Nichifor Crainic şi viziunea etnocratică asupra Statului (I)

Despre Naţional-Ortodoxism ca forţă modelatoare a Statului Etnocratic

„Dacă epoca pe care o străbatem e o epocă de confuzie haotică, e firesc ca oamenii de cultură să-şi pună această întrebare: există puncte cardinale după care să ne orientăm pentru a ieşi din acest haos? Şi dacă există, care sunt? Că epoca noastră se înfăţişează ca o rostogolire de elemente învălmăşite, suntem desigur, de acord. Nimeni dintre noi n’ar putea afirma că vremea noastră e închegată în forme şi transparenţe de cristal. Haotica rostogolire a evenimentelor detună în sensibilitatea contimporană cu o putere care ne zguduie până la zdruncinarea nervilor. Sentimentul de panică şi nesiguranţă al acestor zguduiri profunde ne împăienjeneşte vederea. Orizontul se învăluie în ceaţă groasă. Fiecare ne întrebăm, fără să vrem şi întrebările noastre sunt asvârlite afară de însăşi forţa instinctelor, adică din adâncul fiinţei noastre: încotro ne îndreptăm? care sunt pârghiile în care ne vom opinti pentru a sări dincolo de haos, la lumina salvatoare?”[1]

Aceste cuvinte – adresate de Nichifor Crainic studenţimii universitare din Cluj, în urmă cu peste opt decenii – au puterea de a rezona în sufletul nostru de români, cetăţeni ai statului postdecembrist în anul de graţie 2016 d. Hr., tocmai pentru că exprimă întrebări la care de peste 25 de ani ne chinuim, zadarnic, să aflăm răspunsul. De fapt, timpurile noastre nu sunt din alt aluat zămislite, decât al unui asediu identic cu cel care punea în primejdie românitatea, la mijlocul veacului trecut, şi care tulbura şi deopotrivă inspira înalte conştiinţe ale unor intelectuali, precum Nichifor Crainic, aşezaţi pe meterezele cetăţii sufletului românesc, întru apărarea şi propăşirea acestuia.

Diferenţa dintre cele două epoci este însă aceea că atitudinea de „a fi naţional” provoacă reacţii total diferite astăzi faţă ieri, tot aşa cum însuşi conţinutul noţiunii de „naţional” este unul bogat şi creator în epoca lui Crainic şi altul golit de valenţe creatoare, aproape formă fără fond, în nefericitul nostru început de secol XXI. Ideea de „naţional” – şi prin extensie, naţionalismul sănătos, curăţit de extreme sângeroase – reprezenta pentru intelectualitatea românească interbelică, atât o hrană spirituală aducătoare de mântuire, prin sinteza ideilor naţionale cu valorile morale ale Ortodoxiei, cât şi ceea ce astăzi am spune că este un „proiect de ţară”. În vremurile noastre, asumarea publică a atitudinii de „a fi naţional” reprezintă, în multe situaţii, un risc personal, pentru că este răstălmăcită de corifeii globalizării în agument care ar dovedi că tu, susţinătorul identităţii naţionale, eşti doar un anacronic, un anti-european etc., iar când atitudinea respectivă este însoţită de apelul la valorile creştine ortodoxe, ajungi să primeşti acuzaţia că dovedeşti o habotnicie total inamică „valorilor europene”, adică, mai bine zis, devine deranjant faptul că te împotriveşti sincretismului prin care liderii văzuţi şi nevăzuţi ai Noii Europe se frământă să inventeze o nouă religie integratoare a naţiunilor europene, până la disoluţia acestora într-o aşa-zisă „cetăţenie europeană” conferită de „supra-statul european”.

„A fi naţional” se defineşte, pentru Nichifor Crainic şi pentru generaţia de intelectuali căreia îi aparţine, în armonie cu „a fi Creştin Ortodox”. Dimensiunea etnică, naţională este întrepătrunsă de apartenența românilor, încă de la formarea lor ca popor, la credința Creştină Ortodoxă. Nu aflăm la Nichifor Crainic şi nici în spațiul creator al grupului de intelectuali format jurul revistei „Gândirea”, vreo separare, vreo graniță de netrecut între dimensiunea naţională şi dimensiunea creştină ortodoxă care sunt specifice conceptului de „stat etnocratic român”.

