În noaptea Sfîntului Andrei din anul 1938 strigoii au îmbrăcat haine militare și au ucis mișelește niște oameni fără apărare, legați cu mîinile la spate. La aflarea veștii România a plîns.
Tudor Arghezi, marcat de gestul mișelesc și laș al dicaturii carliste, a compus poemul Făt Frumos pe care îl redăm în continuare:
Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,
De nu se mai zăreşte nicăierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Munţii pustii, cu piscurile cată
Mâhniţi, din cer, în valea de granit,
Ca să-l mai vadă, cel puţin o dată,
Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.
Cântecul lui, de care ţara toată
Era învăluită ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodată.
S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goală ca de suflet, tristă, ţara
Nu mai găseşte parecă-nţeles.
De ce e ziuă şi se lasă seara.
Fluierul lui cânta şi-n cingătoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.
Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrăgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, călcând în iarba moale.
Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucători în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.
Unde-a plecat că n-are nimeni ştire
Fătul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mărgele,
Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?
A coborât din munţi, pe stânci, călare,
Şi patru nopţi a scăpărat pământul,
De subt copitele nerăbdătoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.
Şi luându-şi fluier, însă şi secure,
Şi arme grele, -n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o săgeată prin pădure,
Şi ca un fulger purtãtor de soare.
El străbătu întreaga ţară,
Iar Dunărea nevrând să-i facă loc
O spintecă, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afară
Şi s-ar fi zis că negrul armăsar,
Cu nările suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.
Neamul ursuz din ţărmul de sub lună,
Neam trist, urât, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Făt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bună.
Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţi, din sânge, flăcări cã se-adună,
Şi-n glas, în vorbe, -n pâine şi pământ,
Dogoarea cerului străbună.
Şi o lumină nouă-n viaţa lui,
Şi o chemare din Tării şi noapte –
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte
Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Că lua vãzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.
Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbită de săgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,
Într-o urzire crâncenă de vieţi,
De lănci împiedecate în zăbale.
Acum s-a dus duşmanul să-l răpuie:
Ori să-l înece-n sânge şi-n vâltoare,
Ori bezna lui zidită să descuie –
În stare şi de milă, dar şi de necruţare –
Cum va voi, căci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepes împreună,
Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună.
Tu, Ţară, -aşteaptă cântecele iar
Să se strecoare-n ramuri liniştit,
Din răsăritul mare-n asfinţit,
De la hotar până-n hotar.
Dumnezeu să-i odihnească pe toți eroii care au pierit în temnițele dicaturilor carliste, antonesciene și comuniste.
Plang cu lacrimi adevarate ca si copilul de acum 77 de ani si nu pot intelege…
Un Făt frumos al sufletului românesc, mă întristează neputința noastră….Cu profundă recunoștință pentru trezirea neamului românesc pe care a reușit să o facă doar Corneliu Zelea Codreanu