Nina este una din cele mai cunoscute deţinute din lume. Recursul pe care l-a făcut la Haga a fost mediatizat de presa din toate ţările. Cu doi ani în urmă a fost arestată pentru profanare de morminte. Într-o zi văzuse pe străzile Bucureştiului o înmormântare fastuoasă; murise fata unui renumit deputat. Avea pe mâini inele, brăţări şi multe alte bijuterii. Noaptea s-a dus împreună cu prietenul ei în cimitir, au desfăcut cavoul şi când au ridicat capacul de la sicriu moarta a înviat. Avusese moarte clinică, iar cuiul bătut în capac intrat din întâmplare în picior îi repusese sângele în circulaţie când au încercat să deschidă sicriul. Au avut amândoi prezenţa de spirit cand înviata i-a întrebat unde se află şi cine sunt ei:
– Dumnezeu ne-a trimis să te salvam. Stiam că nu ai murit – i-au zis ei.
Când paznicul cimitirului a văzut apropiindu-se de poartă o mireasă şchiopătând la braţul celor doi profanatori, a leşinat pe loc. El (Niculai îl cheamă) l-a luat pe paznic în cârcă, iar Nina pe Mirela (ăsta e numele înviatei), i-au dus mai întâi la un spital, iar apoi au lăsat-o pe Mirela la uşa părinţilor şi s-au făcut nevăzuţi.
Ce-au trăit bieţii părinţi când şi-au revăzut fata pe care tocmai o îngropaseră, e greu de descris. Cert este că au angajat o firmă de detectivi să-i găsească pe cei doi salvatori, ca să le mulţumească pentru gestul lor. Iar firma i-a găsit şi poliţia i-a arestat pentru profanare de mormânt.
Cu toată mediatizarea cazului, recursul de la Haga a confirmat decizia tribunalului Bucureşti: Niculai a fost condamnat la 15 ani închisoare, iar Nina la 4 ani pentru că era minoră.
Când mi-am început studiile în penitenciare am vrut să o cunosc personal pe Nina. Deşi avea doar 17 ani, părea de aproape 30. Solidă, bărbătoasă şi de o răceală sufletească neobişnuită, îndepărta pe toata lumea care se apropia de ea. In vocea ei nu întâlneai nici un pic de sensibilitate. Multă vreme chiar după ce am început să o cunosc mai bine, îşi reprima orice emoţie şi orice comentariu despre sentimentele ei sau ale altora. Dar am simţit de la primul contact cu ea că avea nevoie de mine şi în toate celelalte vizite pe care i le făceam în celulă sau la vorbitor, părea că mă testează pentru a-mi încredinţa o mare taină.
Dintre toate istoriile auzite în puşcărie, poveştile ei erau cele mai neobişnuite. Mi-a descris cu multe amănunte cum l-au închis pe un preot în cavou şi au tras capacul peste el, cum dezbrăcau cadavrele şi le purtau hainele, cum îi păcăleau pe cei care vizitau mormintele, vorbindu-le din cavouri în numele morţilor şi cerându-le bani, alimente sau alte bunuri. Vorbea despre aceste lucruri cu un cinism care mă înfiora de groază. Nici despre fata ei nu vorbea cu mai multă căldură. Stia că se juca printre cruci şi că are grijă soră-sa de ea.
Imi petreceam cel puţin o oră pe zi stând de vorbă cu Nina. După o săptămână de discuţii şi testări psihologice, diagnosticul îmi părea a fi evident: era irecuperabil pierdută pentru că se situa în afara moralei, dincolo de bine şi de rău. Faptul că a salvat o viaţă pălea în faţa sociopatiei ei accentuate. Când a simţit că sunt pe cale să îmi închei raportul despre ea, mi-a spus:
– Aşteaptă! Nu preda raportul până nu citeşti materialul asta. Tu ai o misiune de îndeplinit, iar eu nu te-am aşteptat degeaba doi ani în văgauna asta.
A scos din bluză un plic şi mi l-a întins.
– Promite-mi că ai să citeşti cu mare atenţie ce scrie aici şi că o să iei măsurile ce se cuvin.