Vorbind despre relaţia dintre Ortodoxie şi Naţional-Naţionalism, Nichifor Crainic subliniază, înainte de toate, marile diferenţe dintre conţinuturile pe care le acordă, pe de o parte, Liberalismul inspirat de Revoluţia Franceză şi Comunismul generat de Karl Marx, iar pe de altă parte, Ortodoxia, unor valori umane supreme precum Egalitatea, Fraternitate, Libertatea. Despre aceste valori, Nichifor Crainic spune că:

„în sensul material şi anarhic, cum le-a înţeles Revoluţia Franceză sau uniformitatea, pe care vrea s’o realizeze comunismul, sunt utopii, adică lucruri ce nu corespund cu nimic din constituţia ierarhică a lumii. În Creştinism, egalitatea îi îndreptăţeşte pe toţi la mântuire; fraternitatea obligă pe cei puternici faţă de cei slabi, pe cei bogaţi faţă de cei săraci, pe superiori faţă de inferiori şi tot astfel de jos în sus; iar libertatea, adică voinţa proprie, e însuşi principiul prin care aderăm la încadrarea noastră în ierarhia spirituală, primind sarcinile şi îndatoririle necesare mântuirii şi desăvârşirii. Viaţa în ierarhie se întemeiază pe consimţământul dragostei, iar consimţământ fără libertate nu există.”[2]

Creştinismul oferă atât sens, cât şi conţinut Naţionalului şi asumării acestuia în forma cea mai intensă, Naţionalismul. Valorile liberale de Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar şi insistenta, aproape obsedanta preocupare a marxismului de a izgoni nedreptatea socială prin uniformizarea individului şi topirea lui în gloata „omului cel nou, multilateral dezvoltat”, se transformă, în cadrul statului etnocratic, din fantome, iluzii şi contrafaceri, în realităţi şi valori exorcizate de răul demonic pe care-l poartă în forma lor pervertită, devin folositoare prin încreştinare şi libera lor asumare de românul conştient de apartenenţa sa atât la Biserica lui Hristos, cât şi la un areal etnic, naţional, cu caracteristici unice şi deopotrivă creatoare, dacă sunt aşezate în armonie cu cetăţenia cerească a Împărăţiei lui Hristos.

În fapt, împreună-lucrarea dintre „a fi naţional” şi „a fi creştin” – iar în cazul Românilor, întrepătrunderea lor până la a genera o esenţă sufletească unică în lume, românii fiind formaţi, născuţi deopotrivă ca popor şi ca mare familie, comunitate creştină ortodoxă, fără vreo succesiune temporală între acestea două – are potenţialul de a rezolva, în viziunea lui Nichifor Crainic, prin rolul de forţă modelatoare pe care îl conferă Ortodoxiei, marea problemă a nedreptăţii sociale, cu toate efectele sale: exploatarea, inegalitatea, sărăcia, lupta de clasă etc.

„Ortodoxia, spune Crainic, îmbrăţişează în mod egal pe oameni, oricare ar fi dotaţia şi capacitatea lor naturală. Pentru ea nu există clase sociale sau categorii preferite în dauna altora. Greşala altor formaţiuni religioase de a se sprijini pe anumite clase împotriva altora e străină de spiritul Bisericii noastre. Comuniştii, asmuţiţi de vrăjmaşii lui Hristos, duşmănesc ortodoxia sub pretextul că ea ar susţine burghezia capitalistă. Cât de absurdă e această învinuire se vede de acolo că o burghezie capitalistă creştină nu prea există! Capitalul bancar, industrial şi comercial în România aparţine în covârşitoare majoritate evreilor şi străinilor de credinţa noastră. Iar puţinii dintre noi cari sunt calificaţi drept burghezi capitalişti aparţin acelei formaţiuni politice care s’a arătat cea mai mare adversară a Bisericii, secularizându-i dotaţiile din care se întreţinea. Dacă e o aşa zisă clasă socială, pentru care biserica noastră, potrivit spiritului ortodox, va trebui să aibă toată solicitudinea e tocmai acest „proletariat” rătăcit de fiii Diavolului şi constituit în adversar al ei.”[3]

