Să nu fim euforici!

Împotriva aşteptărilor şi a pronosticurilor, Victor Ponta a pierdut cu o diferenţă destul de mare alegerile din această toamnă şi noul preşedinte al României este Klaus Iohannis. E un prilej de bucurie, fără îndoială! De douăzeci şi cinci de ani aşteptăm să ne dezbărăm de moştenirea comunistă, de vechii activişti metamorfozaţi în socialişti cu faţă umană, reprezentaţi de Ion Iliescu şi având discipoli fideli în linia care se încheie – sperăm! – cu recentul perdant al celui de-al doilea tur de scrutin şi (încă) prim ministru. De fiecare dată când am sperat, am fost dezamăgiţi. Emil Constantinescu va rămâne în istoria contemporană a României simbolul neputinţei, cel „înfrânt de sistem” care şi-a dublat falimentul politic cu un jalnic eşec moral atunci când a ales să-l sprijine pe Victor Ponta (semne ale acestui eşec existau însă de multă vreme încoace). Traian Băsescu a reuşit să pună câte ceva în mişcare, însă, per total, prestaţia lui rămâne umbrită de tot felul de cârdăşii obscure, de o atitudine de funcţionar şmecher dar cu suflet de slugă în relaţiile cu partenerii europeni şi americani, şi de întorsăturile de vorbe şi de fapte care au făcut din el – mai mult involuntar, dar nu fără vină – unul dintre oamenii care au reuşit să dezbine populaţia mai mult decât pare oricum înclinată să fie. Din acest punct de vedere, sloganul lui Victor Ponta din campania electorală, „un preşedinte care uneşte” s-a dovedit, în mod tragic pentru cel pe care trebuia să-l promoveze şi binevenit pentru români, cât se poate de adevărat. Aroganţa învăţată de la Adrian Năstase dar lipsită de rafinamentul cultural al mentorului, minciuna şi furtul devenite o a doua natură şi marcându-i definitoriu CV-ul, protecţia generoasă acordată făţiş tuturor corupţilor care-i pot fi de folos pe plan politic, bref, lipsa de caracter şi anvergură a lui Victor Ponta i-au unit pe mulţi români aparent ireconciliabili într-o opoziţie fermă. Oameni care de ani de zile sunt adversari ideologici, care s-au contrazis, s-au certat, ba chiar s-au înjurat, oameni care nu-şi mai vorbeau şi nu se mai respectau au început de câteva luni să strângă rândurile, să se împace, să discute amical, pentru că au înţeles că actuala guvernare reprezintă ameninţarea comună pentru binele tuturor – şi al României. Nu e singura, trebuie spus, poate nici cea mai mare dacă judecăm lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă, însă cu siguranţă este cea care se cerea soluţionată cât mai repede cu putinţă. Klaus Iohannis nu este omul cu bagheta magică, însă, cum spunea cineva, alegerea lui ne dă măcar voie să sperăm. Şi dacă mai avem răbdare, în aceste zile de după reuşită, să aruncăm o privire pe evoluţia lucrurilor la primul tur de scrutin, vom intui cu siguranţă că s-a petrecut un miracol. Îi vedeam, imediat după ce devenise destul de clar că noul preşedinte este Klaus Iohannis, pe tot felul de acoliţi ai PSD, mercenari şi agitatori cum rămâneau, unul după altul, perplecşi. La Antena 3 furia neputincioasă le întipărise tuturor servilor fideli ai încarceratului „dom’ profesor” Voiculescu un rânjet schimonosit pe chipuri. A doua zi, alt parlagiu de serviciu, Mugur Ciuvică, exprima aceeaşi chinuită mirare: „Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat.” Multe nu pot înţelege aceşti „ritori mult grăitori”, dar una dintre primele ieşiri ale lui Liviu Dragnea pare să confirme vechea zicală că „gura păcătosului adevăr grăieşte”. „Nu ştiu a cui e vina, a lui Dumnezeu!” a spus şeful de campanie al lui Victor Ponta. Acel Dumnezeu în care se pare că politrucii roşii nu cred, dar de a cărui imagine s-au folosit încercând să cumpere ierarhi şi preoţi – unii vor fi cedat, nu Biserica însă, dar aceasta e altă discuţie – a voit altfel şi a răsturnat toate planurile şi calculele meticuloase ale unei elite banditeşti ce credea că şi-a luat toate precauţiile. Victor Ponta a căzut. Avem tot dreptul să ne bucurăm, însă cu măsură. Să înălţăm rugăciuni de mulţumire şi să mergem mai departe, pentru că această victorie e doar un semn că în războiul în mijlocul căruia ne aflăm nu suntem singuri.

