Viitorul Europei: simptome, semnale şi analize

În adâncurile straturilor de conştiinţă ale popoarelor europene, îndeosebi ale celor din Occident, se poate constata în ultima vreme o dinamică sporită a frământărilor şi aprehensiunilor privind viitorul lor cultural şi identitar. Principalul pericol la adresa acestei identităţi este văzut în procesul de imigrare masivă în Europa a persoanelor de religie islamică. Mulţi dintre cei stabiliţi astfel în Europa refuză integrarea în sistemul de valori occidental, adică într-o societate în cea mai mare măsură laicizată, la care vechea tradiţie creştină a popoarelor europene a fost silită să se acomodeze. Acest filon european definitoriu şi-a pierdut treptat tot mai mult din vechea lui substanţă creatoare şi vitalitate etnică. Demografia populaţiilor autohtone înregistrează de bune decenii încoace un coeficient negativ, încât imigraţia e practic o necesitate socială. Numai că tocmai dinamismul vieţii religioase islamice, puterea de influenţă a preceptelor sale constrângătoare, pare a reprezenta pentru comunităţile acestei religii un factor de coagulare mai puternic decât sistemul de valori laic, occidental, care presupune înainte de toate o cultură a libertăţii.

Proiectându-i consecinţele pe termen mediu şi lung, această tendinţă e de natură să stârnească îngrijorare în rândul multor europeni. În majoritatea ţărilor occidentale există partide importante care au pe agendă această temă a islamizării continentului european. S-au scris cărţi pe acest subiect care au stârnit un viu interes (şi deopotrivă critici vehemente din partea “corectitudinii politice”) cum ar fi cea a lui Thilo Sarrazin în Germania sau Michel Houllebecq  în Franţa, care redă viziunea şocantă a unui stat islamic în Franţa peste doar câţiva ani. Totul e numai o simplă ficţiune, dar îmbinată cu o multitudine de elemente care rezonează cu realitatea brută. Asasinatele de la Paris asupra redacţiei revistei satirice Charlie Hebdo comise de islamişti radicali nu au făcut decât să pună paie pe focul acestor dezbateri.

În Germania ultimelor luni au făcut valuri zecile de mii de demonstranţi (până la 25.000) de la Dresda, care au manifestat săptămână de săptămână sub egida Pegida (jocul de cuvinte e aproape inevitabil), care reprezintă un acronim pentru gruparea “Patrioţi europeni împotriva islamizării Occidenului”. Între timp s-au putut constata deja fenomene de destrămare şi tendinţe centrifuge la nivelul conducerii acestei grupări, care pot duce la concluzia provizorie că această adevărată explozie socială a intrat deja pe o pantă descendentă şi că probabil impactul ei se va atenua până la un nivel minor. Cu toate acestea, fenomenul nu va dispărea fără urme. El va rămâne atât în istorie, cât şi în subteranele memoriei comune drept un simptom al unei stări de lucruri mult mai profunde şi un semnal al unei stări colective de îngrijorare, în care “pericolul islamizării” reprezintă doar un punct între altele. Numai că din contestările vehemente şi din etichetările în fel şi chip aplicate de corifeii corectitudinii politice, nu putem însă înţelege cu adevărat despre ce e vorba.  Pentru a o face cu adevărat, merită făcut recurs la analiza de o precizie chirurgicală, necontaminată de poncifele ideologiei mainstream, a profesorului de ştiinţe politice de la Universitatea din Dresda, Werner J. Patzelt, publicată în cunoscutul cotidian Frankfurter Allgemeine Zeitung sub titlul „Die Verortung von Pegida -Edel sei der Volkswille“ (Încadrarea Pegida – Nobilă fie voinţa populară).

Autorul vorbeşte nu doar ca un cunoscător nemijlocit al fenomenului, ci analiza sa are implicaţii mult mai largi, vizând aspecte esenţiale ale mentalităţii occidentale, cum ar fi de pildă rolul discursului oficial al „corectitudinii politice“ versus opiniile reale ale maselor în societatea de azi.

Cine sunt demonstranţii? Răspunsul profesorului Patzelt, prezent la faţa locului, este că marea lor majoritate (cu puţinele excepţii ale unor elemente extremiste) aparţin clasei de mijloc. Sunt cetăţeni normali, cu o orientare politică aflată la dreapta centrului sau care nu se regăsesc în partidele actuale. Fireşte, nelipsitele contrademonstraţii ale stângii au fost prezente de fiecare dată. Dar, spre deosebire de alte oraşe germane, unde acestea au covârşit numeric demonstraţiile de tip “Pegida”, Dresda a rămas un caz singular în care proporţia a fost întotdeauna inversă. Vom vedea mai încolo şi o posibilă explicaţie a acestui fapt. Cert este, după cum remarcă W. Patzelt, că reacţiile demonstranţilor Pegida la provocări (calificative gen “fascişti” sau “nu există dreptul la propagandă nazistă”) au fost cât se poate de urbane, fluturând drapele în culorile naţionale şi scandând “noi suntem poporul!”, ca în toamna lui 89 în Germania de Est sau în decembrie 89 în România. Profesorul continuă să remarce cu acurateţe nuanţele diferite în care presa “corectă politic” găseşte de cuviinţă să descrie manifestaţiile concurente. Cu toate că demonstranţii Anti-Pegida s-au dovedit a fi  mod evident mai gălăgioşi, conform relatărilor de presă aceştia ar “striga” în mod elegant, în vreme ce la Pegida lozincile s-ar “răcni” într-un mod lipsit de stil.