Dacă viziunea etnocratică a lui Nichifor Crainic desfiinţează orice definire a statului din perspectiva „claselor sociale” – că este vorba fie de statul capitalist, liberal, împărţit în clase sociale pe criterii economice şi care subzistă în aşa-zisa „societate de consum”, pseudo-paradis terestru, fie de statul comunist, condus prin dictatură de proletariatul autoproclamat clasa socială „mesianică”, având menirea să construiască „societatea fără clase” – aceeaşi viziune afirmă necesitatea construirii statului în jurul specificului etnic, naţional, însă nu un specific golit de valenţe spirituale, ci dimpotrivă, aflat în împreună lucrare cu Ortodoxia, care alături de caracteristicile ce definesc etnicul, naţionalul – limbă, cultură, aşezare geografică, istorie, obiceiuri, tradiţii populare etc. – constituie forţa care le integrează, le dă substanţă şi mai ales, le conferă un sens cosmic, eshatologic.

Lui Nichifor Crainic îi este străin filetismul, pentru că el nu ezită să proclame universalitatea Bisericii Ortodoxe, pe care o aşează ca temelie a viziunii sale despre interacţiunea dintre Ortodoxie şi Naţional-Naţionalism. Această universalitate însă nu anulează particularul, specificul şi permite, chiar solicită existenţa etnicului, a naţionalului sau în limbaj scripturistic, confirmă existenţa neamului.

„E adevărat, spune Crainic, că în Biserica lui Hristos nu există „elin sau iudeu” pentru că toate neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de proporţii cosmice. Dar această universalitate în spirit distruge ea oare particularismul formelor naturale pe care îl îmbracă viaţa în infinita ei varietate? Dacă admitem ca universalitatea spirituală a Ortodoxiei pretinde o uniformizare în domeniul natu­ral al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s’ar întoarce acum împotriva zidirii sale. Ceea ce este o absurditate. Ortodoxia urmăreşte unitatea în spirit şi pentru a ajunge la această ţintă, porneşte de là varietatea naturală a lumii. Ucenicii Domnului, pornind la apostolat, n’au făcut-o cu gândul de a reduce neamurile la vreun fel de „esperanto universal”, ci harul Domnului le-a dat darul de a grăi în limbile tuturor neamurilor la care mergeau. Ortodoxia se conformează sensului minunii din ziua coborârii Duhului Sfânt, respectând graiul şi individualitatea  etnică a fiecărui neam. Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Areopagitul, vorbind de atribuţiile îngerilor, ne învaţă că fiecare cetate şi fiecare naţiune îşi are arhanghelul ei călăuzitor. Cu alte cuvinte, unităţile naturale ale neamurilor participă ca atare la viaţa ierarhică a spiritualităţii creştine.”[4]

Din această perspectivă, rezultă că statul nu poate şi nu i se îngăduie să dilueze, până la eliminare, dimensiunea etnică, naţională, îi este interzis să ignore caracterul etnic, naţional al celor care formează majoritatea în rândul cetăţenilor pe care îi slujeşte – dacă cu adevărat statul respectiv este rezultatul voinţei acestor cetăţeni de a fi reprezentaţi şi slujiţi. De fapt, Nichifor Crainic combate, anticipând cu aproape un secol, statul european cu dimensiunea naţională atrofiată şi „secular-secularizat” – acel stat al globalizării aşa-zis inevitabile din timpurilor noastre, pentru care naţionalitatea majorităţii cetăţenilor care-l compun nu mai prezintă importanţă, acesta căutând să relaţioneze nu cu realităţi etnice, naţionale, ci cu nişte cetăţeni uniformizaţi, standardizaţi, goliţi atât de conţinutul lor etnic, naţional, cât şi de cel religios, spiritual, demers făcut, paradoxal, în numele prezervării drepturilor cetăţeneşti la etnie, naţionalitate, libertate religioasă etc.

