Europa după şapte decenii

de

Cu şaptezeci de ani în urmă lua sfârşit cel de-al Doilea Război Mondial, lăsând în urmă milioane de victime şi un continent în ruine. Dincolo de festivismele pe undeva fireşti, menite să evoce temelia actualei orânduiri mondiale (stabilită la acel moment istoric de către puterile învingătoare), se impune şi un moment de reflecţie asupra a ce s-a întâmplat cu adevărat. Au triumfat cu acel prilej valorile democratice asupra totalitarismului? Adevărul acestei afirmaţii este din păcate unul parţial, circumscris la partea apuseană a continentului european. Odată cu înfrângerea Puterilor Axei, Europa a devenit de fapt un continent divizat de Cortina de Fier. Lagărul comunist, mai precis ţările ocupate de Uniunea Sovietică, s-a dovedit a fi un spaţiu al constrângerii şi al terorii vreme de patru decenii şi jumătate. Motivele de jubilaţie ar fi în aceste ţări ceva mai discrete, cu un bemol pus la evocările protocolare ale evenimentului de acum şaptezeci de ani. Dincolo de asemenea atitudini diplomatice, care ţin mai degrabă de deferenţa faţă de ţările vestice, ţările din est ştiu foarte bine că de fapt nu au nimic de sărbătorit. Cetăţeanul de rând nu simte niciun motiv deosebit de bucurie.

Nu este deci de mirare că festivismul cel mai ostentativ are loc tocmai la Moscova. Ce sărbătoreşte de fapt Rusia de azi? Oficial victoria asupra “cotropitorului fascist”, care într-adevăr a atacat primul o Uniune Sovietică aflată mai degrabă într-o expectativă de ordin tactic, mizând pe un război de uzură în vest pentru a interveni la momentul oportun.  Fără a fi evocate alte nuanţe, putem fireşte presupune că Rusia mai sărbătoreşte (evocând-o poate cu nostalgie) şi configuraţia politică pe care a consfinţit-o victoria asupra Germaniei naziste. Adică ocuparea Germaniei Răsăritene, a României, Ungariei, Cehoslovaciei şi a Poloniei.

Propaganda rusească ar putea argumenta că primele trei ţări au fost “ţări agresoare”, participând la atacul din vara lui 1941, încât soarta lor postbelică pe plan politic a fost o consecinţă firească a înfrângerii acestora. Dar Cehoslovacia şi Polonia? Să nu uităm că trupele lui Stalin au invadat partea de răsărit a Poloniei la scurt timp după atacul german dinspre apus. Pentru a nu mai vorbi de faptul că au “eliberat” Cehoslovacia care fusese înainte sub ocupaţie germană. Nici în cazul României propaganda sovietică sau rusească nu e bazată alte realităţi decât pe capitularea necondiţionată României la 23 august 1944. Căci statul agresor a fost de fapt U.R.S.S.-ul, care în vara lui 1940 ocupa samavolnic Basarabia românească, instituind opresiunea şi teroarea prin crime şi deportări în masă. Intrarea României în război un an mai târziu a fost astfel perfect justificată şi legitimă. Nu intrăm aici în discuţii privind oportunitatea continuării războiului şi dincolo de Nistru. Cert este că nici Rusia sovietică nu s-a oprit la graniţele sale dinaintea lui iunie 1941 şi nici România după întoarcerea armelor nu şi-a pus problema opririi la graniţele apusene din vara lui 1940 dinainte de Dictatul de la Viena. A fost vorba de o logică a războiului urmată de toate părţile beligerante, conştiente de consecinţa finală care nu putea fi decât “vae victis”.

Acum, la şaptezeci de ani după ce a ieşit triumfătoare din război, sfera de influenţă a Rusiei a devenit una mult subţiată. Până şi Ucraina încearcă să se desprindă din aceasta privind înspre vest, un fapt ce nu cu mult timp în urmă părea de-a dreptul de neconceput. Preţul este un război provocat şi întreţinut de Rusia în estul Ucrainei, încercând astfel să controleze aceste teritorii cu populaţie majoritar rusofonă şi să destabilizeze întreaga ţară, împiedicându-i traseul devenirii către un stat bazat pe principiile şi valorile occidentale.

Şi totuşi, dacă ne gândim că ar putea exista o dreptate transcendentă şi o judecată a istoriei şi pentru state, nu doar pentru indivizi, atunci soarta Rusiei de acum e poate un preţ plătit pentru samavolniciile trecutului, care nu au fost judecate şi condamnate de niciun tribunal omenesc. Cu toate acestea, Rusia actuală se obstinează în a nu le recunoaşte şi a nu-şi asuma în vreun fel consecinţele lor. Memoria lui Stalin e în continuare în mare vogă şi  reprezintă o piatră de temelie a patriotismului şi naţionalismului rus actual. Portretul său flutură pe drapele şi e chiar pictat pe icoane.

