În Germania, doi părinți musulmani, originari din Pakistan, sînt judecați pentru uciderea fiicei lor. Victima, Lareeb Khan în vîrstă de 19 ani, fugise de acasă pentru cîteva zile, nu mai purta batic și fusese prinsă furînd prezervative. Cînd tatăl a aflat acest lucru a dedus imediat că fata întreținea relații sexuale cu prietenul ei neamț deși nu erau căsătoriți. Acest lucru a însemnat condamnarea ei la moarte.
Părinții nu erau de acord cu relația fetei și ar fi vrut ca aceasta să se căsătorească cu un băiat musulman din Pakistan, ales de ei. Aceste crime în cadrul familiilor musulmane sînt cunoscute sa fiind „crime de onoare”.
Din articolul din Daily Mail mai aflăm că tatăl ucigaș avea 51 de ani, nu știa nici un cuvînt în germană dar își iubea fata. Probabil că așa se manifestă dragostea părintească în cultura musulmană, de prea multă dragoste poți să mori.
Cam așa se integrează musulmanii în Europa, exploatează slăbiciunile sistemului european și încearcă să te schimbe ei pe tine după obiceiurile lor.
https://www.youtube.com/watch?v=8U36fCE_vCE
Traind de cateva decenii si printre occidentali, percep crispat notiunea de „integrare”, preferand-o pe cea de „adaptatre”.
Consider ca atunci cand alegi sa vietuiesti intr-o sociatate diferita cultural de cea din care provii, din decenta, respect si chiar din interes, trebuie sa te adaptezi spatiului respectiv.
Din experienta proprie pot spune ca am constatat o foarte slaba prezenta a membrilor comunitatii islamice in spatiile culturale europene si chiar dezinteres fata de valorile acestei inegalabile culturi .
Nu imi aduc aminte sa fi vazut multi vizitatori arabi in muzee, multi spectatori in salile de teatru si concerte clasice.
Trei momente m-au marcat in mod deosebit in acesti ani : tristetea unei tinere colege de facultate in fata bradului de Craciun din casa noastra si comentariile acesteia, refuzul unui grup de musulmani turisti de a intra in Basilica Sfantul Petru din Roma pentru a admira „obiectele expuse” si refuzul catorva tineri participanti la o conferinta de a asculta versurile lui Omar Khayyam.
Era vorba despre uramatoarele catrene:
CVII
„Altadata, cand mergeam in moschei,
eu nu spuneam nicio rugaciune,
dar reyveneam plin de speranta.
Ma voi aseza intotdeuna in moschei,
unde umbra este prielnica somnului”
CLXI
„Alah este mare! Acest strigat al muezinului rasuna ca o jale disperata.
De cinci ori pe zi, Pamantul geme catre creatorul sau indiferent.”