Statul etnocratic nu este întemeiat pe valori confecţionate de oameni şi proclamate într-o revoluţie ori în vreun manifest a cărui fantomă să bântuie Europa. La Nichifor Crainic, statul etnocratic este întemeiat pe un naţional-ortodoxism al cărui ţel este mai presus de interesele economice şi politice ale unor clase sociale. Naţional-ortodoxismul are ca preocupare majoră, finală, să ofere românilor un stat care să fie instrument, dar nu pentru o prosperitate materială relativă în această lume – deşi, nici aceasta nu este exclusă – ci pentru dobândirea mântuirii neamului românesc şi a indivizilor care-l compun. Neamul, în sine, este mai mult decât un produs al feluritelor contexte şi forţe ale Istoriei, el este o realitate consfinţită de Dumnezeu, deopotrivă ca pedeapsă şi potenţial de mântuire, la amestecarea limbilor în umbra neterminatului Turn Babel, şi apoi revalorizată, recuperată, prin minunea Pogorârii Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, ca o casă lumească şi cale în care şi pe care sufletele oamenilor sunt aşezate pentru a-şi afla mântuirea.

Statul etnocratic român, tocmai prin implicita încreştinare/creştinătate a dimensiunii sale naţionale, tinde să devină o replică pământească a ierarhiei cereşti, aceasta prin firescul împrumut făcut de la Ortodoxia care

„în organizarea ei pământească, oglindeşte perfect acest spirit al doctrinei (creştine n.n.) când îşi modelează formele locale pe trupul naţional. Sunt atâtea biserici câte naţiuni ca tot atâtea fragmente locale ale Bisericii ecumenice sau cosmice. În toate aceste unităţi locale sunt valabile aceleaşi ierarhii, aceleaşi funcţii harice ale lor,a ceeaşi dogmă, acelaşi crez în mântuire. Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său centru, universalizează ceea ce e local, pe când ortodoxia localizează ceea ce e universal. Căci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci însuşi Hristos Pantocratorul. Iar Hristos, ca fire dumnezeiască, e prezent pretutindeni, e pretutindeni şi în orice loc, centrul şi focarul vieţii noastre.”[5]

Statul etnocratic român, întemeiat pe naţional-ortodoxism, este salvat de la irosirea spirituală permanentă pe care o suferă statul capitalist – în care ţelul sistemului economic și politic, la care sunt chemați indivizii, este acumularea de valori materiale, aproape indiferent de efectele din plan moral – cât și de la dezastrul inevitabil al sclaviei și uniformizării care macină ființa umană în statul comunist. Această salvare este nu doar una teoretică, la nivel de concepte, ci mai ales, este una reală, căci răspunde dezideratului suprem al creştinului român – care este propriu oricărui creștin, indiferent de națiunea în care s-a născut ori statul în care trăiește: dobândirea mântuirii.

În acest context, apare o superioritate a statului etnocratic faţă de alte tipuri de stat, care își află originea în concepția creştină ortodoxă despre lume și viață pe care se întemeiază, care îi dă conţinutul, structura şi îi defineşte finalitatea. De ce este însă atât de importantă concepția despre lume și viață a unui individ și implicit, unei comunități de indivizi – etnie, națiune, neam?

”A  poseda o concepţie de viaţă, spune Crainic, este un privilegiu al spiritului omenesc. Mineralele există fără s’o aibă. Plantele există şi trăiesc fără s’o bănuiască. Animalele există, trăiesc şi au un suflet fără capacitatea de a o zămisli. Toate aceste regnuri ale naturii create există în virtutea unor legi care le guvernează, fără să le ceară asentimentul sau truda de a le înţelege. A concepe viaţa e un privilegiu al spiritului omenesc şi acest privilegiu însemnează totdeodată şi putinţa de o modifica după felul conceput. Cugetând viaţa, spiritul omenesc are şi libertatea de a o modela în proporţia puterilor naturii noastre. Om superior sau popor superior se dovedeşte acela care e în stare de o mai înnaltă concepţie de viaţă, realizată în manifestările sale istorice.”[6]

În vremurile noastre, Națiunea Română pare a fi eșuat în asumarea unei viziuni – folositoare călătoriei sale prin Istorie, către Dumnezeu – despre lume şi viață, despre rolul și locul ei în marea familie a Națiunilor Europene, despre cum să-și modeleze statul, relațiile cu alte state și națiuni, despre cum să-și apere identitatea și să-și promoveze interesele. Tot acest faliment este provocat de cvasi-abandonarea, la nivelul maselor de români, a concepției creștine despre viață și lume.