Atunci când Ucraina a propus recent un proiect de lege pentru a condamna regimurile totalitare comunist şi nazist în Ucraina, pentru a interzice propaganda lor şi pentru a declasifica arhivele autorităţilor comuniste represive, Rusia a reacţionat profund ofensată “susţinând că prin plasarea celor două ideologii pe picior de egalitate Kievul încalcă legea internaţională, conform Moscow Times.” (Andrei Popescu – “Diplomat rus critică interdicţia propusă de Ucraina în privinţa promovării comunismului”, epochtimes-romania.com)

Propaganda rusească este “electrizată de două ingrediente importante – folosirea ortodoxiei, a sacrului, a lui Dumnezeu în ultimă instanţă, de către un sector politic profund satanizat de experienţa comunismului – şi utilizarea de către Kremlin a stării decăzute a societăţii occidentale, în scopul motivării propriei existenţe, a propriilor crime şi abuzuri. (…) Închinăciunea la Teroare, la modelul paternalist, reprezentat de un Est tarat/damnat de experienţa comunistă, evident satanică – posesiv, criminal, dezumanizant, la fel de ateu în ciuda sutanei cu care se îmbracă pe la botezuri. Un Est condus de foşti satrapi sau urmaşi ai lor, transformat brusc în salvator al omenirii şi novator al civilizaţiei, în ciuda faptului că liderii săi sunt la fel – sau chiar mai – corupţi decât cei occidentali; la fel – sau chiar mai – lipsiţi de valori, atei; la fel – sau chiar mai – confuzi şi criminali. O societate la fel de măcinată de tare şi droguri, la fel de lipsită de viitor.” (Adrian Sturdza – “Propaganda rusească”, epochtimes-romania.com)

Cu toate că unii formatori de opinie pro-occidentali de pe la noi înfierează (absolut nejustificat) Biserica Ortodoxă Română ca fiind la remorca intereselor ruseşti, până şi în cazul Bisericii Ortodoxe Ruse lucrurile trebuiesc privite mai nuanţat. Şi în cadrul ei există totuşi voci critice faţă de cultul deşănţat al “patriotismului” nediferenţiat, care exaltă memoria criminală a comunismului. Astfel, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk (un om erudit, de o anvergură remarcabilă, cu studii doctorale în Occident) care actualmente conduce departamentul de relaţii externe al Bisericii Ruse, a luat o poziţie neechivocă: “Un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse le-a cerut admiratorilor lui Stalin „să se trezească”, vizitând gropile comune ale celor executați în timpul dictaturii acestuia. Stalin este unul dintre idolii lui Putin.Influentul Mitropolit Ilarion de Volokolamsk a făcut aceste comentarii, luni, în timpul unui program difuzat pe Canalul Unu, ca reacție la sondajele care arată că un număr tot mai mare de ruși îl apreciază pe dictatorul sovietic: „Cred că pentru a se trezi unii ar trebui să meargă la poligonul de trageri de la Butovo de la periferia Moscovei.” Poligonul de tir al NKVD de la Butovo este locul unde a avut loc cel mai mare număr de execuții din regiunea Moscovei, în tipul lui Stalin. Mitropolitul Ilarion a explicat:„Poligonul are un muzeu, fotografii ale celor uciși, îți spune ce s-a întâmplat. În fiecare zi, aduceau aici și împușcau câte 200, 300, 400 de oameni. Erau copii de 15-16 ani. De ce au fost împușcați?”Site-ul muzeului descrie Butovo ca o „Golgota rusească”. Circa 20.750 de persoane au fost executate numai în 1938-1939 în poligonul de tir al securității sovietice, care a funcționat între 1934 și 1953.” (Radu Pădure – “Ruptură la Moscova între Putin şi Biserica Rusă?”, evz.ro)

Deşi până la o ruptură veritabilă ar mai fi mult, totuşi e de remarcat verticalitatea poziţiei Mitropolitului Ilarion. Patriotismul rus veritabil trebuie să fie unul critic la adresa elementelor întunecate ale propriei istorii şi păstrător al memoriei martirilor. Să condamne călăii şi să cinstească victimele lor. E un gest cât se poate de firesc şi de moral.

Iată de ce se cuvine să rememorăm cei şaptezeci de ani de nouă orânduire mondială, sub imperiul căreia trăim practic şi acum, cu un asemenea gest. Anume prin evocarea pioasă a milioanelor de victime inocente atât din anii războiului, cât şi din anii de teroare care au urmat după încheierea sa pentru o parte a continentului, şi totodată prin condamnarea călăilor fără scrupule, indiferent în ce tabără s-ar fi aflat ei. Cei din tabăra învinşilor au fost judecaţi  şi pedepsiţi de mult. Cei din tabăra învingătoare, care au reprezentat în special Imperiul Roşu de la răsărit, merită măcar o condamnare neechivocă pe plan moral. Fără aceasta, atât festivismele din acest an de la Moscova, cât şi boicotarea lor cu motivaţii evazive de către majoritatea liderilor occidentali, nu denotă decât o dimensiune ipocrită, lăsând un gust amar.

 

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost