Cînd diavolul e văzut ca înger de lumină

Un prieten de idei a semnalat azi, pe Facebook, un text cu care înţeleg că este de acord: „Vremurile cînd România înflorea…”, ilustrat grăitor cu o fotografie a lui Nicolae Ceauşescu. Autorul articolului indicat ne încredinţează dintru început că e conservator, transmiţîndu-ne astfel că nu îmbrăţişează ideologia lui Ceauşescu, ci judecă regimul acestuia după fapte, în mod obiectiv. Esenţa articolului este o legendă urbană şi în egală măsură o marotă a propagandei naţional-comunismului postdecembrist – propagandă dusă îndeosebi prin partidul „România Mare” şi oficinele sale mediatice, dar avînd adepţi răspîndiţi în tot spectrul politic, ca şi în întreaga presă. Şi anume: Ceauşescu a modernizat ţara (da, cu forţa, făcînd greşeli, dar marcînd un progres nemaiîntîlnit pînă atunci şi de-atunci încoace), a construit atît de mult cît clasa politico-administrativă de după 1989 nu e în stare nici măcar să zugrăvească, a obţinut independenţa ţării faţă de finanţa internaţională şi a devenit un actor redutabil în politica mondială, ajungînd să arbitreze în conflicte majore, precum cel dintre evrei şi arabi. Iar cel care reia acum această legendă, Sorin Platon, trage concluzia că toate acestea au fost făcute pentru popor, nu pentru Ceauşescu însuşi. Vom vedea că exact această nuanţă exprimă diferenţa dintre patriotism şi megalomanie, şi, în consecinţă, dintre recunoştinţă şi aversiune.

Din păcate, viziunea despre care vorbim nu este împărtăşită numai de o „elită” politico-administrativă şi intelectuală, ci de un număr foarte mare de români, provenind din toate categoriile sociale şi de vîrstă. Cu alte cuvinte, propaganda şi-a atins ţinta.

Las pentru altă dată analiza asupra dibăciei diplomatice a lui Ceauşescu, ca şi asupra pretinsei noastre independenţe financiare din „Epoca de Aur”, pentru a mă opri la ceva mai important: reconstrucţia României.

De acord, în vremea lui Ceauşescu s-a construit enorm. De la industrie pînă la blocuri de locuinţe, de la noi oraşe pînă la obiective strategice, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Transfăgărăşanul. Cel mai adesea la iniţiativa, sub presiunea şi controlul dictatorului.

Discuţia este dacă acest efort uriaş de transformare a ţării a fost făcut pentru popor sau pentru dictator. Sacrificiile le-a făcut poporul, nu dictatorul. Foamea, frigul, întunericul, frica, munca epuizantă, lipsa alternativei (cei care au prins vremurile ştiu cum ajungeai pe un şantier sau altul şi din ce motive; nu era un entuziasm general, aşa cum ar putea crede cineva cintindu-l azi pe d-l Sorin Platon) le-au îndurat românii. Românii au murit cu zecile de mii pe marile şantiere ale patriei, unde se lucra, de multe ori, în condiţii de exterminare.

Nu cred că poporul ar fi consimţit la aceste jertfe, dacă ar fi fost consultat. Dar ştim că nimic nu se poate fără sacrificiu şi că istoria este făcută de conducători, nu de mulţimile conduse. Binele se face uneori cu forţa – spun unii. Binele acesta a fost însă făcut pentru popor sau numai pentru a astîmpăra pofta de mărire a singurului preşedinte de republică deţinător de sceptru regal? Dacă ar fi fost pentru popor, conducătorul s-ar fi gîndit la cum trăieşte poporul. Or, Ceauşescu i-a folosit pe români ca pe sclavi pentru îndeplinirea planurilor sale.

