Piesei de teatru a datoriilor de miliarde, care a ţinut în ultimele luni o lume întreagă cu sufletul la gură, nu i-a fost scris un final de tragedie greacă. Spectrul sumbru al acesteia a făcut loc adierii unei unde de optimism: o ţară a reuşit să-şi evite în ultimul moment moartea economică. Totul are însă un preţ, iar soluţia la care s-a ajuns nu poate fi considerată un deznodământ veritabil. E mai mult una pe termen scurt, guvernată de o logică strict economică, în faţa căreia a trebuit să se plece până la urmă şi rebelul guvern de la Atena. Alternativa la condiţiile drastice pe care a fost nevoită să le accepte Grecia pentru a beneficia de încă o gură de oxigen era o prăbuşire colectivă în abis.
Negocierile ultimelor luni au fost dure. Personaje pitoreşti ale stângii ca premierul Tsipras, sau mai ales ministrul de finanţe Varoufakis, au atras atenţia prin stilul lor neconvenţional şi prin abilitatea de a specula o slăbiciune evidentă a construcţiei europene. Anume, ei au mizat totul pe cartea unei soluţii “politice” a crizei greceşti, care să suspende complet legile economiei. Metoda a funcţionat până acum de fiecare dată. Grecia a fost acceptată în Zona Euro tot pe acest principiu, deşi cei responsabili ştiau şi la acea vreme că economia Greciei e neperformantă şi că bilanţurile prezentate au fost falsificate. Teama în faţa unui posibil eşec pe plan politic a dictat aproape în totalitate stilul negocierilor duse de Germania şi ceilalţi principali actori europeni, iar guvernul de extrema-stângă al Greciei a profitat la maximum de această slăbiciune. Prudenţa exagerată a preopinenţilor i-a permis sporirea tupeului până la limita şantajului. Miza aparentă era: dacă se prăbuşeşte Grecia, se prăbuşeşte întreaga construcţie politică europeană. Cel puţin acesta a fost aspectul speculat de greci, cu o convingere întărită de lipsa de hotărâre a părţii adverse, care părea paralizată de teama unei prăbuşiri generalizate, pe principiul dominoului.
Tocmai această conjunctură a reprezentat unul din principalele motoare ale … sporirii datoriei Greciei, care a primit ani de-a rândul injecţii financiare care au menţinut-o în viaţă, în ideea că astfel se menţine în viaţă de fapt proiectul european. Reversul l-a constituit însă amplificarea spiralei datoriilor statului elen. A fost un cerc vicios la care au contribuit toate părţile implicate. Analizând traseul imenselor sume de care a beneficiat Grecia, reputaţi economişti germani au constatat că ele nu au fost folosite integral pentru plata dobânzilor şi a datoriilor externe aşa cum a sugerat guvernul grec. Anume, o treime din suma totală a avut într-adevăr această destinaţie, o altă treime a fost folosită pentru acoperirea deficitului de cont curent (adică plăţile bugetarilor), iar de ultima treime au profitat grecii bogaţi, care au transferat sume uriaşe în afara ţării, în special prin investiţii imobiliare.
Aşadar teoria împrumutului exclusiv pentru plata altor împrumuturi nu e decât un mit, menit să evidenţieze cercul vicios în care s-ar afla Grecia şi să sugereze o soluţie facilă şi tocmai de aceea utopică: ştergerea datoriei şi refuzarea oricăror măsuri de austeritate. Datele prezentate mai sus indică într-adevăr faptul că Grecia se află într-un cerc vicios, din care nu poate să iasă de una singură. Dar şi faptul că pentru ruperea lui o condiţie absolut necesară, chiar dacă nu şi suficientă, e o disciplină financiară strictă, mai ales legată de folosirea a celorlalte două treimi din imensele sume aflate în circuit.
Numai că logica Greciei a fost alta. Totul a culminat cu referendumul al cărui rezultat a fost un “NU”hotărât spus condiţiilor de austeritate impuse de statele din Zona Euro care au preluat majoritatea datoriei greceşti, contractată iniţial la bănci private. Guvernul Tsipras şi-a jucat astfel ultima carte, sperând că în negocierile ce vor urma se va putea prezenta de pe poziţii de forţă, menite să-l ducă în final la acea mult dorită “soluţie politică”: ştergerea necondiţionată a unei mari părţi din datorii. Numai că de data aceasta a întins coarda până la rupere. Paharul s-a umplut după ce grecii – în special datorită prestaţiei de star mediatic a (fostului) ministru de finanţe Varoufakis, care a dus de nas luni de-a rândul o pleiadă de potentaţi europeni- au risipit orice urmă de încredere de care vor fi beneficiat iniţial.
Pusă cu spatele la zid, Europa condusă de Germania a reacţionat dur. Atunci când nimeni nu se mai aştepta, cu atât mai puţin guvernul grec, care în urma rezultatului referendumului se şi considera învingător pe plan politic, situaţia a căpătat o turnură neaşteptată. Acea teamă paralizantă în faţa eşecului politic a dispărut ca prin farmec, iar rezultatul referendumului grec a dat naştere unei poziţii de forţă … tocmai de partea opusă. De fapt o poziţie care nu face decât să reflecte adevăratele raporturi de putere între taberele aflate în negocieri.
În prag de faliment, dar cu stindardul mândriei naţionale proţăpit cu ostentaţie în văzul lumii, grecii au primit o lecţie dură. Nu ne mai întrebăm acum unde le-a fost această mândrie în ultimele decenii atunci când au acceptat să se îndatoreze peste puterile lor de a plăti creditele, ştiind că la un moment dat bula se va sparge. Probabil că le-a convenit şi au preferat să închidă ochii, sperând în “solidaritatea politică” a Occidentului.
Numai că acum au fost aduşi cu picioarele pe pământ. Li s-a dat de înţeles limpede că, odată ce au ţinut acel referendum cu rezultatul cunoscut, Europa nu va ceda şantajului. De-a lungul a luni întregi de negocieri, nu s-a reuşit ajungerea la un compromis. Ar fi fost poate soluţia cea mai bună pentru toată lumea, în care fiecare parte vine în întâmpinarea celeilalte. Din criza profundă în care Grecia s-a înfundat fie singură, fie cu “ajutor” din afară, era limpede că nu poate exista o ieşire facilă, fără eforturi şi sacrificii. Dacă s-ar fi arătat dispusă la o asemenea atitudine, ea ar fi fost cu siguranţă sprijinită şi de partea celalată. Guvernul grec a mizat însă exclusiv pe cartea victoriei totale, aparent consfinţită de rezultatul referendumului. S-a înşelat profund. Rezultatul a fost de fapt o înfrângere totală. La doar câteva zile de la referendum, premierul Tsipras a fost nevoit să accepte o listă mult mai dură de condiţii decât cea la care s-ar fi putut ajunge printr-un compromis negociat cu onestitate de ambele părţi. Europa a respins cu hotărâre benevolenţa oricărei soluţii politice care ar sfida legile economiei şi a decis să pedepsească dur insolenţa guvernului Greciei, care a încălcat linia roşie a acceptabilităţii. Dacă doreşte “demnitate”, fie şi în condiţiile în care de fapt e datoare până peste cap, atunci să o aibă. Dar în acest caz nu are decât să facă faţă singură marasmului economic şi financiar care se profilează la orizont.
De fapt, acesta a fost tot timpul adevăratul raport de forţe între părţi. Numai că Occidentul nu a negociat în permanenţă de pe poziţii de forţă maximă, ci numai atunci când grecii înşişi l-au adus în situaţia de a o face, punându-l cu spatele la zid şi solicitându-i o soluţie pe placul lor, dictată şi de rezultatul referendumului.
Rezultatul acestei măsurări de forţe e cunoscut : Grecia s-a trezit singură pe marginea prăpastiei, fără nicio posibilitate de manevră. O privire în abis a fost de ajuns pentru a o face să cedeze şi să se conformeze realităţii.
Spre deosebire de atitudinea europeană din anii anteriori faţă de Grecia, acum a primat exclusiv logica economică. Pe termen lung se pune însă întrebarea: este aceasta un principiu suficient pentru a asigura coerenţa edificiului european? Se pot oare uni în aceeaşi construcţie popoare şi state cu mentalităţi şi performanţe evident diferite, doar pe baza unei discipline fiscale, impusă cu obligativitate tuturor membrilor UE ? Căci da, fiecare ţară care a fost primită în Uniune a fost obligată să se angajeze că la un moment dat va adopta moneda comună. Iar calea aceasta e una fără întoarcere. Aşa cum vedem acum în mod exemplar în cazul Greciei, oficial nu e prevăzut niciun mecanism de ieşire din uniunea monetară.
Din păcate, se poate constata că acesta şi nu altul e acel “liant” preconizat să ţină împreună naţiunile Europei. Insuficient, căci e vorba de o construcţie care se încăpăţânează să ignore în mod explicit tocmai realitatea şi diversitatea acestor naţiuni. Scriitorul englez de concepţie conservatoare Roger Scruton consideră că singura entitate politică viabilă la scara istoriei a fost şi este numai statul-naţiune. Aceasta pentru că dincolo de orice contract social sau de adoptarea raţională a unor principii politice, statul-naţiune îşi bazează existenţa pe un liant de o natură mai profundă, dincolo de aceste elemente mai degrabă exterioare. Este ceea ce autorul amintit defineşte drept “loialităţi pre-politice”, mai precis elemente care ţin de specificul fiecărei naţiuni, de cultură, limbă, religie, etc. Adică tocmai preexistenţa acestor factori primordiali este de natură să genereze ulterior şi construcţii politice, capabile să înfrunte secolele de istorie. Şi că numai acest gen de factori poate asigura durabilitatea şi statornicia capabile să se opună forţelor de disoluţie din interior şi exterior.
Europa a supravieţuit deocamdată crizei greceşti. Dar pentru cât timp? Căci se poate constata evident că logica acelor “loialităţi pre-politice” funcţionează din plin şi la nivelul statelor şi popoarelor Uniunii luate în parte, nu însă şi la nivel european, unde ele nu există. Se gândeşte în continuare –cum altfel?- tot în termeni naţionali, chiar dacă pentru unii termenul pare odios şi ca atare refuză să-i accepte realitatea şi modul de manifestare. Dar iată, grecii se solidarizează ca naţiune în faţa a ceea ce ei percep a fi un “dictat” din exterior. Numai că nici germanii nu acceptă ca banii proveniţi din impozitele plătite de ei să fie direcţionaţi în sacul fără fund al datoriei greceşti. Logica este valabilă de la nivel de individ până la cel de stat suveran. Lipsă de solidaritate? Sau mai degrabă o logică a firii, de care nu vom putea scăpa nici dacă ne prefacem a o ignora, precum e cazul actualei construcţii europene?
Perspectiva care se întrezăreşte, în teorie singura funcţională, dar care nu va putea rezista la testul realităţii, este ştergerea graniţelor nu doar fizice între naţiuni, ci şi a celor identitare, precum şi anularea completă a suveranităţilor naţionale. Adică transformarea Europei într-un super-stat, împărţit în mai multe “judeţe”. Atunci da, nu ar conta că un judeţ e mai industrializat şi mai performant iar altul mai puţin. Totul se distribuie către şi apoi dinspre centru.
O viziune de coşmar, din fericire irealizabilă, pentru că, aşa cum ne demonstrează şi criza Greciei, dincolo de orice logică economică stă elementul naţional, etern şi indestructibil. Dacă doreşte să fie cu adevărat viabilă, Europa ar trebui să găsească o formulă care să respecte şi chiar să cultive diferenţele specifice între naţiuni, ca un semn de bogăţie spirituală şi diversitate fecundă. Să transforme moneda comună într-un element opţional, pentru cei cu adevărat capabili să respecte criteriile necesare şi să nu impună în mod procustian atitudini incompatibile cu mentalităţile locale. Ţările mai puţin competitive să aibă prin urmare şansa de a-şi valorifica o suveranitate reală în vederea protejării interesului propriu. O asemenea concepţie ar fi produs şi cea mai simplă şi naturală soluţie la actuala criză: anume ţări precum Grecia nu ar avea ce căuta în Zona Euro. Criza greacă fost creată într-un mod absolut artificial şi dogmatic, teoretizând un principiu al solidarităţii menit să stea la baza unei uniuni de state, care în cele din urmă a rămas neaplicat în spiritul său. Căci ajutoare acordate numai în condiţii draconice, în replică la atitudini şantajiste, toate în numele unei pretinse solidarităţi europene, nu denotă decât natura utopică a acestui principiu, care până la urmă a fost torpilat din toate părţile.
Pentru ca să aibă parte de o salutară trezire la realitate, e nevoie ca Europa să deschidă ochii dincolo de orizontul materiei. Adevărata idee europeană, dacă se vrea viabilă, trebuie să ţină de domeniul spiritului şi al culturii. Altfel, riscă să fie înmormântată mai devreme decât se aşteaptă unii tocmai de către puseurile anarhice şi centrifuge ale unor energii naţionale care se revoltă uneori la modul cel mai iraţional cu putinţă. Dar care adesea e singurul prin care se pot face percepute şi luate în seamă.
Ignorarea şi demonizarea lor perpetuă, în locul cultivării, disciplinării şi spiritualizării lor, ar putea avea într-o bună zi un efect devastator de bumerang.
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
Ce mi se pare ciudat este ca, desi acest articol este postat pe un site de factura crestin-ortodoxa (si eu sunt ortodox), spuneti ca:
„Pentru ca să aibă parte de o salutară trezire la realitate, e nevoie ca Europa să deschidă ochii dincolo de orizontul materiei. Adevărata idee europeană, dacă se vrea viabilă, trebuie să ţină de domeniul spiritului şi al culturii.”
Pai cum credeti ca ideea europeana se vrea viabila; ei (conducatorii UE) sunt doar uneltele satanei care sunt pusi sa-l inscauneze pe antihrist. Nu trebuie sa uitam nici un moment acest lucru (macar noi ortodocsii). Acest lucru se va intampla si nu mai este mult pana atunci.
Dumnezeu cu mila Sa peste noi.