Rămân însă ceilalţi, mulţi, foarte mulţi, prea mulţi pentru o ţară atât de rotundă şi un popor atât de în scădere. Şi pentru o lume atât de sferică şi atât de globalizată. Şi mai ales rămâne stăpânul lor din acest ciclu, stăpânul întunericului şi distrugerii, care ne urmăreşte „vigilent” din mausoleul său şi din toate locurile în care sunt amplasate statuile şi busturile sale. Rămâne, tovarăşul Lenin – în mai noua interpretare a tovarăşului Putin, „sfântul Lenin”.
La 97 de ani de la debutul holocaustului roşu, Revoluţia comunistă din 1917, şi la peste două decenii de când a dispărut Uniunea Sovietică, Lenin stăpâneşte netulburat lumea din însuşi simbolul şi centrul puterii ruseşti – Kremlinul. Spaţiul ex-sovietic este încă înţesat cu mii de reprezentări ale celui numit cu deferenţă, admiraţie, nostalgie „liderul revoluţionar rus” (şi nu criminalul, călăul popoarelor, anti-omul, aşa cum ar merita). Numai în Republica Moldova din cele peste 4000 de monumente din perioada sovietică dedicate acestui geniu al răului, câteva sute sunt încă bine mersi la locul lor. Alte mii – poate zeci de mii – se găsesc în celelalte ţinuturi ale fostului imperiu. Ca să nu le mai putem la socoteală pe cele închinate lui Stalin şi altor lideri, “eroi”, stahanovişti comunişti! E de mirare? Nu! 70 de ani de decimare a propriului popor şi a popoarelor înrobite în fosta Uninune Sovietică, de genocid uman, spiritual şi cultural nu pot fi lăsaţi atât de uşor în urmă. Mai ales, dacă ceea ce ţi se oferă ca alternativă nu este decât o formă cosmetizată a aceluiaşi socialism pustiitor.

…. până la Praga …

Moştenirea comunismului mai există încă în inimile şi minţile celor din Republica Cehă, afectând încă psihologia oamenilor, dar şi starea economică şi socială a ţării. Este evident că experienţa comunismului le-a răpit multe cehilor şi că încă mai încearcă să se adapteze la lipsa comunismului – un proces încă în curs de desfăşurare.
Una dintre cele mai mari moşteniri ale comunismului este atitudinea cehilor faţă de lucrurile importante din viaţă. Sistemul comunist le-a distrus simţul individualităţii şi a transformat populaţia într-o entitate unică – un grup de oameni vidaţi de opinii, competenţe şi merite personale. Acest lucru i-a făcut pe cehi să devină introvertiţi, lucru care se mai vede şi astăzi, când mulţi dintre ei pot fi caracterizaţi prin aceea că nu concep că ar putea schimba tabloul de ansamblu sau că sunt singurii stăpâni ai destinelor lor.
Textul de mai sus apare într-un ghid turistic actual al oraşului Praga, un oraş locuit de cehi. Nu de ruşi, nu de români. El ne vorbeşte despre Cehia, despre locuitorii ei, despre o ţară şi un popor cu un solid background de civilizaţie occidentală anterior epocii comuniste. Şi totuşi…

…şi Berlin

La peste 22 de ani de la reîntregirea Germaniei în urma prăbuşirii Zidului Berlinului, diviziunile est-vest încă se fac simţite în mentalitatea germanilor. Cei din est au în continuare păreri negative despre cei din vest, dar păreri foarte bune despre ei înşişi, arăta un studiu al Institutului Allensbach din 2012. (Radu Bostan, Ziarul Financiar, 26 dec. 2012)
Iată realitatea, iată efectele: au fost deajuns 45 de ani de comunism pentru a rupe un popor în două şi insuficiente peste 2000 de miliarde de euro şi 22 de ani pentru a vindeca această fractură majoră. Şi e vorba nu de români, de nemţi! Cum îi admirăm şi îi lăudîm noi (pe bună dreptate) şi iată cum au fost deformaţi. Pentru că, în final nu este vorba de nivelul de trai, de vise şi perspective, ci de distrugeri majore operate în cei care au trăit în fosta Germanie comunistă.
Comunismul residual, implantat ca un rău devorator în fiinţele celor din fosta zonă comunistă, este însă numai o formă, un prim virus mortal al acestei teribile maladii care urmăreşte distrugerea omului; este forma care a pornit, cu mult timp în urmă chiar din lumea apusului către Orient sub forma marxismului economic. O altă formă, asemănătoare unui virus modificat, a luat deja în stăpânire organele Occidentului: este marxismul cultural.
Mulţi americani împărtăşesc două păreri greşite. Prima este aceea că comunismul a încetat să fie o ameninţare atunci când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. A doua este aceea că Noua stângă a anilor 60 s-a dezumflat şi de asemenea a dispărut. (George Will – „Slamming the Doors,” Newsweek, Mar. 25, 1991)
(Va urma)