Pentru prima dată s-a uitat fix în ochii mei cu insistenţă, încât am simţit că ceea ce urma să aflu era de o importanţă atât de mare încât a putut să mişte până şi inima ei împietrită.
– Jură-mi că vei face ceva! Jură-mi! – a insistat ea.
Am luat plicul doar după ce am promis că îl voi studia cu multă seriozitate şi o voi anunţa şi pe ea toate măsurile pe care voi intenţiona să le iau.
Ajuns în camera mea de oaspeţi din penitenciar, am deschis plicul şi am început să citesc. Era o scrisoare lungă, al unui tip catre soţia lui. Era scrisă pe fugă, dezordonat, cu fraze ba neterminate, ba prea scurte sau prea lungi. Am citit-o până la capăt fără să o las din mână. M-a zguduit aşa de mult încât îmi este imposibil să descriu ce am simtit, aşa că o s-o reproduc mai jos în întregime.
Dragă Corina,
Aş vrea tare mult ca această scrisoare să-ţi parvină, dar mă tem că nu va ajunge în mâinile tale. La scurt timp după ce o voi termina de scris eu voi fi mort. Ceea ce îţi spun acum să nu uiţi niciodată, căci e vorba de soarta ta şi a fetiţei noastre care se va naşte în curând.
Stii că am plecat să salvez pe cineva din casa de pe strada Divină care s-a dărâmat la cutremur. Vali m-a anunţat că se aude un piuit de calculator între ruine şi am fost să văd despre ce e vorba. Am trecut cu greu printre bârnele şi cărămizile dărâmate şi am ajuns în beci – căci de aici provenea zgomotul. Speram să găsesc supravieţuitori pe care să-i scot la lumină. Dar nu era nimeni acolo. Intr-un colt, un calculator aprins derula un program. Apăreau nume noi, altele se ştergeau cu o viteză uimitoare şi după o logică pe care nu o înţelegeam. Am apăsat tasta Pause să citesc mai bine despre ce era vorba, dar pe ecran a apărut un text cu litere nefiresc de mari:
“Cine eşti tu de-mi încurci Mie socotelile?”
Deşi eram sub ruine şi mai aveam de umblat şi în alte locuri, m-am aşezat pe scaun şi am început să scriu pe tastatură numele meu. După ce am dat Enter a apărut încă un text mare:
“Pleacă înainte de a fi prea târziu!”
Am apăsat Esc şi programul a luat-o de la început. Avea un nume destul de neobişnuit: “Dicţionarul nenăscuţilor”
“Cine intră în acest program moare!” – m-a avertizat din nou calculatorul. Am apăsat pe Esc, dar iar a apărut un mesaj:
“Pleacă odată! Iţi ordon să pleci imediat!”
Ciudat program – mi-am spus. Atunci când greşeam parola la altele sau când deschideam ilegal unele programe, eram politicos avertizat că le utilizez fără avizul proprietarului sau fără să plătesc. Programul ăsta mă incita însă mai mult decât celelalte pe care le văzusem până acum. Era organizat pe ţări, pe literele alfabetului, pe zile şi luni de naştere, pe numele părinţilor, pe meserii şi ocupaţii, pe sexe, religii şi naţionalităţi.