De fapt, lipsa asumării concepției creștine este rezultatul renunţării la posesia unor criterii de evaluare a tuturor concepțiilor despre lume și viață care au fost oferite – uneori, impuse – românilor, după Decembrie 1989. Apare, firesc, întrebarea, dilema pe care o exprimă și Nichifor Crainic:

”După care criteriu însă putem să judecăm dacă o concepţie e superioară sau inferioară? Căci atunci când zicem inferior, ne gândim la o limită de jos pe care voim s’o întrecem; iar când zicem superior, ne gândim la o limită de sus, pe care voim s’o atingem.”[7]

În procesul de aderare şi de integrare a României în structurile euro-atlantice – supra-statul Uniunea Europeană şi alianţa militară NATO – le-au fost propuse românilor numeroase valori sociale, culturale, politice etc., în temeiul unei viziuni globalizante despre lume şi viaţă. Treptat, câteva generaţii de români s-au născut şi au crescut tot mai înstrăinate de valorile Creştinismului Ortodox, acestea fiind înlocuite de valorile aşa-zis moderne, europene etc. deşi, paradoxal, cel puţin sub aspect formal, educaţia religioasă nu a lipsit din şcoala românească, iar Biserica Ortodoxă a recucerit numeroase teritorii în societatea românească.

Am ajuns la o situaţie în care politica internă şi externă a statului român nu mai este una naţională, ci eufemistic numită, este una euro-atlantică – în temeiul tezei că interesele U.E./N.A.T.O. subordonează interesele naționale care oricum, îşi află întotdeauna rezolvarea (sic!) în cele dintâi – iar atitudinea a tot mai mulţi români faţă de lume şi viaţă este una oarecum de natură protestantă – care consideră moral demersul acumulării a cât mai multe bunuri materiale – dar lipsită de cumpătarea, buna chivernisire şi dimensiunea eshatologică specifice protestantismului, asta atunci când până şi umbra valorile creştine, de orice fel, a fost înlocuită în sufletul acestor români, de sincretismul cultural promovat de Noua Europa.

Prin urmare, eşecul „proiectului de ţară, de stat, de naţiune” la români este, de fapt, eşecul asumării unui criteriu superior în evaluarea, alegerea şi implementarea unei concepţii despre lume şi viaţă, atât la nivel de indivizi, cât şi, mai ales, la nivel de comunitate, de Naţiune şi Stat. Definind un astfel de criteriu superior, Nichifor Crainic afirmă că

„cei cari poartă numele lui Iisus Hristos posedă totdeodată un criteriu sigur de măsurare şi clasificare a feluritelor concepţii de viaţă apărute în istoria omenirii. Pentru noi, creştinii, apariţia lui Iisus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului, însemnează totdeodată supremaconcepţie de viaţă. În Iisus Hristos ni se descopere măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, delà care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel El e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înnainte de El sau după El. Concepţia de viaţă însă, manifestată în persoana istorică a Iui Iisus Hristos, deosebită de toate celelalte care au precedat-o în istorie, nu e o creaţie a spiritului omenesc, ci o descoperire a dragostei lui Dumnezeu către oameni. Prin Iisus Hristos înţelegem că limita de sus, pe care o putem atinge concepând viaţa şi trăind-o, e cu totul alta decât cele mai înalte idei la care s’a putut ridica lumea păgână.”[8]

În anul de graţie 2016 d.Hr., agenda publică a vieţii politice din România, politicile publice, marile decizii adoptate de instituţiile Statului Român postdecembrist şi membru al Uniunii Europene, au conţinuturi care nu sunt generate de o concepţie superioară asupra vieţii şi lumii, ci sunt confecţionate în temeiul unei filosofii aşa-zis integratoare la nivel european, pe care au inventat-o unul sau altul dintre muritorii fondatori sau vremelnicii conducători ai proiectului european. Măreţia cu care Uniunea Europeană fascina cu un deceniu în urmă, a dispărut şi a lăsat loc unei crize pe cale să o transforme în ruină.