Înainte de a trece la analiza perspectivelor, trebuie să mai remarcăm câteva lucruri direct legate de victoria lui Klaus Iohannis. În primul rând s-a văzut că în asemenea momente cruciale românii sunt încă în stare să fie o comunitate, nu doar o simplă populaţie. Legătura despre care vorbeam mai sus, favorizată întrucâtva de aroganţa lui Victor Ponta, s-a transformat în ceva mai adânc decât o simplă opoziţie. Milioane de români au simţit, după mult timp, poate când încetaseră să mai creadă într-un asemenea sentiment, că mergîmpreună spre o direcţie comună. Am fost, chiar şi pentru câteva ore, mai mult decât o adunătură de cetăţeni. Poate am fost un neam.

În al doilea rând, separatiştii de toate soiurile au primit lovituri grele. Teoretic, într-o ţară în care de mai bine de douăzeci de ani un partid alcătuit exclusiv pe criterii etnice se învârte în cercurile puterii – aberaţie politică, prostituţie morală – ar fi greu să vorbeşti despre discriminare. Dar imaginea proiectată în afară e uşor de alterat de propaganda autonomistă sau şovină. De acum însă va fi infinit mai greu şi mai puţin credibil să vorbeşti despre o presupusă persecuţie a minorităţilor într-o ţară al cărei preşedinte e el însuşi minoritar. În plus, acea falie despre care unii vorbeau cu satisfacţie, alţii cu îngrijorare, acea delimitare clară a Transilvaniei de „Regat” ilustrată de modul diferit în care se votase în cele două regiuni a dispărut. Bucureştiul a revenit la firesc şi a ales candidatul aflat mai la dreapta şi – o victorie mai mare decât suntem pregătiţi să înţelegem – judeţele Iaşi şi Suceava au votat şi ele majoritar împotriva lui Ponta (oraşul Iaşi a avut aceeaşi opţiune şi la primul tur de scrutin). La acestea se adaugă Tulcea şi Constanţa, fieful primarului che-guevarist Radu Mazăre.

În sfârşit, Basarabia a revenit la firesc şi românii de peste Prut au votat în proporţie covârşitoare (78.59% per total, peste 85% în Chişinău) cu Klaus Iohannis, dovedind astfel că rezultatele din primul tur au fost un simplu accident. Motivele pentru care s-a produs acesta merită o discuţie separată, în care să fie luate în calcul înţelegerile politice ale lui Ponta, mita electorală, dar şi absenţa totală a unei campanii în favoarea candidatului ACL. Cert este că acum, în ciuda piedicilor puse în Basarabia – ca şi în toată diaspora – compatrioţii noştri au dat o lecţie de civism… românesc.

Toate acestea sunt însă doar un început. Nu este cazul să ne culcăm pe nişte lauri cu care nici măcar nu am fost încununaţi. Pasul firesc în ordinea politică ar fi fărâmiţarea completă şi definitivă a Partidului Social-Democrat. Acest cuib de viespi, urmaşul direct al unui FSN care şi-a lăsat urmele impure în toate formaţiunile noastre politice, şi-ar putea trăi, după cuvintele rostite de mentorul său între cele două tururi de scrutin, ultimele zile. Şi spun acest lucru nu doar – şi nu în primul rând – în calitate de om de dreapta, căruia o scenă politică fără socialişti nu poate decât să-i surâdă. O spun însă mai ales în numele tuturor oamenilor cinstiţi din această ţară: dacă echilibrul politic, uneori atât de greu de desluşit, are nevoie şi de social-democraţie, atunci aceasta trebuie să fie reprezentată de oameni cu convingeri, care să nu fie închistaţi într-un cadru ideologic îngust, nici captivi ai unei reţele de interese. Dacă există oameni care încă privesc cu speranţă spre social-democraţie – şi, din păcate, există – aceştia nu au nimic de câştigat nici de la bătrânul politruc Ion Iliescu, nici de la alunecosul Adrian Năstase, nici de la sforari ca Liviu Dragnea. Şi nici de la aşa-zişii „lupi tineri” care nu au făcut în aceşti ani decât să înveţe arta corupţiei, a minciunii şi a hoţiei de la mentorii lor sus-puşi.