Am tastat numele meu, dar reieşea că nici un copil nu se va naşte curând cu acelaşi nume. Dar calculatorul îmi indica să mă uit la rubrica “Părinţi”. Aşa că am introdus în căutare numele pe care voiam să-l dăm fetiţei noastre peste câteva luni când se va naşte: Bianca. A apărut o avalanşă de date, informaţii şi imagini. Scria acolo că se va naşte prematur la 7 luni, în urma şocului suferit de mama ei (adică de tine) când a aflat că soţul ei a murit la cutremur. Ce tâmpenie – mi-am zis. Cutremurul a trecut, iar eu încă trăiesc. Nu poate fi adevărat. Dar nici nu m-am gândit bine la aceste lucruri, când pe ecran au început să se deruleze imagini şi date despre mine. Cine erau părinţii mei, surorile mele, ce şcoli am făcut, când am furat prima oară, minciunile cele mai mari pe care le-am spus (şi sincer, nici nu-mi mai aduceam aminte de ele). Erau acolo ordonate pe coloane calităţile şi defectele mele. Am citit cu uimire câte ştia calculatorul despre mine, despre fiecare furt pe care l-am facut (la 10 ani am furat 100 de lei mamei din portofel, la 12 ani am furat mătuşii mele de la ţară toate merele, la 18 ani am furat iubita unui bun prieten, la 25 de ani am furat contractul unui profesor, şi multe altele). Tastam pe fiecare defect şi vedeam consecinţele. Niciodată n-am crezut că pot avea atâtea efecte nişte minciuni nevinovate sau mici găinării ale vieţii. Am văzut că fostul meu prieten căruia i-am suflat iubita acum 15 ani a încercat să se sinucidă şi că nu a mai avut de-a face apoi cu nici o femeie prea mult timp pentru că le dispreţuia făcându-le mereu curve, am văzut-o pe mătuşa mea cum mă blestema şi cum m-au afectat afuriseniile ei, rupându-mi-se mâna când am încercat şi altă dată să mai fur mere.
La rubrica “Defecte” erau trecute şi alte lucruri pe care le credeam calităţi ale mele. La mândrie şi orgoliu aflam unde duceau toate fumurile şi ifosele pe care mi le dădeam. Descopeream acum de ce mă priveau cu dispreţ colegii mei – pentru că spusesem odată că eu sunt cel mai renumit specialist din ţară. Am văzut că până şi gândurile negative aveau consecinţe negative pentru că îmi induceau comportamente negative. Toate erau scrise şi redate sec, fără comentarii, ca o judecată rece. Erau trecute chiar şi cele mai mici amănunte din viaţa mea. Iar când am terminat de revăzut defectele, acestea au intrat toate pe un talger al unei balanţe, iar calităţile (la care nici nu prea apucasem să mă uit) pe celălalt talger.
“Păcatosule! Nici acum nu înţelegi? Pleacă odată!” – a apărut un text sub balanţa care înclina defavorabil datorită multiplelor mele răutăţi.
Am vrut să plec, dar când am închis rubrica “Tatăl Biancăi”, rubrica alăturată “Mama Biancăi” parcă mă îndemna să o deschid. Când am apăsat pe ea, un alt text a apărut:
“De ce nesocoteşti ordinele Mele?”
Invăţasem deja să scap de aceste mesaje cu tasta Esc. Curios, am intrat în fişierul cu datele despre tine. Era în mine o dorinţă nestăpânită de a afla lucruri secrete despre tine. Stiam că eu am fost primul tău bărbat, dar tu nu-mi vorbeai niciodată de băieţii cu care te-ai sărutat, nu ştiam dacă m-ai înşelat vreodată; voiam să lămuresc această chinuitoare obsesie pe care părinţii mi-o băgaseră în cap, cum că nu eu sunt tatăl copilului ce urmează să-l naşti. Si am văzut pe monitor cu repeziciune toată viaţa ta până-n ziua de azi. Ce fetiţă frumoasă ai fost când aveai 5 ani, cum ai luat premiul la “Cântarea României” la 7 ani, apoi lansarea ta la emisiunea “Floarea din grădină”. Te-am văzut recitând, cântând, compunând versuri şi melodii, te-am văzut jucându-te în culise cu ceilalţi copii de artişti, am urmărit cu mare atenţie primul sărut pe care ţi l-a furat un băiat când aveai 12 ani (când am dat să aflu consecinţele lui, am văzut că succesul ăsta l-a determinat să se creadă un Don Juan, ceea ce a şi devenit ulterior), primul sărut pe care l-ai dat tu cu emoţie unui coleg de liceu (câte nopţi nu te-ai gândit cum să faci gestul ăsta cât mai perfect, dar ce indiferent l-ai lăsat pe tip! Iti mai aduci aminte de el? Il chema Bogdan, iar pentru insensibilitatea lui l-ai blestemat să nu-l mai iubească nimeni. Stii că este şi acum tot singur şi că nu a iubit şi nu a mai fost iubit de atunci de nimeni?). Te-am văzut apoi cum te uitai plină de mândrie în oglindă că ai sânii cei mai frumoşi din liceu. Te plimbai cu pieptul umflat şi scos în evidenţă prin curtea liceului şi erai tare fericită când auzeai în urma ta colegii cum vorbeau admirativ de tine. Am urmărit hârjonelile tale în sălile de cinema şi prin parcuri cu câţiva puştani. Cum te înfiorai de plăcere când unul îţi atingea, ca din întâmplare, sânii! Cum te gândeai la el zile şi nopţi la rând, până când altul îi lua locul în inima ta!
