Alăturarea acestor doi termeni ne duce cu gândul în primul rând la Nietzsche cu sintagma sa celebră, “voinţă de putere”. Această formulă succintă, credea filosoful german, ar fi o cheie pentru explicarea mersului întregii lumi, a texturii complicate a vieţii. La antipodul ei se află expresia “dai voinţă, iei putere”, în care raportul dintre cei doi termeni capătă o semnificaţie profund creştină.
“Numai acolo unde este viaţă, există şi voinţă: dar nu voinţă de a trăi, ci –astfel te învăţ- voinţă de putere”, rostea Nietzsche prin gura profetului Zarathustra. Principiul fundamental al vieţii, al oricărei alcătuiri omeneşti, al culturilor înalte, ar fi astfel divizarea în două tipologii umane: elită şi plebe, conducători şi conduşi, “puterea” însemnând în primul rând dominarea celor dintâi asupra celor din urmă. Elitele, care se impun prin însuşi caracterul şi structura lor lăuntrică, sunt astfel menite să stăpânească. Ceea ce se impune întotdeauna este voinţa celui tare asupra celui slab. Percepută mai ales prin prisma formelor “burgheze” de manifestare a creştinismului din spaţiul şi epoca sa, “morala creştină” era dispreţuită de Nietzsche ca fiind o “morală de sclavi”. Intenţia lui era cea de revalorizare a tuturor valorilor tradiţionale (“Umwertung aller Werte”) şi de a crea o nouă morală bazată pe ceea ce considera el că s-ar afla la rădăcina vieţii în general şi a condiţiei umane în special: voinţa de putere. Aşadar, o morală a egoismului ca principiu care fundamentează toate relaţiile interumane.
Dacă stăm o clipă şi ne gândim, există oare sisteme morale sau societăţi viabile, fie religioase, fie laice, în care să nu fie prezenţi termenii de voinţă şi de putere? Nu mai vorbim relaţiile politice internaţionale din negura vremurilor până în zilele noastre, sau de regimurile politice autoritare. Nietzsche rămâne însă prezent până şi în societăţile liberale, fundamentate pe concurenţa economică şi politică, în ciuda egalitarismului acestora. Căci şi aici unul din factorii esenţiali este voinţa de a te impune pe piaţă sau pe scena politică. Adică, nimic altceva decât voinţa de putere. E adevărat, teoretic nimeni nu e mai presus de lege. Totul se desfăşoară în cadre bine stabilite iar “sclavii” nu îşi resimt de cele mai multe ori condiţia aceasta drept una apăsătoare, mai ales atunci când aparţin aşa-numitei clase de mijloc. Dar în rest, care ar fi în cele din urmă relaţia dintre elitele economice sau politice (aşa-numitul “establishment”) şi masele de consumatori sau votanţi, alta decât una în esenţă tot de tip nietzschean?
“Dumnezeu e mort” – scria cândva Nietzsche. Deznodământul acestei concepţii este binecunoscut şi poate fi sintetizat în populara vorbă de duh care circulă în numeroase medii creştine: “Nietzsche e mort” – semnat: Dumnezeu.
Diferenţa între nemăsurata egolatrie nietzscheană şi dragostea şi dăruirea aşezată în creştinism la temelia raporturilor dintre oameni este într-adevăr una ca de la pământ la cer. Iată care este sensul veritabil al unei elite creştine: “Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu X, 42-45)
Morala creştină nu este nicidecum una de “sclavi”. În primul rând şi pentru că un creştin adevărat nu este lipsit nici de voinţă şi nici de putere. Acestea reprezintă elemente esenţiale pe traseul modelării sale sufleteşti, la care conlucrează propria voinţă liberă cu puterea harului dăruită de Dumnezeu celor care se învrednicesc de a o primi.
Ba chiar s-ar putea afirma că cele mai mari personalităţi sunt tocmai cele care au păşit cel mai departe pe acest drum al desăvârşirii. Sunt sfinţii, adică aceia care, ca urmare a conştientizării profunde a slăbiciunii şi insuficienţei firii căzute, prin paradoxul smereniei, al micşorării de sine, şi-au atras darul unei puteri spirituale care o răsfrânge pe cea divină.