Concluzia noastră, privind acest eşec, cu grave consecinţe asupra Naţiunii Române şi Statului Român, este aceeaşi cu a lui Nichifor Crainic, la contemplarea şirului de pseudo-religii şi filosofii prin care oamenii au încercat, de-a lungul Istoriei, să-şi afle o viaţă desăvârşită în această lume, anume „că spiritul omenesc, capabil să dorească o viaţă desăvârşită, nu e totuş capabil s’o conceapă prin singurele lui puteri. Nici o religiune naturală şi nici un filosof nu ne-au putut dărui modelul universal al acestei vieţi desăvârşite. Modelul vieţii desăvârşite nici un muritor nu ni-l poate da.”[9]

Apare aici diferenţa dintre finalitatea eshatologică a concepţiei creştine despre lume şi viaţă, pe de o parte, şi ţelul lumesc, materialist, secularist şi pe alocuri, ateu, al concepţiei care predomină în timpurile noastre şi dictează traiectul a zeci de naţiuni. Dacă pentru venerabilii arhitecţi ai Uniunii Europene, scopul acestui proiect de inginerie socială ar fi să transforme Europa într-un supra-stat, iar naţiunile europene să fie reduse la un statut de „grupuri regionale” formate din cetăţeni europeni uniformizaţi, standardizaţi, pentru Statul Etnocratic Român, instrument şi context pentru dobândirea mântuirii propriilor cetăţeni creştini, finalitatea nu se află în această lume. „Aspiraţia către desăvârşire, care biciuie spiritul omenesc dealungul istoriei, n’ar avea nici un sens dacă desăvârşirea s’ar găsi în lumea noastră pământească. Desăvârşirea presupune o evadare din condiţia omenească, o depăşire a noastră peste noi înşine,”[10] spune Nichifor Crainic.

Această evadare din condiţia omenească este dobândită nu prin raportare la un efort permanent de a inventa legi juridice mai bune, sisteme statale perfecţionate ori mecanisme economice eficiente menite toate să-l ajute pe om să-şi construiască un Eden pământesc, aici, acum şi fără vreun gând despre Dumnezeu, ci devine o depășire a noastră peste noi înșine prin asumarea, atât la nivel personal, cât și la nivel de etnie, de națiune, de neam, a relației cu Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Statul etnocratic român se subordonează acestei relații a omului cu Dumnezeu, valorile sale nu sunt izvorâte din vreo filosofie omenească, Creştinismul care îi dă conţinutul şi îi modelează structura „nu este o filosofie fiincă nu ne înfăţişează adevărul ca o idee opusă altor idei;  ci este încarnat în viaţa unică şi sublimă a persoanei Mântuitorului, care devine calea, adică modelul nostru de urmat în viaţă. (…) lisus Hristos e accesibil tuturor. Şi atunci când noi zicem: „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă”, nu înţelegem altceva decât că lisus Hristos e modelul universal al vieţii în Dumnezeu. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat. Aceasta însemnează voinţa de a ne face una cu El.”[11]

Astfel întemeiat, pe o concepţie creştină ortodoxă despre lume şi viaţă, Statul Etnocratic Român este guvernat de „principiul îngemănării tainice a puterii cereşti cu virtutea omenească”[12]. Nichifor Crainic află argumente în construcţia conceptului său despre statul etnocratic, atât în realitatea statală a timpului său – Regatul României, condus de un Rege uns de Biserica lui Hristos, „proclamat în formula „Prin graţia lui Dumnezeu şi voiinţa naţională Rege al României”, prin care este mărturisită oficial existenţa celor doi factori, cari se împreună în conlucrare la statornicirea supremei ordini ierarhice în viaţa naţiunii”[13], cât şi în istoria şi evoluţia entităţilor statale româneşti feudale.