Ţara era o închisoare (paşapoartele nu se eliberau decît cu avizul Securităţii, care nu le era dat celor suspectaţi că vor rămîne în străinătate), în care se muncea forţat (e adevărat că după absolvirea oricărei şcoli ţi se propunea un loc de muncă, dar nu aveai dreptul să-l refuzi, ori să cauţi altul, în acest caz fiind pasibil de detenţie corecţională de cel puţin şase luni; în plus, elevii şi profesorii, muncitorii din anumite fabrici şi soldaţii erau obligaţi la muncă în agricultură; prin detaşare, forţe ale armatei şi mii de muncitori erau siliţi să lucreze în şantierele mai mari, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, chiar dacă nu aveau calificarea necesară), după un program impus (şi de 12-16 ore pe zi), în care alimentaţia se făcea pe bază de raţie (ţin minte şi acum cartela pentru pîine – orăşenii aveau dreptul la jumătate de franzelă albă pe zi de persoană, ţăranii nu aveau nici acest drept, deşi li se luase pămîntul care altă dată îi hrănea; carnea, untul, uleiul şi zahărul erau şi ele date pe cote mici), în care condiţiile de viaţă erau similare spaţiilor de detenţie (curentul electric era oprit între anumite ore, pentru a face economii; căldura la sistemele de încălzire centralizate pentru blocurile de locuinţe era pe sponci; apa caldă se furniza o dată sau de două ori pe săptămînă, cîte două, trei ore, cu diferenţe minore de la un oraş la altul; oferta de îmbrăcăminte de pe piaţă era săracă şi de slabă calitate – tot ce era mai bun mergînd la export; carburantul pentru autoturisme se dădea pe raţie, iar circulaţia pe drumurile publice cu maşina se făcea duminica alternativ, în funcţie de număr, cu soţ sau fără soţ; bine, nici maşină nu puteai să-ţi iei prea lesne, că nu aveai din ce, decît dacă strîngeai şi mai mult cureaua pentru o amărîtă de Dacie 1300 etc), în care orice opoziţie, fie ea şi numai verbală, era pedepsită exemplar, de la sancţionarea la locul de muncă pînă la închisoare (cazurile Paul Goma şi Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa fiind poate cele mai răsunătoare, dar nu singulare). Şi toate acestea nu s-au petrecut doar cîţiva ani, pentru o perioadă de tranziţie de la bine la mai bine, nu, ci pentru aproape un sfert de veac! La care popor se va fi gîndit Ceauşescu, în aceste condiţii? Care e rostul tuturor acestor construcţii, dacă nu sporesc calitatea vieţii pentru popor? Cînd ne-ar fi fost mai bine, de vreme ce în Decembrie 1989 românii au ieşit în stradă pentru că nu mai răbdau umilinţa, lipsurile şi absenţa oricărui orizont?

Sensul a fost unul singur: satisfacerea delirului de grandoare al lui Ceauşescu. Aşa cum astăzi unii îşi pierd minţile jucînd în neştire monopoly on line, aşa s-a jucat Ceauşescu cu România. Şi mai grav: ce a construit a fost, în cea mai mare parte, la fel de iluzoriu. Economia ţării nu a fost întemeiată pe principii de eficienţă şi competitivitate şi s-a prăbuşit, în mod natural, atunci cînd a fost pusă în situaţia de a se adapta cerinţelor pieţii. Sigur că şi continuatorii sistemului comunist, deveniţi magnaţi şi lideri politici după schimbarea de regim din 1989, au contribuit masiv la distrugerea şi spolierea industriilor româneşti, dar şi piaţa i-a determinat la asta. Nu le caut scuze, pentru că ei ar fi putut salva multe, dacă ar fi fost antreprenori adevăraţi, care să vrea şi să ştie să investească pentru rezultate pe timp lung şi nu s-ar fi lăcomit la cîştiguri mult mai mici (însumînd totuşi zeci sau sute de milioane de dolari) dar imediate.

De asemenea, agricultura a fost pusă la pămînt odată cu restituirea haotică, abuzivă, pricinuitoare de lungi lupte în justiţie, a terenurilor gestionate de CAP-uri către proprietarii lor de drept. În numele dreptăţii, s-a produs o catastrofă. Pentru că liderii politici nu au avut ştiinţa, înţelepciunea şi tăria de caracter de a face ce trebuie, cum trebuie în această privinţă şi au preferat să răspundă populist.

Bineînţeles că pămînturile trebuia restituite, dar nu oricum. O nedreptate particulară nu se repară printr-un dezastru naţional. Dar să observăm că în această dilemă ne-a băgat ideologia comunistă, pe care Ceauşescu a slujit-o inclusiv cu arma în mînă, ca general de Securitate, care a impus prin crimă colectivizarea, în anii 1950.

În concluzie, Nicolae Ceauşescu nu a fost nici vreun vizionar şi nici un patriot. Un patriot sau un naţionalist are ca priorităţi patria şi neamul. Or tot ce a făcut şi cum a făcut Ceauşescu arată că s-a gîndit numai la sine: să fie demn de a se aşeza în galeria eroilor naţionali (unde, de altfel, şi-a pus portretul, încă din timpul vieţii, alături de Burebista, Mihai Viteazul, Ştefan Cel Mare…). Cu orice preţ, chiar şi de s-ar sfîrşi lumea! De aceea, a-l glorifica azi pe Ceauşescu, ori doar a-i şterge praful de pe efigie, prin comparaţii nepotrivite (nu poţi compara un despot cu un politician ţinut, cît de cît, de regulile democraţiei, eventual îl poţi compara cu alţi dictatori şi ar fi util să ne reamintim cum s-au dezvoltat şi cum au trăit atunci alte ţări din blocul socialist, bunăoară Polonia, sau Iugoslavia, sau Cehoslovacia), este o formă de autism social sau o crasă lipsă de discernămînt. Iar invocarea demonilor în locul îngerilor de lumină aduce Iadul pe pămînt.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Claudiu Târziu

Jurnalist, scriitor şi editor; cea mai recentă carte publicată: ”Rostul generației noastre. O perspectivă conservatoare asupra României postcomuniste” (Ed. Rost, București, 2019)

• Libertate, unitate, credibilitate* - 9 august 2024
• Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
• SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024