Agonia naţiunilor în Occident*

de Claude Polin

trad. de Paul S. Grigoriu

Istoria Europei de la căderea Imperiului Roman poate fi privită ca o coagulare lentă, condusă parcă de o mână ascunsă dar şi de patimile omeneşti, a acestor forme specifice de colectivităţi omeneşti numite naţiuni. După câteva încercări eşuate de a reconstitui Imperiul Roman, Europa a ieşit din Evul Mediu ca un mozaic de naţiuni – cele mai multe dintre ele regate şi câteva republici – a căror problemă mereu reînnoită a fost crearea unui echilibru permanent de un fel sau altul. Nu doar că aceste formaţiuni sociale erau socotite a fi legitime, ci erau în acelaşi timp obiecte tradiţionale ale respectului dacă nu iubirii propriilor cetăţeni, o atitudine mentală care a supravieţuit în mai mică sau mai mare măsură până după Al Doilea Război Mondial, în ciuda chemărilor tot mai puternice la internaţionalism venite atât din partea capitalismului cât şi a socialismului. Dar războiul a declanşat o ostilitate crescândă faţă de naţionalismele europene, alimentată discret de eurocraţi discreţi şi vicleni ca Jean Monnet şi sprijinită de convingerea difuză că naţiunile purtau vina pentru cele mai întunecate rele care apăsaseră de veacuri peste Europa, ca şi cum naţional-socialismul ar fi fost esenţa ideii de naţiune. La şaptezeci de ani după război este din ce în ce mai evident că patriotismul e un sentiment pe care-l poţi afişa pe stadioanele de fotbal, dar altfel trebuie ridiculizat sau dispreţuit. Dacă nu apare o schimbare miraculoasă de direcţie, am putea fi martorii încheierii unei epoci în Occident, epoca naţiunilor. Situaţia ridică două probleme, din punctul meu de vedere. În primul rând, de unde vine devalorizarea naţiunilor? Şi în al doilea rând, care sunt forţele responsabile pentru dispariţia atracţiei exercitate de naţiuni asupra propriilor cetăţeni?

Pentru a putea da un răspuns trebuie mai întâi să analizăm natura a ceea ce se numeşte naţiune şi care nu are nimic de-a face cu simplul fapt că cineva are un anumit paşaport.

O naţiune nu este doar un grup anume care trăieşte laolaltă prin forţa împrejurărilor sau din întâmplare. O naţiune este o societate compusă din membri care îşi iubesc apartenenţa şi se simt fraţi, deşi nu sunt. Izvoarele acestei legături neobişnuite sunt numeroase, dar câteva ies în evidenţă în mod tradiţional, cum ar fi faptul că sunt născuţi în acelaşi loc (naţiune vine din latinescul nascor, „sunt născut”); sau că vorbesc aceeaşi limbă şi au o anumită fidelitate faţă de aceiaşi „întemeietori”; sau pur şi simplu, dar poate esenţial, trecerea timpului, crearea unor tradiţii, obiceiuri, credinţe comune -o identitate naţională. Orice ar mai cuprinde, ceea ce stă în primul rând la baza unei naţiuni este sentimentul membrilor săi că sunt legaţi între ei într-un mod care nu le poate fi răpit.

De ce sunt atât de respectate asemenea entităţi? Cum se face că a muri pentru ţară era – şi aşa a fost din vremea grecilor şi a romanilor – o soartă grea dar de cinste?

Omul este din fire un animal social, o afirmaţie binecunoscută şi adevărată. Doar că în spatele ei se ascunde mai mult decât la prima vedere şi categoric mai mult decât nevoia schimbului de bunuri şi servicii. Adevăratul caracter social implică o prietenie difuză, ceva cu totul diferit de nevoia de ajutorul cuiva. Faptul că oamenii sunt animale sociale înseamnă în primul rând că fiecare dintre ei trebuie să înţeleagă că împărtăşeşte cu ceilalţi participarea la o lume în care trăieşte, dar pe care nu a făcut-o el. Şi în al doilea rând, fie că înţelege sau nu acest lucru, fiecare om are nevoie ca rolul său să aibă un rost sau cel puţin să nu fie lipsit de sens, ca să nu fie el însuşi o muscă inutilă pe un perete.