Mai sus avem aşadar o inventariere a stării de fapt. La care analiza lui W. Patzelt sună astfel: “Motive întemeiate ne-au determinat aici în Germania de a nu lăsa pe cât posibil spaţiu de manifestare pentru acele modalităţi de gândire, exprimare sau acţiune care ar putea avea legătură cu mai vechiul sau mai noul nazism.  Aceasta face din capul locului suspectă orice fel de afirmaţie sau faptă care nu vine dinspre stânga sau dinspre centru, ci e situată undeva la dreapta acestora. Iar autoritatea de a interpreta ce e de dreapta, a fost lăsată pe seama celor de stânga sau de centru. Ceea ce este situat la dreapta centrului, devine deja suspect de alunecare înspre populism, radicalism sau extremism de dreapta şi chiar fascism. Care a fost şi rămâne reprobabil. El trebuie în mod indiscutabil izolat şi combătut. Dar pe de altă parte este considerat automat drept bun tot ceea ce combate fascismul. Astfel s-a format un canon limpede perceptibil asupra punctelor de vedere, noţiunilor, expresiilor si argumentelor care “merg” sau “nu merg” în Germania actuală. Cine respectă acest canon are dreptul de a participa la discursul public. Iar cine îl încalcă este ostracizat, fie şi sub eticheta de “nazist latent”, în cazul în care persoana în cauză nu ştie despre sine însuşi ce este cu adevărat.” (Ironia soartei face ca tocmai Lutz Bachmann, una din figurile conducătoare ale Pegida a confirmat ulterior pe propria piele această analiză, fiind nevoit să se retragă după ce a fost surprins postând pe Facebook, mai mult în glumă, după cum el însuşi a declarat, o fotografie în care apărea cu mustaţă şi cărare à la Hitler. Cu toate acestea, demonstraţiile au continuat şi şi-au atins apogeul după această retragere, dovadă că participanţii ştiu foarte bine ce vor, nefiind manipulaţi  de asemenea figuri mai mult sau mai puţin controversate.)

Pentru ce se demonstrează? Nu doar împotriva islamizării (Dresda e oricum unul din oraşele germane cu procentaj din cele mai mici de musulmani) ci mai ales împotriva “corectitudinii politice”, a înstrăinării clasei politice faţă de aprehensiunile populaţiei. Ieşirea în stradă a devenit un mod de exprimare a unui sentiment difuz de nemulţumire faţă de partidele-sistem.

Aici intervine o altă clarificare a lui Patzelt, care evidenţiază o discordanţă între oficialitatea unui discurs public “igienizat” şi opiniile reale ale cetăţenilor. Astfel, sunt studii care demonstrează că grupul social al formatorilor de opinie, al jurnaliştilor, e orientat în medie mult mai la stânga decât majoritatea populaţiei. Ţinând cont de puterea şi influenţa presei, politicienii  sunt nevoiţi la rândul lor să se supună canoanelor discursive amintite, astfel încât întregul discurs public cât şi sistemul partidelor politice au suferit o sensibilă deplasare spre stânga. Originea acestui fenomen este localizată în “marşul prin instituţii” al “generaţiei 68”, a foştilor studenţi care la vremea respectivă îmbrăţişau ideologiile şi modul de acţiune revoluţionar al stângii radicale. Cu toate acestea, sondajele de opinie revelează urme substanţiale ale unor opinii “de dreapta” în rândurile populaţiei, care nu au putut fi extirpate de discursul oficial cu rol antiseptic. “Ceea ce iniţial în imperativele civilizatoare ale corectitudinii politice nu era menit să joace un rol represiv, devine totuşi astfel în momentul în care cei care ies în public se sustrag procesului de educaţie discursivă.”

Astfel apar însă o serie de tensiuni între cei care-şi pot exprima opiniile în public fără oprelişti şi cei care prin acordul comun al instanţelor mediatice şi politice pot fi puşi la punct şi chiar reduşi la tăcere. Până şi în talk-show-uri, cei care reprezintă poziţii aflate la dreapta centrului, sunt invitaţi mai mult asemeni crocodilului în teatrul de păpuşi, adică pentru a fi combătuţi prin palma indignării etice sau prin băţul satirei. În tot cazul, crocodilii trebuie să fie alungaţi din scenă cu orice mijloace.