„Vechiul nostru voievod era un autocrat după modelul basileului bizantin. Bizanţul se socotea împărăţia lui Hristos pe pământ, iar basileul său unsul Domnului în scaun de episcop politic al statului. Legea Bisericii era în acelaşi timp legea imperiului şi toate faptele mari, în iartă şi în poésie, în teologie şi în filosofie, în mănăstire şi în tabăra militară, se săvârşeau sub scutul Mântuitorului şi spre slava lui. Ceva din structura acestui regim teocratic a trecut şi în organizaţia noastră de stat, unde voievodul era unsul Domnului şi nu odată se credea el însuşi moştenitorul împăratului bizantin. Ţările Româneşti n’au avut, fireşte, proporţiile şi gloria Bizanţului ca să se proclame împărăţii ale lui Hristos pe pământ. Dar cu modestia care stă aşa de bine firii noastre, cei mai de seamă voievozi români au domnit şi s’au zbuciumat cu convingerea că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în fruntea poporului lor.”[14]

Cu tot apelul la Evul Mediu Românesc, pentru Nichifor Crainic, statul etnocratic nu este o entitate întemeiată pe o viziune feudală, anacronică, ci dimpotrivă, acesta exprimă o reaşezare, pe o poziţie şi mai înaltă, a românismului – naţional-ortodoxismul despre care discutam la începutul acestor rânduri – care nu a contenit să evolueze, să se împlinească şi să dobândească vitalitate de-a lungul Istoriei noastre. Un românism al cărui conţinut este dăruit de un creştinism pe care „strămoşii noştri, e adevărat, nu l-au gândit, ci l-au trăit, căci în ochii lor creştinismul e principiu de viaţă, iar nu cadavru filosofic pentru disecţiile judecăţii critice. Iar a trăi creştinismul e ceea ce primează peste toate elucubraţiile cugetării omeneşti.”[15]

Statul Etnocratic Român se subordonează imperativelor concepţiei creştine ortodoxe despre lume şi viaţă, îşi află firesc, natural, locul într-o ordine venită dincolo de această lume, căci „în concepţia ortodoxă, popoarele sau naţiunile sunt considerate ca unităţi naturale ale făpturii omeneşti, unităţi care, deosebite după sânge şi graiu, se armonizează pe planul spiritual în pretutindinitatea suprafirească a Bisericii lui Hristos.”[16]

Prin urmare, în statul etnocratic român, dimensiunea naţională reprezintă un atribut principal al definirii entităţii statale, însă nu singură, ca o simplă constatare a înrudirii genetice a indivizilor români care compun majoritatea corpului cetăţenesc, ci în temeiul faptului că românii sunt deopotrivă membri ai Naţiunii, cetăţeni ai Statului român şi mai ales, membri ai Bisericii Ortodoxe. Naţionalul se află în relaţie cu religiosul, românul este în acelaşi timp, fără separare, român – adică membru al neamului românesc – şi creştin – membru al Bisericii Ortodoxe Române, astfel că a fi român înseamnă aproape întotdeauna a fi creştin ortodox. Această prioritate acordată apartenenţei indivizilor atât la naţiunea română, cât şi la credinţa Creştină Ortodoxă, această consacrare a unei unităţi fireşti între Neam şi Credinţă în rândul românilor, nu se constituie însă în argument pentru vreo exacerbare a dimensiunii naţionale. Nichifor Crainic avertizează că în nici un caz în temeiul respectivei unităţi. „Iisus Hristos ar recunoaşte egoismul naţional în luptă cu celelalte egoisme naţionale, dar că naţiunile sunt chemate cu particularităţile lor de sânge şi graiu să participe la viaţa în Dumnezeu.”[17]

Nichifor Crainic priveşte la românul arhetipal – cetăţeanul creştin al Statului Etnocratic Român, atât din perspectiva istorică, naţională a apartenenţei acestuia la Neam, cât şi din cea a apartenenţei lui la o rânduială dumnezeiască, afirmând existenţa „paralelismului şi simultanietăţii dintre viaţa cerească şi viaţa pământească, şi anume: ideea asistenţei oamenilor şi a popoarelor de către îngeri şi arhangheli. Fiecare ins are un înger ocrotitor şi fiecare neam un arhanghel păzitor. Acest paralelism durează de la începutul lumii şi încredinţarea pe care o putem trage din existenţa lui, e că viaţa în familia naţională nu-i displace lui Dumnezeu. Adevărul că Duhul Sfânt lucrează nu numai prin inşii singurateci, dar şi prin colectivitatea naţională, îl putem verifica istoriceşte în numeroasele cazuri de convertire, în masse etnice, a popoarelor păgâne la creştinism.”[18]

Statul românilor trebuie să se conformeze, în structură, funcţionare şi ca finalitate, exigenţelor Credinţei Creştine Ortodoxe, în măsura în care majoritatea cetăţenilor acestui stat, de naţionalitate română, sunt membri ai Bisericii Ortodoxe Române, biserică naţională şi depozitar al valorilor morale, tradiţiilor creştine şi valorilor spirituale care au permis apariţia, formarea poporului român şi care l-au însoţit pe drumul istoric al întemeierii şi desăvârşirii existenţei sale statale, ca mijloc lumesc pentru dobândirea mântuirii.