Aici intervin naţiunile.

Omul este din fire parte însemnată a unei familii, însă familia, deşi esenţială, este o comunitate foarte mică. Pe de altă parte, orice om este prin fire parte a omenirii, însă omenirea este atât de mare în comparaţie cu individul izolat sau chiar cu familia, încât sunt condamnaţi să dispară în ea ca entităţi atât de mici încât devin indistincte, ca o picătură de apă într-un ocean. Pentru a-şi realiza propria natură – aceea de a fi un animal care participă cu un sens la ceva – orice om are nevoie de un corp intermediar, o medie fericită între ceva foarte mic şi ceva foarte mare; aceasta este naţiunea. Asta implică şi o dimensiune naturală a naţiunilor, sub care nu există decât familii extinse (triburi) şi dincolo de care sunt conglomerate artificiale şi deci lipsite de sens (imperii). Naţiunile sunt pentru indivizii care le compun ce este corpul pentru celulele sale componente; nici celula, nici omul nu pot exista fără un întreg proporţional. De aceea în vremurile vechi cetăţeanul considera că într-un fel nu-şi datora viaţa doar mamei ci şi cetăţii, ostracizarea era echivalentă cu pedeapsa cu moartea şi tot de aceea Socrate a preferat să moară decât să se arate nerecunoscător faţă de legile Atenei.

Toate acestea trebuiau spuse, după părerea mea, pentru a înţelege cu adevărat războiul dus împotriva naţiunilor, cel puţin în Europa, unde omul de rând îşi maimuţăreşte propriile elite confundând naţiunea cu nazismul.

Vechile naţiuni ale Europei au avut întotdeauna duşmani, iar astăzi poate mai mult decât oricând, de vreme ce ostilitatea la adresa lor se hrăneşte din invidie şi resentiment. Dar ar trebui să vedem la fel de limpede că au reuşit, până de curând, să oprească toate atacurile din trecut şi să le supravieţuiască cu succes. Deci ce e nou în Occident?

Evident, există lobby-uri, în special ale industriaşilor şi ale creditorilor instituţionali, al căror interes direct este să-i convingă pe occidentali că le-ar fi mai bine să înlăture toate barierele naţionale şi să se transforme într-o imensă piaţă liberă, care ar fi spre binele întregii omeniri. Până nu demult chiar şi stânga, despre care se presupune că sprijină internaţionalismul, încerca să-i protejeze pe lucrătorii naţionali; acum este evident că susţine imigraţia fără limite, poate ca pe un substitut binevenit al unui proletariat european alb în scădere. Dar a limita schimbarea la asemenea calcule meschine ar însemna a-i subestima profunzimea: cred că ne confruntăm cu o transformare spirituală ale cărei cauze sunt de natură metafizică.

Într-adevăr, ceea ce îmi apare a fi principala trăsătură a spiritului vremurilor este reticenţa occidentalului de rând de a recunoaşte că există lucruri pe care nu trebuie să le facă sub nicio formă şi, în acelaşi timp, repulsia faţă de orice restricţii ce ar putea fi socotite naturale, dincolo de propriul lui consimţământ. (Acest lucru poate fi văzut din abrogarea progresivă a tuturor legilor şi obiceiurilor legate de căsătorie, avort, proprietate privată etc.) Cetăţeanul obişnuit se preface doar că l-ar putea interesa propriile datorii; ceea ce-l preocupă cu adevărat sunt drepturile lui, despre care crede că sunt „drepturile omului”. Dar atâta timp cât „omul” rămâne o abstracţie nedeterminată, a pretinde să beneficiezi de drepturile omului echivalează cu a pretinde dreptul la o libertate fără nicio limită, absolută. Acesta este, după părerea mea, rezumatul psihicului contemporan. Ne aminteşte de deviza îngerului căzut, „non serviam”, care poate fi tradusă prin „este interzis să interzici”.

