La Casa Verde era o privelişte de basm. Bogăţia zăpezii construia policandre albe din toţi pomii din curte şi de pretutindeni. În colţul garajului un salcâm gârbovit îşi purta semeţ mantia de hermină în care-l îmbracase noaptea precedentă. Troienele, care se formaseră după eliberarea aleilor, depăşeau un metru. Curăţisem aleea largă ce ducea la Mausoleu pentru că în această perioadă a sărbătorilor, ne aşteptam la o avalanşă de vizitatori şi nu numai din Bucureşti. Nu trebuia să uităm nici de apropierea zilei de 13 Ianuarie, comemorarea scurgerii unui an de la data sacrificiului lor.
Lumina candelei de la Mausoleu, nicicând stinsă, se reflecta misterios în albul zăpezii. Am terminat de curăţat curtea. Era un Ajun de Crăciun ideal, în frigul moale cei 30-40 de studenţi foloseau spornic bulgării de zăpadă. Voioşia era molipsitoare şi totală. Ilarie adusese de dimineaţă un cogeamite brad care a fost aşezat în sufragerie şi fetele s-au apucat să-l împodobească cu cele aflate în grămada de pachete pe care tocmai le descărcasem.
[…]
Ne-am aşezat la masă. Căpitanul ne-a urat tradiţionalul ‘La mulţi ani!’, a rostit ‘Tatăl Nostru’ şi ‘Poftă bună’ pentru bucatele binecuvântate de preot după care s-a retras.
Nu masa în sine m-a impresionat, ci felul în care se împleteau colindele cu cântecele legionare, toate într-o atmosferă de măreţie din care se torcea firul emoţiilor noi, necunoscute. Nu voia bună, nu belşugul mesei ci starea de frăţie şi de entuziasm care ne unea în dragoste, în credinţă, în elan. Făclia aprinsă de Căpitan ardea cu strălucire în inimile atâtor tineri, făclie ce niciodată nu aş fi crezut că poate fi stinsă.
Grupuri de tineri se îndreptau spre Casa Verde cu pachete pentru pomul de Crăciun. S-a tras un fel de cortină din cearşafuri ce despărţea sala de locul bradului. Era o atmosferă de sărbătoare în care emoţia noastră creştea cu trecerea orelor ce ne apropiau de miezul nopţii.
La căderea serii au început pâlcuri – pâlcuri să vină colindătorii. Librăria, sufrageria, sala de intrare, într-un cuvânt tot parterul erau luminate ca ziua. La fel şi etajele şi curtea. Bogăţia de lumină cu care era aşteptată Naşterea Domnului depăşea puterea mea de închipuire. Nu mai văzusem aşa ceva! Şi nici atâţi colindători.
Cei peste 100 de sosiţi din conducerea Legiunii au urcat la primul etaj. La parter nu mai era loc. Colindele au pornit iureş; nu de glasuri firave de copii de 5-6 ani ci de grupuri masive de tineri între 15 şi 30 de ani. Vocile celor 50-60 de colindători, într-o armonie desăvârşită, umpleau totul. Era ceva ce degaja o forţă şi o credinţă impresionantă. Melodia colindelor se auzea departe, cu toata larma oraşului. Atunci m-au înfiorat aparte ‘O ce veste minunată’ şi ‘Linu-i lin’. Colindele plouau cu sfinţenie şi mireasma de zăpadă proaspătă peste toţi cei care ascultam cu sufletul la gură, vrajiţi şi copleşiţi de prea plinul bucuriei Crăciunului. Acel minunat ‘Domn, Domn să’nălţăm!’ se înălţa formidabil punctat de vocile de bariton ce făceau să se cutremure geamurile de te aşteptai, din clipă în clipă, să apară cetele de îngeri care să te poarte spre peştera Betleemului langă păstori şi magi. Aşa noapte de Crăciun nu mai trăisem! S-au aprins luminile şi beculeţele din uriaşul brad sub care se îngrămădeau pachetele cu daruri.
Aproape de miezul nopţii, printre noi a coborât un grup mare dintre invitaţii familiei Codreanu, majoritatea din elita Mişcării, în frunte cu Căpitanul. Senin, voios, îmbrăcat cu un pulover alb pe gât, a trecut prin faţa noastră şi ne-a învăluit cu privirea unui părinte în zi de sărbătoare. Eram aşezaţi în semicerc, 40 de copii miraţi, curioşi, timizi. Eram primii copii ai Legiunii.
Nicoleta (Nicolescu, n.n.), D-na Moţa si D-na Codreanu ne-au dat fiecăruia pachetul cu daruri. Erau de toate; haine, cărţi, dulciuri. Legiunea era ajutată de diverşi simpatizanţi, mulţi cu stare, şi împărţea şi celor nevoiaşi din atelier cadouri pentru ca bucuria Naşterii Domnului să fie simţită de cât mai mulţi.
A fost cel din urmă Crăciun petrecut la Casa Verde, imaginea îmi este vie în minte şi acum la peste 80 de ani, de parcă ar fi fost ieri. Mareţ, frumos ca nici unul de până atunci şi ca nici unul de după aceea.
Fragment din lucrarea domnului Ilie Tudor, „Un an lîngă Căpitan”, via Pagina României Naționaliste – Centrul Libertatea.