Raportul creştin dintre voinţă şi putere este prin urmare unul transfigurat. “Dai voinţă, iei putere” – este o zicere scurtă, dar care concentrează în ea ample profunzimi teologice. Este una din expresiile favorite a Părintelui Arsenie Papacioc, rostită în numeroase din interviurile sale:
“Întotdeauna, începând să faci un lucru duhovnicesc, o realizare de virtute care îţi este necesară pentru formarea ta duhovnicească, nu o vei putea împlini imediat, la nivelul momentului sau chiar la nivelul zilei. Uneori chiar nici la nivelul întregii vieţi. Lupta este permanentă, să te formezi, să te adaugi. Dar ce se întâmplă? Din momentul în care tu doreşti lucrul acesta şi pleci realmente la împlinirea lui, te ajută harul lui Dumnezeu. Dar să pleci. Dai voinţă, iei putere, zice Isaia. Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge, în măsura în care tu mergi, în măsura în care te ajută harul spre a te forma.”
Mai sus e doar una din multele variaţiuni şi tălmăciri diferite date de către Părintele Arsenie sintagmei “dai voinţă, iei putere”, dar care în esenţa ei implică întotdeauna sinergia, conlucrarea omului cu Dumnezeu. E nevoie de efort, de voinţă din partea omului, dar puterea adevărată nu vine niciodată din el însuşi.
Drumul omului către Dumnezeu este însă unul al crucii. Unul care trece prin suferinţe, ispite şi disperări. Tulburări şi căderi pândesc la tot pasul. Dar voinţa de a merge mai departe nu trebuie să slăbească. A ajunge la Dumnezeu poate fi formulat, aşa cum o face Ieroschimonahul Daniil Tudor (plecat la Domnul ca martir al Aiudului) şi drept “cunoaştere a adevărului”. Căci nu e vorba aici de o cunoaştere raţională, intelectuală, ci de una existenţială, care angajează întreaga fiinţă. Dar voinţa de a atinge această cunoaştere are înaintea ei un drum plin de spini:
“Orice act de cunoaştere adevărată are un indiciu de confuzie, un unghi metodic de îndoială şi nelinişte, grijă, pentru a fi o cucerire de adevăr, o trecere prin primejdie şi moarte pentru a fi o înviere, adică o deplină mărturisire de adevăr.
Numai aşa cunoaşterea adevărului e vie şi transfiguratoare, rodnică.
Nu trecerea prin păcat e obligatorie pentru cunoaşterea adevărului, ci trecerea prin ispită, prin eroare, prin umbră, prin moarte, prin îndoială, prin lipsă. Păcatul vine tocmai prin eludarea, îndrăzneala aceasta de a depăşi sau scăpa de crucea necesară, „de slăbiciune şi insuficienţă“. Să nu uităm că duhul de înălţime, de puritate, de ieşire în absolut, în definitiv, a adus căderea demoniacă. Îndumnezeire prin sine însuşi.
Viaţa este această trăire şi desluşire între două neprihăniri, două străluciri, pentru a o afla pe cea de-a treia, cea din nor, cea din umbrirea Duhului Sfânt.”
“A da voinţă” înseamnă prin urmare a nu fugi de cruce, a o purta până la capăt, în ciuda ispitelor şi torturilor sufleteşti sau fizice la care Dumnezeu îngăduie să fie supus omul. Totul pe măsura fiecăruia, căci puterea de a birui este în cele din urmă darul lui Dumnezeu către cel care ştie să spună: “facă-se voia Ta”.
Dar această putere are şi alte dimensiuni. Ea nu se circumscrie doar la mântuirea individuală, ci este o putere cu adevărat creatoare, cu potenţiale implicaţii şi la nivel social. Această menire de o profundă autenticitate a omului este tălmăcită de acelaşi Daniil Tudor în termenii următori:
“Prin urmare pururea fapta noastră nu poate fi o simplă desfăşurare de „acţiune şi fabrică de raţiune“, ci punerea în lucrare a unei puteri creatoare şi dumnezeieşti, voia lui Dumnezeu care se rosteşte în noi. Fapta noastră nu poate fi sărac o acţiune întâmplătoare sau utilă datorită unor raţiuni, sau chiar planificări raţionale. Faptă şi nu acţiune. Înfăptuire şi nu activism. Dacă primim cumva formula modernă a lui „homo faber“ nu trebuie să-l înţelegem ca pe un fabricant aşa cum din nenorocire a ajuns, ci pe acela de asemenea lui Dumnezeu, de creator dumnezeiesc. Nu un producător sau făcător de normă şi rebut, ci un artist sau artizan ce totdeauna năzuieşte la amănunt să fie inspirat sau desăvârşit. Dragostea-faptă se mişcă în unitatea de dragoste a Lumii, care este Biserica. Ea nu poate primi nici un fel de liberalism sau anarhism, dar nici opusul hibrid al vreunui dictatorism sau autoritarism.”