Asemenea măsuri nu sunt însă capabile să rezolve fondul problemei. Retragerea discursului şi a opiniilor reale în zona non-publică nu este de natură să dezamorseze tensiunile amintite. “Mai mult, astfel este eludat tocmai unul din avantajele esenţiale ale democraţiei reprezentative. Politologul Ernst Fraenkel îl numea în anii de început ai democraţiei germane drept “înnobilarea voinţei populare decelabile empiric”. Aceasta constă în formularea unui discurs public în care politicienii şi publiciştii transpun într-un limbaj raţional, discursiv şi neofensator opiniile care se exprimă în discuţiile private şi în paginile de internet ale naţiunii, de multe ori cu mijloace inadecvate şi primitive, care uneori pot căpăta chiar o dinamică virulentă. În lipsa unei “înnobilări” a celor astfel prezentate, pe care o pot realiza tocmai publiciştii şi intelectualii, oamenilor simpli lăsaţi singuri le va lipsi un limbaj acceptabil prin care să îşi exprime opinia şi solicitările într-un mod decent. În felul acesta s-a creat pe partea dreaptă a spectrului politic un vid reprezentativ.”

Patzelt se întreabă dacă o asemenea ostracizare a ideilor în sfera privată poate să meargă bine şi dacă acest gol de reprezentativitate poate fi umplut într-un mod durabil. Deşi originile sale au fost bine intenţionate, această lacună nu a făcut decât să reprime sentimente, voinţe şi gânduri. Autorul ilustrează fenomenul printr-o comparaţie din domeniul vulcanologiei. Magma unui sentiment popular lipsit de reprezentare şi a unei voinţe populare lipsită de înnobilare tinde în mod propulsiv spre suprafaţă. Explicaţia faptului că aceasta îşi găseşte drumul la lumina zilei mai degrabă în estul Germaniei, în Dresda, decât în partea de vest a ţării, poate fi dată de asemenea în aceeaşi terminologie. Anume, în partea de vest aceasta ar fi acoperită de crusta solidă creată de încrederea în sistem dobândită prin experienţă, de statul social care a funcţionat fără probleme vreme de decenii, dar mai ales de ascensiunea acaparatoare de instituţii a generaţiei 68. Ca atare, aici răzbat la suprafaţă doar cantităţi mici din ceea ce clocoteşte în adâncuri, dând naştere cel mult unor gheizeri. În schimb în partea de est, munţii de suprafaţă ai democraţiei reprezentative formează un strat mult mai subţire. Acest fapt, precum şi unele împrejurări particulare, au condus la izbucnirea în Dresda a unui adevărat vulcan social. Iată şi explicaţia faptului că fenomenul Pegida nu are manifestări substanţiale în partea de vest, unde contrademonstraţiile au fost mereu mult mai numeroase. “Noi suntem poporul!” – s-a strigat la Dresda. Înseamnă că în vest “poporul” este reprezentat exclusiv de “contramanifestanţi”? Nu, răspunde implicit profesorul Patzelt, prin explicaţia pe care o dă fenomenului de reprimare a opiniilor care nu se suprapun în niciun caz peste standardul oficial al discursului public. Iar teza sa este aceea că simpla reprimare nu poate constitui o rezolvare durabilă a acestei stări de fapt.

Soluţia propusă de W. Patzelt este un recurs sincer la principiile constitutive ale democraţiei reprezentative. În conformitate cu acestea, ar trebui luate în serios dificultăţile şi interesele pe care încearcă să le tematizeze mişcări gen Pegida: vidul de reprezentare, îngrijorarea pentru supravieţuirea culturii tradiţionale, teama de viitor a multor cetăţeni dintr-o societate de imigraţie fără o politică limpede articulată privind imigraţia şi integrarea. Articolul se încheie cu un apel la dialog şi la comunicare. Excluderea trebuie să fie rezervată doar adversarilor orânduirii democratice. Cu cei care gândesc diferit trebuie căutat dialogul, cu bunăvoinţă, politeţe şi fără aroganţă – care nu dă bine în special la cei care sunt superiori poporului simplu în ceea ce priveşte nivelul de educaţie şi cel material.

Pentru a concluziona, completând articolul menţionat, nu se poate spune că toate aceste reacţii populare din Occident: islamofobia, atitudinea critică faţă de “corectitudinea politică”, etc., ar fi prin ele însele automat “bune”. Dar, pentru a-l parafraza pe Papa Francisc, ele reprezintă nişte reacţii naturale inerente, la care conducătorii acestor ţări ar trebui să se aştepte. Reprimarea lor completă se dovedeşte, iată, imposibilă, căci e vorba de un sentiment colectiv care încearcă să se mai agaţe de ceea ce aceşti oameni consideră a fi identitatea lor definitorie. Ignorarea de către politicieni a acestui dat al firii se dovedeşte o greşeală la fel de mare ca instrumentalizarea şi manipularea acestuia în numele unor ideologii lipsite de valori morale.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Bogdan Munteanu

• Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
• Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
• Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020