L-am vazut pe primul tău prieten adevărat – Tibi – cum te-a luat de mână întâia oară, cum te-a sărutat, cum învăţai împreună cu el pentru examene, cum îţi cerea cu insistenţă să te culci cu el şi ce lupte se dădeau în sufletul tău pentru a-l refuza, deşi îl doreai cu atâta patimă! Cât ai suferit când el a început să o curteze pe vecina ta şi când te-a părăsit! In toate idilele tale era un romantism adolescentin atât de frumos încât nu simţeam nici un sentiment de gelozie. Senzaţia mea era că vizionez un film frumos. Gelozia însă mi-a apărut dupa ce am început să urmăresc viaţa ta de când m-ai cunoscut. Clocotea sangele în mine atunci când am văzut că prietenii mei îţi făceau avansuri, iar tu nu le ziceai nici nu, nici da şi te jucai cu dorinţele lor. Eram convins că o să-l nenorocesc pe şeful tău pentru că te-a înghesuit în biroul lui şi a început să te pipăie. De ce nu mi-ai spus despre nemernicul ăsta niciodată? De ce ai continuat să mai lucrezi pentru el? Stii că el le-a băgat în cap părinţilor mei că fetiţa pe care o porţi în pântece este a lui? Am văzut clar că nu m-ai înşelat nicodată, dar totuşi ce mult îţi place să înnebuneşti bărbaţii!
Când am ajuns la ziua de azi, pe monitor a apărut iarăşi un text:
“E ultima oară când îţi spun: Pleacă!”
Programul ăsta mă înfiora. Cine a filmat toate lucrurile astea? Cum de-a aflat până şi gândurile noastre? Mi-am dat seama că am citit din Cartea Vieţii a lui Dumnezeu. Simţeam că trebuie să dau ascultare mesajelor şi începusem să închid fişierele despre tine, când ochii mi-au fugit pe rubricile despre fetiţa noastră. Erau atât de multe încât nu ştiam la care să mă uit: boli, copilărie, educaţie, primul păcat, cele mai mari păcate, prima iubire, cea mai mare iubire, defecte majore, defecte minore, concursuri, bucurii, decepţii, prieteni, duşmani, locuri de muncă, nuntă, moarte, urmări. M-am îngrozit. Cum să moară după nuntă? Pentru ce o vom creşte atunci? Trebuia să aflu totul despre ea, ca să pot să îndrept lucrurile. Mesajul ce mă îndemna pentru ultima oară să plec rămăsese mare afişat pe ecran. Puteam să ignor mesajul şi să văd viitorul copilului nostru sau puteam să mă ridic şi să plec.
Stăteam de mult în faţa calculatorului şi pierdusem noţiunea timpului. In afara luminii de pe monitor, beciul era cufundat în beznă. Voiam să mă duc să ridic capacul de la intrare să văd dacă s-a înnoptat, dar simţeam că dacă mă depărtez de calculator, îl părăsesc pentru totdeauna. Eram tentat să ascult ordinele lui Dumnezeu (nu mai aveam acum nici o îndoială că El îmi trimetea mesajele) dar în acelaşi timp un sentiment al datoriei faţă de copila noastră nenăscută încă mă îmboldea să nu mă supun ordinelor. In mintea mea toate filosofiile despre destin şi sensul vieţii se amestecau aducând argumente ambelor stări sufleteşti. Intr-un mod mecanic am tastat Esc, am pus mâna pe mouse şi am început să navighez în viitorul fetei noastre. Un mesaj neobişnuit a apărut atunci pe ecran:
“Nimeni nu poate afla viitorul fără să fie pedepsit. Când vei lua mâna de pe mouse vei muri!”
