Un florilegiu succint al unor idei tributare în mod evident contextului istoric care le-a generat, dar care prin perenitatea conţinutului lor se ridică deasupra acestuia, constituind referinţe fundamentale pentru o identitate culturală românească ce se doreşte a fi pusă din nou la index.
Mircea Vulcănescu
Obiectul culturii este hermeneutic. Scopul ei este să ne facă să înţelegem, adică să comunicăm în spirit cu cei de care suntem legaţi prin legături de sânge, de ţară, de limbă, de îndeletniciri, de lege ori de soartă, alături de care trăim sau care ne-au stat înainte. Şi dacă în calea acestei înţelegeri stă tragica fatalitate a prefacerilor gândului sub înrâurirea împrejurărilor care prefac toate, nu e mai puţin adevărat că numai în măsura în care ne regăsim în comunitatea lor suntem ce suntem. Fiecare din noi îşi poate trăi, desigur, aventura proprie, pe căi încă neumblate, care pot îmbogăţi pe ceilalţi, cu noi iscodiri de rosturi şi perspective noi; dar pentru ca ea să ne intereseze ca români, trebuie să se refere neapărat în vreun fel la această comunitate cu semenii şi strămoşii. (Dimensiunea românească a existenţei)
Nichifor Crainic
Veridică şi ideală totodată, imaginea creată de cultură exercită o îndoită putere asupra neamului: una e bucuria de a se recunoaşte în ea ca într-un chip propriu a ceea ce este; alta e atracţia către frumuseţea ideală de arhetip a ceea ce va să fie. Cultura, care nu are decât întâia înfăţişare e lipsită de geniu şi nu îndeplineşte decât o funcţie mediocră de valoare documentară. Dar înzestrată cu suflul suprafiresc al celei de a doua înfăţişări, ea îndeplineşte rolul de misiune în viaţa neamului. Decadenţa popoarelor începe în momentul când în cultura lor s-a stins această idee de misiune, adică de credinţă într-o mare finalitate a spiritului autohton. (Spiritul autohton)
Mircea Eliade
Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.
Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate transfigura acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă n-ar fi intuiţia eternităţii care să le dea o altă valoare şi o altă tărie.
Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta pe om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne vii şi fertili. Dar ce este altceva această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu poate face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.
Cei mai glorioşi “naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi “naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămâne în eternitate. (…)
Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns. (România în eternitate)
Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cât mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobândeşte prin adâncirea până la epuizare a specificului, a localului, a particularului. (…) „Naţionalismul“, aşadar, nu are decât ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizarea forţelor naţionale. Lupta naţionalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului. Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul când el încearcă să devină universal. Un naţionalism nu devine universal renunţând la formele lui specifice şi încercând o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal când izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creând un sens nou al existenţei. Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sunt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mântuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalismul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecât a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luând cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a descoperit. (Naţionalismul)
Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (…) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta e umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm “măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât timp cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă. (…) Nu cred că acesta e destinul naţionalismului românesc: să triumfe prin oameni de duzină. Nu cred că neamul nostru ar avea ceva de câştigat de pe urma unei asemenea victorii, datorate unor asemenea naţionalişti. E drept că doctrina pe care o propagă orice naţionalist este tot atât de binevenită – pentru că, cel puţin, păstrează viu un crez necesar, o dogmă. Dar, un asemenea crez este o problemă personală sau politică. Istoria nu se face cu asemenea oameni. (…) Din punct de vedere istoric – diferenţa este enormă. De o parte, mediocritatea sterilă şi vociferantă. De cealaltă parte, geniul creator, viziunea profetică a destinelor neamului românesc. (Românismul şi complexele de inferioritate)
A renunţa la „românism” înseamnă, pentru noi, românii a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sînt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de cînd sîntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această ţară, să „discutăm” cazul cîtorva sute sau mii de nefericiţi care şi-au ales, din prostie sau lipsă de bărbăţie, singuri moartea? Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine. Toată inerţia lor de celule moarte este zadarnică; mai curînd sau mai tîrziu, se vor desprinde firesc şi vor cădea.
Lucrurile acestea le credeam la mintea omului şi cunoscute — cît de obscur — oricărui creier matur. Descopăr, însă, cu mirare că, dimpotrivă, ele sînt senzaţional de noi. Descopăr ceva mai mult: că ele sînt creaţiile lui Mussolini şi Hitler. Dacă nu mi-aş cunoaşte „clasicii”, cum se spune, poate aş fi fost dispus să cred că a afirma: „sînt român” înseamnă a afirma „sînt fascist” sau „hitlerist”. Din întîmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile din Eminescu, Hasdeu, Iorga şi Pârvan. Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist. Oamenii aceştia au fost oameni vii şi, ca atare, au gîndit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu — Iorga — Pârvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic.
Lucrurile stînd astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism” — pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferentism dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”. Multă vreme n-am ştiut că a vorbi de românism înseamnă a fi mercenar hitlerist — după cum n-am ştiut că a vorbi numai o dată pe zi despre acelaşi lucru înseamnă a fi subversiv şi primejdios siguranţei statului. Imi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români şi de a rămîne român, oricum ne-ar bate vînturile. Imi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decit cu riscul de a muri spiritualiceşte, de a ajunge nefertil şi mizer. Iată că astăzi, cel puţin pentru o -anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru aceşti oameni, foarte multe ofense grave: te transformi imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu chiar mai rău.
Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui Karl Marx un român poate să spună „da” sau „nu” — şi nu se supără nimeni. Dar asupra tradiţiei Eminescu — Iorga —Pârvan nu se poate spune decît „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe — şi fiecare dintre noi este obligat s-o facă — dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naţionalism”, pe stradă sau în artă. înseamnă pur şi simplu a-ţi vedea de treabă, în colţişorul tău, împăcat cu pămîntul românesc, şi cu cerul de deasupra. (Criza românismului)
Vintilă Horia
Eterna reîntoarcere este maniera caracteristică popoarelor de cultură rurală sau primitivă de a lupta împotriva trecerii istorice a timpului. Pentru omul satului timpul nu e decât elementul care face posibilă eternitatea, aşa cum răul face posibil binele în cadrul concepţiei creştine despre viaţă. Evenimentele pe care noi le considerăm istorice, deci întâmplate odată pentru totdeauna, se leagă în concepţia culturilor primitive, de anumite arhetipuri, cereşti sau eroice, a căror eternă repetiţie ia timpului orice posibilitate destructivă. Venirea lăcustelor sau a ruşilor, o victorie sau o înfrângere, un cutremur sau o schimbare de domn, sunt reproducerea unor întâmplări-model care fundamentează caracteristica societăţii respective şi o determină să interpreteze evenimentele prin care trece, fericite sau tragice, ca pe o întoarcere la binele sau la răul arhetipului originar.
Omul civilizat se vrea în schimb creator de istorie. Pentru filosofii veacului trecut evenimentele sunt realităţi independente, înşirate pe limita fără sfârşit a progresului. Omul modern, victimă a teoriilor istoriciste, trăieşte sub teroarea timpului care-i consumă în fiecare zi câte o bucată de existenţă şi-l face să participe la drame care nu au alt sens decât acela de a se transforma în istorie.
Diferenţa e mai uşor de înţeles dacă încercăm să comparăm o clipă cele două categorii -tradiţionalismul anti-istoric şi istoricismul progresist- întruchipându-le în două tipuri umane româneşti: ţăranul, pe de-o parte, burghezul şi proletarul de cealaltă. Literatura şi filosofia noastră dintre 1920 şi 1940 au pus într-un limpede relief această diferenţiere culturală care s-a rezolvat din punct de vedere politic într-un conflict intern, lesne de descoperit în ciocnirea dintre naţionalism şi liberalism.
În această perioadă, una din cele mai crunte şi mai înverşunate din istoria noastră intimă, două concepţii despre viaţă au venit în conflict: POLITICIANISMUL de nuanţă liberală, angajat încă în uliţele vetuste ale filosofiei liberale sau istoriciste, moştenită, fără prea multe eforturi de înnoire de la doctrinarii şi politicienii veacului trecut, a încercat să ne menţină în cadrul unui joc politic artificial, în total dezacord cu fondul biologic al ţării care simţea nevoia unei reînnoiri spirituale şi politice. NAŢIONALISMUL, de nuanţă intelectuală, formulat de Eminescu şi continuat de Iorga, Crainic, Blaga şi Nae Ionescu, a încercat să facă o politică în acord cu fondul biologic românesc, cu acea ţărănime pe suprafaţa căreia crescuseră, într-un scurt proces imitativ, burghezia şi proletariatul.
Astfel interpretată, istoria noastră modernă capătă o culoare spirituală care-i justifică virulenţa. Cartea lui Mircea Eliade [Mitul eternei reîntoarceri, n.n.] lămureşte diferenţa dintre două moduri de a interpreta istoria, lăsându-ne pe noi a integra evoluţia poporului român în această subtilă dialectică, atât de favorabilă interpretărilor istorice şi schematizărilor culturale. În clipa în care capitalismul liberal se înfruntă cu propria lui maladie, comunismul, e bine să reluăm contactul cu propriile noastre diferenţe specifice, pe care cartea lui Mircea Eliade le luminează indirect şi care pot deveni, în lumea sleită de istorie a anilor ce vor veni, un model de viaţă nouă şi o nouă manieră de a suporta existenţa. (Cartea românească în lume)
Ernest Bernea
Omul nu este ceva dat definitiv. Omul are în însăşi natura sa condiţia unei creşteri continue, el merge către o realizare deplină. A-şi fi sieşi îndeajuns înseamnă a fi animal sau Dumnezeu: omul nu e nici una, nici alta.(…)
Omul reprezintă cea mai de sus formă a existenţei de aici. Şi aceasta este cu putinţă tocmai prin conştiinţa ce o are, prin năzuinţa care stăruie dincolo de fiinţa sa efemeră, prin setea de absolut prinsă în făptura sa. Omului i-a fost hărăzit să se sforţeze către noi cuceriri, să se înalţe, să se caute pe sine în forma desăvârşită. De aceea viaţa sa este atât de dramatică, dar şi atât de frumoasă. Ce s-a întâmplat însă? Ordinea de lucruri pe care încearcă să o cucerească, realitatea pe care voia să o stăpânească i-a cerut să meargă şi să caute cu orice preţ succesul. Pe această cale omul modern însetat de progres a cunoscut demisia moralei. Succesul are tocmai acest caracter de cucerire a lumii materiale, a stăpânirii lumii din afară, de dincolo de noi. Omul modern vizând un astfel de obiectiv a făcut totul, şi pe toate căile, ca rosturile sale să fie împlinite. De aici şi amoralitatea succesului şi degradarea omului condus de gândul succesului. (…)
Succesului i se opune depăşirea de sine, setea de perfecţiune, creaţia. Depăşire înseamnă tot progres, dar un progres moral nu material. A creşte în acest sens nu înseamnă a câştiga o realitate materială dincolo de tine şi a ţi-o însuşi, ci înseamnă a experimenta interior până a pătrunde o nouă zonă a ceea ce îi este dat să cucerească omului ca fiinţă spirituală. (…)
Recunoscând o ordine superioară a lucrurilor în cele ce se văd şi în cele ce nu se văd, omul nu mai este supus şi alungat de către forţe inferioare, ci se înalţă deasupra lor, le biruie, şi se eliberează pentru a-şi împlini rostul, punând în valoare tot ceea ce constituie, structural şi funcţional, umanitatea sa. Prezenţa unei ordini spirituale superioare ne rupe din tragicul tumult al unei lumi de aparenţe, dă sufletului nostru însetat de perfecţiune mai multă putere, ne poartă pe calea unui destin propriu, taină în marea taină a ceea ce suntem şi mai ales în ceea ce putem fi.(…) Nobleţea firii noastre stă în aceste sforţări care ne fac pe noi înşine, aşezându-ne dincolo de ţara vânturilor, într-o atmosferă de statornicie şi creaţie. (Cel ce urcă muntele)
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020