Ce legătură au toate acestea cu răcirea generală a iubirii de ţară sau cu lipsa de sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de orice spirit naţional? Foarte mare, pentru că dorinţa de libertate fără limite este sinonimă cu reticenţa de a accepta că, dincolo de legăturile pe care oamenii şi le asumă voit, mai sunt unele care îi leagă indiferent dacă vor sau nu, pentru că sunt cumva înrădăcinate în firea lor, cum ar fi cele născute din vieţuirea pe acelaşi teritoriu, în aceeaşi limbă, cu aceeaşi istorie şi aceleaşi credinţe. Să fii un om liber în vremurile noastre a început să însemne din ce în ce mai mult să fii o nouă rasă de cosmopolit, un om care poate să se nască şi să crească oriunde, o creatură rătăcitoare care se opreşte doar pentru că aşa îi convine sau pentru că nu are mijloacele şi energia să meargă în altă parte. A fi liber înseamnă a respecta legile doar dacă slujesc intereselor tale, a fi reticent faţă de legăturile cu alţii, inclusiv cu propria familie, şi a-i ridiculiza sau chiar a-i urî pe cei care s-au aşezat şi socotesc că aceasta e condiţia lor firească. Un om liber este cel care nu acceptă sau nu înţelege că Dumnezeu a instituit naţiunile ca un mod de a-i reaminti fiecărui om propriile limite, împiedicându-l astfel să cedeze prea uşor ispitei de a se socoti propriul său creator.

De ce e plin de asemenea oameni astăzi? Nu este greu de răspuns: societăţile noastre sunt încântate că sunt democratice, devotate activităţilor economice şi categoric atee. Aceasta le transformă în mediul perfect pentru un nou tip de om, unul care priveşte natura ca pe un jug şi apartenenţa la o naţiune ca pe semnul pus pe un sclav.

Democraţia transmite ideea că singurul stăpân legitim al oricărui individ este individul însuşi şi încurajează sentimentul conform căruia suveranitatea poporului este suveranitatea cetăţeanului. De ce cetăţeanul individual ar trebui să aibă încredere în masă mai degrabă decât într-un om, dacă nu pentru că este parte a unei mase, ai cărei membri au toţi un cuvânt de spus, ceea ce înseamnă că el însuşi are un cuvânt de spus? De la moderatul Locke la nebunul Rousseau, nu există altă putere legitimă decât cea bazată pe consimţământul tuturor cetăţenilor, deci pe al individului, şi care de aceea este, într-un fel, puterea fiecărui individ. Democraţia nu se hrăneşte din respectul pentru ceilalţi, ci din dorinţa de a părea măcar propriul stăpân, din înclinaţia permanentă de a face doar ce vrei. Însă atunci patriotismul şi democraţia trebuie să fie noţiuni contradictorii: pentru un cetăţean modern, propria naţiune este doar entitatea necesară pentru a-i îndeplini dorinţele şi a-i garanta drepturile (ca accesul gratuit la îngrijiri medicale) şi însăşi ideea că ar constitui o entitate în faţa căreia s-ar putea înclina sau pentru care ar putea chiar să moară este absurdă. Cum ar putea datora ceva unui lucru al cărui rost este să fie o facilitate? De ce susţinea Rousseau că oamenii trebuie transformaţi radical pentru a deveni buni cetăţeni – „denaturaţi”, cum spune el – dacă nu pentru că a înţeles că cetăţenii nu pot fi loiali unei cetăţi pur contractuale (democratice)?

Apoi, principala preocupare a societăţilor noastre este economia. Se ştie de la Platon sau Aristotel încoace că în afaceri nu există prieteni, doar concurenţi sau poate parteneri, atâta timp cât situaţia le permite tuturor părţilor să obţină avantaje egale. În piaţă nu e loc pentru elementul social veritabil: un comerciant care nu încearcă să profite de cei cu care face comerţ e un comerciant slab, iar afacerile avantajoase pentru ambele părţi rezultă doar dintr-un echilibru al forţelor. Economia nu este o fundaţie caritabilă, ci un alt del de război. Din momentul în care economia nu înseamnă administrarea chibzuită a propriei gospodării, ci obsesia de a face bani şi mai mulţi bani, fie că vorbim despre sume mici sau mari, devine inevitabil ca interesul privat să-l copleşească pe cel public sau măcar ca interesul public să fie măsurat după criteriul profitului particular. (Oare domnul Cheney a purtat de la distanţă războiul împotriva lui Saddan Hussein pentru că acesta era o ameninţare la adresa Statelor Unite sau pentru că prevedea nişte investiţii promiţătoare?) Pentru actorul economic, vechea maximă „ubi patria ibi bene” devine „ubi bene ibi patria”. Comerţul urăşte graniţele naţionale.