Deasupra mea o bârnă a căzut cu zgomot peste capacul de la intrare. Stiam acum că nu mai am scăpare, dar simţeam că pot să citesc viitorul oricui. Am ignorat mesajul, iar cu un elastic mi-am legat mouse-ul de mână pentru a fi în permanent contact cu el. Apoi am început să intru în toate dosarele viitorului Biancăi. Fiecare fişier deschidea alte zeci de fişiere, care la rândul lor deschideau alte zeci, şi aşa mai departe. Vizionam mii de evenimente din viaţa ei, cauzele şi consecinţele lor. Toate se legau între ele şi nimic nu era întâmplător. Accidentele cele mai stupide (va lua pojarul de la o fată lângă care a stat la coadă la pâine când avea 6 ani) erau programate a se derula în mai multe variante. Când mi-am spus în gând că o voi ţine pe Bianca în casă pentru a nu se întâlni cu fata aceea bolnavă de pojar, pe ecran informaţiile au început să se modifice, iar boala tot apărea datorită contactului cu copilul unei vecine care venise să-ţi ceară nişte bani. In faţa ochilor îmi apăreau fapte, gânduri, evenimente, contacte în zeci de ipostaze şi într-o înşiruire care nu putea schimba semnificativ cursul unei vieţi. Am luat din geantă câteva coli de hârtie şi un pix şi am început să-ţi scriu această scrisoare, nedezlegându-mi mouse-ul de mâna cealaltă. Au trecut multe ore de când nu m-am dezlipit de calculator şi cu toată oboseala fizică, mă aflu într-o stare de surescitare psihică ce mă ţine pe mai departe treaz, dar mai putin coerent. Iţi scriu acum pe scurt cele mai importante evenimente din viaţa fetei noastre, de care te rog să ţii seama.
Bianca nu va avea tată, căci eu voi fi mort demult. Vei avea nişte complicaţii la naştere, care pot avea urmări asupra sănătăţii tale. Să te fereşti de doctorul Ionescu şi să insişti să te asiste doctoul Protopopescu. Să-ţi aduci aminte să o vaccinezi pe fată la timp, căci mama ta va uita şi o să se îmbolnăvească inutil. Să o dai la şcoala de balet de la 5 ani în grija maestrei Filip. Ii vei face astfel o copilărie frumoasă. Să o duci şi la gimnastică, dar nu la clasa profesoarei Ungureanu, ci la cea a lui Kiraly. Să stai lângă ea de fiecare dată când se suie pe bârnă, căci la a 12-a şedinţă din cel de-al doilea an îşi va accidenta piciorul şi va sta la pat aproape 2 luni, după care nu va mai practica niciodată gimnastica. Dacă vei avea timp de ea, va ajunge în lotul olimplic şi o lume întreagă o va cunoaşte. Ca să rezolvi problemele financiare, să joci peste 3 ani la Loto numerele 12, 19, 27, 33, 46. Iţi vei asigura bani pentru toata viaţa. Să te fereşti însă de publicitate când iei banii, căci nişte tâlhari care te vor vedea la televizor şi în ziare o vor răpi pe Bianca pentru a-ţi cere 10.000 USD pentru răscumpararea ei. Să o dai la şcoala populară de artă la clasa d-nei Manole, căci fata îţi moşteneşte talentul artistic şi va ajunge una din cele mai renumite cântăreţe încă de la 17 ani. Să o dai în judecată pe profesoara de româna Stănescu pentru că a pălmuit-o când a prins-o copiind la teză. Altfel, îi va face fetei multe zile fripte.