Statul Etnocratic Român nu are o existenţă în sine, nu este o realitate supra-naţională şi nici o umbrelă neutră care să acopere indivizi definiţi, în relaţia lor cu statul, doar din perspectiva unor drepturi virtuale, exercitate sau nu de aceştia, şi a unor obligaţii concrete, neapărat de urmat de cetăţeni atunci când interesele statului impun aceasta. Statul etnocratic este cu mult mai implicat şi în rezonanţă cu viaţa cetăţeanului, însă fără a-i răpi atributul libertăţii, pentru că îşi află finalitatea în credinţa Creştină Ortodoxă a majorităţii membrilor săi şi – fără să se transforme într-o teocraţie sau într-un stat fundamentalist – el îşi asumă rolul de a oferi acestora un context material propice pentru asumarea, aplicarea poruncilor lui Hristos şi pentru dobândirea mântuirii. Statul etnocratic este nu doar un partener, eventual aliat al Bisericii Ortodoxe Române, ci un instrument al acesteia în lucrarea Bisericii pentru mântuirea Neamului Românesc.

În concluzie, naţional-ortodoxismul – sau acel nou românism despre care vorbeşte Nichifor Crainic – ca temelie a statului etnocratic român exprimă voinţa de asumare, la nivel de Naţiune Română, de Neam Românesc, a ceea ce Crainic numeşte destinul nostru de la Dumnezeu.

Un destin care face, prin îngăduinţa lui Dumnezeu „ca dreptatea, după care însetează acest popor, să n’o cucerim în numele egoismului şi al orgoliului naţional, ci în numele jertfelor aduse pentru sfintele idealuri ale lumii creştine. Ne-am regăsit ca Români, pierzându-ne din toată urma în marea cauză a tuturor. Ne-am înălţat ca Români, încovoindu-ne sub povara semenilor noştri. Această săracă ţară mică, după cum o numea cu mişcătoare gingăşie giganticul atlet al lui Hristos, Mihai Vodă, n’a pierit, ci s’a ridicat din veac în veac, ca din treaptă în treaptă, fiindcă a ştiut să facă din voinţa ei săgeată în arcul voinţei lui Dumnezeu.”[19]

[1]Nichifor Crainic – „Puncte cardinale în haos”, revista Gândirea, Nr.12, Decembrie 1931, pag.1

[2]Nichifor Crainic, „Ortodoxie”, revista Gândirea, Nr.1, Ianuarie 1937, pag.1

[3]Ibidem

[4]Ibidem, pag.9

[5]Ibidem

[6] Ibidem, pag.1

[7] Ibidem

[8] Ibidem, pag.2

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem, pag.3

[12] Nichifor Crainic, „Transfigurarea Românismului”, revista Gândirea, Nr.4, Aprilie 1943, pag.179

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem, pag.183

[16] Ibidem, pag.178

[17] Ibidem, pag. 179

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, pag. 185.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Marcel Răduț Seliște

Preot ortodox în Craiova, publicist şi activist civic. A publicat volumul ”Cu căruța prin democrația românească” (2009), o culegere de editoriale și comentarii politice publicate în diferite ziare și periodice, iar în 2011, volumul ”Jurnal Cubanez - Amintiri din Absurdistan”, o carte mărturisire despre o misiune umanitară pe care a realizat-o autorul în Cuba comunistă, în sprijinul dizidenților anti-castriști.

• Despre falimentul democraţiilor parlamentare - 3 iulie 2016
• Un monument „corect politic” și o întrebare - 31 mai 2016
• Despre platforma naţională civică (şi politică) propusă de Marian Munteanu - 14 martie 2016