În sfârşit, dar nu mai puţin important, naţiunile occidentale se transformă în mod evident în societăţi fără Dumnezeu; slăvesc nu supremaţia lui Dumnezeu ci pe a omului şi susţin că credinţele religioase sunt în esenţă împotriva păcii. Dar este nevoie doar de bun-simţ pentru a înţelege că ateismul merge mână în mână cu individualismul fără limite. Vremurile moderne sunt ostile religiei; nu este o întâmplare că acum s-a născut şi libertatea individuală radicală. Epicur învăţa acum multă vreme că singura societate care poate exista între oameni este cea din micile cercuri de prieteni; nu e o întâmplare nici că tot el învăţa că nu există zei. În măsura în care naţiunea este un corp coagulat ai cărei membri sunt cetăţenii individuali, are nevoie de un fel de ciment care să acopere prăpastia pe care libertatea fiecăruia o creează în mod inevitabil între ei, cu atât mai mult cu cât această libertate devine absolută. Crearea unei asemenea punţi presupune ca toţi cetăţenii să fie parte a ceva care să nu fie făcut doar din materialul fragil al interesului reciproc ci să îi transceandă pe toţi, rămânând în acelaşi timp în sufletele lor, să-i lege fără să-i oprime. Şi de vreme ce chiar aceasta este definiţia unei credinţe religioase, trebuie să tragem concluzia că nu există nicio naţiune care să nu fie menţinută de o credinţă religioasă. Naţiunile sunt vase pământeşti cu ancora în ceruri.

Sigur, asta nu înseamnă că ar trebui să existe religii naţionale ca la cetăţile Greciei, fiecare cu propriul său zeu protector. O asemenea religie era pur şi simplu idolatrizarea cetăţii şi o cauză de disensiuni între naţiuni şi indivizi. Nu înseamnă nici că oamenii au nevoie de o religie care să propovăduiască iubirea nedeterminată a omenirii; iubirea unor simpli muritori nu poate cuprinde decât familia, prietenii şi concetăţenii, un număr mic de oameni. Dar Europa credea într-o religie care (deşi patimile i-au făcut adesea pe oameni să ignore acest lucru) propovăduia o dragoste de aproapele care nu implica ura faţă de străini. Creştinismul clasic ortodox i-a învăţat mereu pe oameni să-şi iubească ţara, dar şi pe toţi oamenii, indiferent de naţionalitate. Dar asta însemna că, la fel ca în cazul indivizilor, naţiunile – deşi sunt entităţi distincte – simţeau că fac parte din aceeaşi lume; nu una politică, de vreme ce fiecare îşi păstra o anumită independenţă, ci una spirituală, a cărei unitate se manifesta pe atunci prin supunerea lor comună faţă de o unică autoritate spirituală.

Astăzi avem ceva numit în mod paradoxal Organizaţia Naţiunilor Unite, al cărei scop mai mult sau mai puţin explicit este să unească omenirea într-o societate mondială clădită pe ruina tuturor naţiunilor. E turnul nostru Babel.

* Articol apărut pe 8 ianuarie 2016 în „Chronicles”.

„Chronicles” se defineşte ca „revistă de cultură americană” şi este una dintre publicaţiile conservatoare importante din Statele Unite.

Claude Polin este profesor emerit de Filosofie Politică şi Socială la Universitatea Paris IV – Sorbona.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Paul S. Grigoriu

Muzician, scriitor, traducător, publicist.

• Despre rock şi propagandă sau Nu tot ce zboară se mănâncă - 19 iunie 2020
• „Arest” – încercare de cronică - 29 octombrie 2019
• Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului - 9 august 2018