Puterea creatoare, făcătoare de viaţă, izvor de dragoste şi depăşire a tuturor antagonismelor inerente sistemelor pur omeneşti, nu poate fi decât cea de origine dumnezeiască. Ea este darul divin către cei care, îmboldiţi la început de voinţa şi de fapta lor, ajung în punctul în care ochiul lăuntric le desluşeşte slăbiciunile şi propria netrebnicie. Acesta e momentul în care dragostea lui Dumnezeu se coboară, învăluind sufletul omenesc cu mantia puterii ei negrăite.
Prin astfel de sfinţi ai neamului nostru, fie ei canonizaţi, fie încă nu, asemeni Părintelui Arsenie Papacioc sau Ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor amintiţi aici, dar şi mulţi alţi români din adevărata sa elită, cea spirituală, martirică şi mărturisitoare, neamul acesta îşi depune prinosul de jertfă la picioarele tronului dumnezeiesc, aşteptând cu speranţă ziua Învierii sale.
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
“Nietzsche e mort” – semnat: Dumnezeu.
Ironie la drama . . .
Nitzsche ar fi vrut sa spuna : ” Doamne, ai murit „?
*
Teofil Paraian : ” Dumnezeu nu l-a facut pe om ca sa-l piarda „.
*
Gabriel Marcel : ” Cand spun cuiva te iubesc , spun ca tu nu vei muri niciodata „.
*
D. Staniloae : ” Celalalt poate muri pentru mine , daca nu arat iubire „.
*
N. Steinhardt : ” Dumnezeu , in care spui ca nu crezi , crede El in tine „.
*
D. Staniloae :” Crestinul nu mai admite o moartea ca inexistenta totala a persoanei „.
*
D. Staniloae : ” Iubirea crestina este aceea , care este in stare sa mearga pana la moarte si sa treaca prin ea , pentru cei iubiti ” .
*
Eu : Puterea creatoare , puterea vointei , este un sinergism , care apare intre mine si Dumnezeu , in masura in care eu il dezvolt intre mine si semen. In mod fatalist , cadem in inselarea credintei , ca sinergismul este propriu legaturii mele directe cu Dumnezeu , dar , cel ce se avanta prin sine insusi direct spre Dumnezeu , va fi „ars” de razele unui soare , care nu mangaie si incalzeste , ci carbonizeaza si face scrum toate puterile creatoare si iluminatoare ce se afla in om .
Omul ( care s-a ) pierdut de Dumnezeu se crede vorbind cu Dumnezeu , pe masura Puterii Lui si se lupta cu El , incercand sa scape de dominatia Lui. Insa nu cunoaste decat doua cai : direct spre El , sau direct fara El.
Omul smerit , omul iubitor si smerit , omul rob al iubirii , alege calea daruirii : Crucea lui Hristos . El , omul lui Hristos , nu poate avea decat o singura soarta : purtarea crucii , rastignirea si coborarea la iad. Cine nu trece prin acestea , nu-L poate intalni pe Hristos , nici in lumea aceasta , nici in lumea cealalta . De aceea , numai cel ce este gata sa moara pentru oameni , asemenea lui Hristos , poate sa devina iubire ,poate sa devina ucenic al lui Hristos.
Paradoxul poate aparea oriunde : in afara , si in interior : sa fii inselat de har , in aceeasi masura , ca si de pacat .Iar proba de foc prin care trebuie sa trecem de aceasta inselare , este iubirea de vrajmasi , care pune pecetea adevarului in sufletul nostru si ne transforma in dumnezei dupa har. Reperul il gasim la Sfantul Siluan Athonitul , care spunea ca daca si un singur om , in toata lumea , ne poate starni sentimente de dusmanie , atunci un duh necurat ne stapaneste si harul nu este in noi.
Insa mie mi se pare ca este o cale ( chiar o idee, pe care am intalnit-o si la un copil , un tanar blogasist) , care ne poate aduce cu inima intr-un rai insorit : dorinta binelui pentru orice om si credinta ca acest bine va fi infaptuit de Dumnezeu.
Idee relevata de Parintele sarb Tadej ( Dumnezeu sa-l pomeneasca !) , care spunea : ” Asa cum ti-este inima , asa iti este si viata „.
Sau , cum spunea si psalmistul : ” Dea tie Domnul , dupa inima ta si tot sfatul tau sa-l plineasca „( in bine , sau mai in rau , dupa cum si inima noastra ).