Dar cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci este să te muţi din localitate sau chiar din tara peste 18 ani. Bianca nu trebuie să-l cunoască pe Liviu, pentru ca se va mărita cu el, iar acest lucru nu se poate întâmpla deoarece ei sunt fraţi. Am aflat îngrozit că el este fiul meu. Ti-am ascuns până acum relaţia pe care am avut-o cu Angela (nu s-a întâmplat decât o singură dată). E prea mult spus aventură, pentru că ne-a apropiat un moment rătăcit de singurătate, când tu erai plecată în turneu. După ce am făcut dragoste cu ea, nu am mai văzut-o niciodată. Te rog din toată inima să-mi ierţi această infidelitate, pe care o regret şi eu enorm. Aflu acum că orice greşeală se plăteşte şi că Dumnezeu ne pedepseşte prin copii noştri. Bianca şi Liviu se vor întâlni şi se vor iubi atât de mult încât nimic nu îi va despărţi. Vor face nunta la scurt timp după ce ea va împlini 19 ani (ambii copii fără tată), iar în luna de miere vor păţi un groaznic accident. In maşina cu care merg la Sibiu, Angela le va spune cine le este tată, iar Liviu va accelera direct în prăpastie punând capăt la trei destine nefericite. Acest lucru te va înnebuni şi vei muri după 10 ani cu mintea rătăcită, trăind din mila celor care te-au apreciat cândva.
Am încercat toate posibilităţile de a evita acest dezastru şi nu am găsit decât una singură până acum: să plecaţi din ţară în Australia peste 17-18 ani sau chiar mai devreme. Să nu încerci să o cauţi pe Angela şi să nu-i spui niciodată Biancăi de aceste lucruri. Doar aşa veţi mai putea trăi o vreme îndelungată şi vei putea să te ocupi de cariera fetei. Va ajunge la 27 de ani o actriţă celebră, va juca în peste 80 de filme, dar nu se va mărita niciodată. La 50 de ani va veni în ţară şi îl va cunoaşte pe Liviu, dar nu va mai avea aceiaşi soartă. Vor rămâne prieteni şi atâta tot. Va fi cunoscută în toată lumea, dar va fi singură toată viaţa, la fel ca şi tine.
Aş vrea să te măriţi, dar nu vei putea să mă urăşti pentru a mă uita. Iţi vei închide frumuseţea în basmale şi haine negre şi toată senzualitatea ta va dispărea ca şi când nu ar fi existat vreodată. Doar noaptea în pat vei strânge cu durere perna în braţe şi o vei umple de lacrimi o vreme, până când te vei obişnui cu absenţa mea. Destinul tău şi al fetei noastre este măreţ, dar trist. Am încercat multe posibilităţi să-l schimb şi nu am mai găsit decât o singură soluţie: să-l întâlneşti pe psihologul de la penitenciarul Găeşti. Imi va lua locul cu atâta delicateţe, încât mai târziu aproape mă vei uita, iar zâmbetul nu-ţi va mai părăsi multă vreme chipul. Sunt încă în viaţă şi eu îmi caut înlocuitori – nu-i ciudat? Sunt gelos din fire, dar acum nu simt decât nevoia de a repara greşelile pe care le-am facut. M-am uitat în biografia psihologului şi am văzut ce mult l-a încercat Dumnezeu până acum. E un om bun, cu care şi eu as vrea să fiu prieten. Dacă reuşesc să ies de-aici – deşi calculatorul nu-mi dă şanse – voi încerca să îl ajut cu ce pot.