Dacă stânga are o problemă internă, dreapta… ei bine, dreapta nu există. Toate aceste avataruri liberale care au încercat să ia formă la noi în anii post-revoluţionari au amânat sine die clarificarea ideologică. În tot cazul însă, dacă le judecăm în linia (neo)-liberalismului european, ele nu reprezintă decât o limitare a ideii de dreapta la principii exclusiv economice – deci în cea mai pură cheie marxistă – care o transformă în cel mai bun caz într-o dreaptă a stângii ce încurajează iniţiativa privată dar favorizează crearea de poluri oligarhice şi neagă orice abordare spirituală, înlocuind tradiţia cu ideea unei pieţe atotstăpânitoare care se reglează singură. În politica românească a nesfârşiţilor ani de tranziţie, spiritul conservator nu a reuşit să se cristalizeze sau să se exprime coerent, iar ideea naţională nu a apărut pe scena publică decât ca material demagogic de propagandă sau sub forma grotescă a unor excrescenţe de tip PRM. Dacă liberalismul românesc de modă nouă, incert cum este, reuşeşte pe ici pe colo să recupereze frânturi de ideologie, partidele care îl întruchipează sunt atât de departe de o dreaptă autentică încât putem spune liniştiţi că Alianţa Creştin-Liberală este la fel de puţin creştină pe cât de puţin naţional este Partidul Naţional-Liberal. Totuşi, o oarecare deschidere, un mai mare simţ al libertăţii şi o orientare cât de cât realistă ar putea permite, sub preşedinţia lui Iohannis, coagularea unei forţe care aşteaptă parcă de prea mulţi ani să nască. Idei valoroase există peste tot, o concepţie naţional-creştină poate fi sintetizată uşor, totul este să se găsească oamenii care să o aplice fără a se pierde în detalii, utopii purist-adolescentine sau mărunte şi corozive certuri interne.

Doar din coagularea unui pol real de dreapta se poate naşte o politică externă care să ţină seama de alianţele şi poziţia noastră, dar care să ne reprezinte în acelaşi timp interesele cu fermitate şi fără a face concesiuni ideologice în favoarea unei incerte prosperităţi economice. În acest sens s-ar putea lua, măcar până la un punct, exemplul Poloniei. Renunţarea la atitudinea slugarnică faţă de „mai-marii” de pretutindeni trebuie făcută cu tact şi înţelepciune, fără a cădea sub nicio formă în capcana unui izolaţionism cretin sau a unei apropieri de Rusia – cu care relaţia trebuie abordată cu prudenţă, după modelul propus pentru întreaga Uniune Europeană de fostul cancelar german Helmut Kohl – sau de China.

Trebuie să ne fie clar: avem nevoie de o dimensiune conservatoare, creştină şi naţională în politica noastră, fără ca aceasta să ducă la confuzii între credinţele unor popoare şi alianţele cu conducătorii lor prea puţin ataşaţi de ele. La fel de repede trebuie să înţelegem că nimeni – nici Monica Macovei, nici Elena Udrea, nici Vasile Blaga, nici Ludovic Orban, nici Varujan Vosganian (din păcate!) – nu este reprezentantul unei asemenea dimensiuni. Nici Klaus Iohannis. Însă alegerea lui reprezintă o şansă de a crea ceva, în măsura în care noul preşedinte va reuşi să asigure un spaţiu de convieţuire în care cerinţele minime ale unei societăţi libere – justiţie independentă, presă liberă, politeţe în raporturile politice, viziune economică – să nu mai fie sufocate de marasmul în care se tot străduieşte să ne târască Partidul Social-Democrat. Alegerea lui Klaus Iohannis îi dă României ocazia să ridice un pic capul. Dacă alegem să ne culcăm pe nişte lauri imaginari, nu vom fi făcut decât să prelungim un pic agonia neamului.

Când a căzut Ceauşescu, se spune că un înţelept duhovnic, părintele Paisie Olaru, ar fi afirmat: „s-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul”. Odată cu înfrângerea lui Victor Ponta – şi implicit a PSD-ului – Dumnezeu ne-a ajutat să dezinfectăm o parte a trupului României. Dacă ne străduim, poate vom porni spre însănătoşire. Dacă nu, veninul ne va copleşi din nou.