Acum sunt însă obosit şi vreau să ies din beci, dar nu pot risca să-mi dezleg mouse-ul de mână. Dacă reuşesc să mut masa cu calculatorul în dreptul intrării, voi fi scăpat. Dacă nu – asta e. Impăturesc această scrisoare şi o pun în buzunarul de la piept al hainei. Deşi nu-ţi stă în obicei să-mi umbli în buzunare, poate că totuşi o s-o faci de data asta. Ies din program, fără să aflu ce se întâmplă cu oamenii după ce mor. Am obosit vizionând doar trei vieţi. Pe ecran apar şi dispar iar multe nume. Se nasc şi mor în fiecare clipă zeci de oameni cu numele Ion şi, deşi toţi par la fel – nişte nume la grămadă – fiecare are o istorie unică, măreaţă sau meschină, tragică sau comică, dar nici una la fel. Vreau să nu uiţi niciodată că orice gest pe care-l faci e dictat de alte gesturi anterioare şi are consecinţe neprevăzute. Dacă-l faci cu gânduri bune, chiar dacă efectele vor fi dezastruoase, într-un târziu vei primi răsplata înzecit. Si orice faptă rea îşi multiplică negativismul multă vreme şi afectează multe domenii. Si nu e om pe lume căruia Dumnezeu să nu-i încerce tăria sufletească, morala şi credinţa. La aceste încercări unii reacţionează cu demnitate, alţii cu compromisuri meschine. Tu să-ţi păstrezi întotdeauna coloana vertebrală dreaptă, orice ar zice lumea. Doar aşa vei putea fi mulţumită în nefericirea care te înconjoară.
Oriunde mă voi afla după ce termin această scrisoare – pe lumea aceasta sau dincolo – voi veghea mereu asupra ta şi a fetiţei noastre.
Cu dragoste,
Ion
Am citit scrisoarea de două ori noaptea trecută. In ea sunt pomenit şi eu – psihologul de la penitenciar. In mintea mea dădeau năvală o serie de întrebări la care de-abia aşteptam ca Nina să-mi dea răspuns: Cum a ajuns scrisoarea la ea? O cunoaşte pe Corina? Cum să dau de ea? Să-i spun de scrisoare sau nu?
N-am dormit toata noaptea, aşteptând cu nerăbdare să se facă ziuă să o chem pe Nina în cabinetul meu. La ora 7 dimineaţa o forfotă neobişnuită era pe culoare. Până să mă îmbrac, a şi început să sune alarma – semn că iarăşi evadase cineva. Incolonate pe platou, deţinutele erau strigate una câte una şi chemate în faţă. Aşa s-a descoperit că cea care evadase era Nina. La prânz, poliţiştii s-au întors fără să-i poată da de urmă nici cu ajutorul câinilor dresaţi. Spuneau că dacă nu au găsit nici o pistă până la ora asta, puţine şanse sunt să o găsească mai târziu, după ploaia care a început.
M-am trântit în fotoliul meu chinuindu-mă să aflu răspuns întrebărilor care nu-mi dădeau pace: de ce nu a evadat Nina până acum? Cum tocmai ea – femeia cea mai rece pe care am întâlnit-o vreodată – a acceptat să stea doi ani în puşcărie ca să mă cunoască să-mi dea scrisoarea asta? De ce a ales-o Dumnezeu tocmai pe ea pentru a uni destinele unor oameni? Dacă ea este aleasa lui Dumnezeu, dupa ce criterii trebuie să-i judecăm pe oameni? Prin câte morminte a scormonit până a dat de cadavrul acestui Ion? Si dacă Dumnezeu vorbeste prin ea, înseamnă că nici salvarea de la moarte a Mirelei nu a fost întâmplătoare. Putea să-i dea una în cap, să-i ia bijuteriile şi să plece mai departe, dar n-a făcut acest lucru, din contră, a îngrijit-o, a dus-o la spital şi apoi la părinţi fără să aştepte recompense. Ce să fac eu pe mai departe? Incotro să mă îndrept? Oi fi eu fericirea Corinei, dar este ea oare fericirea mea, sau o altă femeie mă va face fericit? Cum să dau de Corina dacă nu-i cunosc numele de familie?
Chinuit de întrebări, m-am dus la culcare cu speranţa că poliţia o va prinde pe Nina până mâine şi mă voi sfătui cu ea ce să fac, deşi simţeam cu mare intensitate că aşa ceva nu se va întâmpla şi că am intrat într-un joc din care nu mai pot ieşi.
23 februarie 2000
- Ochelarii - 2 ianuarie 2017
- La un curs - 9 octombrie 2016
- Athosul neamului meu - 26 mai 2016
Frumoasa povestire, felicitari!