Întâmplându-se ca un negustor florentin să aibă de recuperat o datorie de la burgunzi, care erau certăreţi, răi şi de neîncredere, nu ştia pe cine să trimită în numele lui, care să se poată descurca. Îi veni în minte imaginea unui anume Ciaperello da Prato, căruia i se mai spunea şi Ciappelletto, scrib de meserie. Acest om iubea cu precădere să facă rău. Se ruşina de adevăr şi se bucura de minciună. Nu pregeta să facă rău dacă i se ivea ocazia, să rănească direct cu mâna lui. Iubea să semene intrigă, mai ales între prieteni. Pe Dumnezeu îl hulea, pe sfinţi îi dispreţuia. La biserică nu mergea niciodată, nu participa la slujbe, dar era mereu prezent prin taverne şi-i plăceau femeile precum ”câinelui îi place s-alerge după băţ”. Fura cu aceeaşi dedicaţie cu care un om duhovnicesc se sârguieşte să-i placă lui Dumnezeu. Era unul dintre cei mai colerici şi mai răi oameni. Pe de altă parte, în acest moment era în lipsă, fără loc de muncă şi îndatorat moral, de parcă ar fi avut vreodată morală, celui ce vroia să-l angajeze pentru recuperarea datoriei, ca unul care şi-a folosit influenţa pentru a-l scoate din belele. A fost nevoit să accepte.
Ajuns în Burgundia şi uitându-şi scrisorile de recomandare acasă, s-a dedat la răutăţi, folosindu-se de forţă şi violenţă pentru a se descurca. Într-una din zile a cazut la pat. Primit de la bun început în casa a doi fraţi florentini şi tratat bine pentru respectul ce i se purta stăpânului său, provocă îngrijorare în rândul lor, părând că trage să moară. Ce vom face, ziceau ei? Dacă-i vom da drumul, lumea ne va acuza că nu i-am purtat de grijă, mai ales în acest ceas dificil. Dacă va muri, lumea va spune că pentru camăta noastră l-a pedepsit Dumnezeu şi pe el şi pe noi. După care vor veni să ne despoaie de lucruri şi să ne alunge ca pe nişte câini. Aşa discutau cei doi, fără să ştie că Ciappelletto auzea tot. Acesta i-a liniştit, asigurându-i că nu vor avea de suferit de pe urma lui, numai să-i cheme pe un preot cu viaţă sfântă. La urma urmei, după cum însuşi spuse, făcuse el destule păcate, unul în plus sau în minus ce mai conta?
Fraţii făcură cum zise, deşi nu trăgeau speranţe la nimic bun, se-mpăcaseră cu ideea că, ori într-un fel, ori într-altul, vor avea de tras de pe urma ospitalităţii lor.
Părintele veni şi, aşezându-se lângă bolnav, începu să-l spovedească. L-a întrebat când s-a mărturisit ultima dată.
– Obişnuinţa-mi este ca în fiecare săptămână, deşi de când cu boala n-am mai reuşit, aşa de tare m-a supărat.
– Foarte bun obicei, fiule, aşa să faci şi de-acum înainte. Şi pentru că te-ai mărturisit aşa de des, vom sări peste mărunţişuri.
– Nu, părinte, să nu spui aşa. Că dacă trebuie voi spune cel mai mic păcat pe care mi-l pot aminti de la venirea pe lume. Întreabă-m în detaliu, nu te uita că sunt bolnav, fă orice pentru salvarea sufletului meu, răscumpărat de Domnul cu Însuşi sângele Lui.
Mult i-au plăcut aceste cuvinte preotului şi după ce i-a lăudat atitudinea a continuat:
– Ai păcătuit cu vreo femeie?
– Părinte, a zis Ciappelletto suspinând, mă tem ca, răspunzându-ţi, să nu cad în slavă deşartă.
– Fii liniştit, că n-a păcătuit nimeni până acum spunând adevărul.
– Atunci, dacă m-asiguri de asta, îti voi spune: sunt la fel de curat ca la ieşirea din pântecele maicii mele.
– Să te binecuvânteze Dumnezeu, ce bine-ai făcut! Cu-atât mai mult meriţi cu cât, având deplină libertate, spre deosebire de noi, care ne supunem unor reguli aspre, ai avut putinţa s-o fi făcut. La mâncare te-ai lăcomit?
– Oh, şi încă de câte ori. Că venind postul şi nemâncând nimic trei zile pe săptămână, cu câtă lăcomie şi plăcere n-am baut apă, apoi. Şi ce deliciu au fost salatele alea din verdeţuri.
– Bine, astea-s nimicuri, se-ntâmplă oricui, e firesc.
– Lasă, părinte, nu mă lăuda. Eu ştiu că lucrurile pentru Dumnezeu se fac cu dragoste şi sinceritate, iar cine le face cu inima îndoită, păcătuieşte.
– Mă bucură faptul că eşti conştiincios, dar ia spune, suferi de păcatul avariţiei?
– Părintele meu, să nu-ţi faci gânduri văzăndu-mă zăcând în casa acestor cămătari. Nu, căci am venit aici să-i mustru, să-i întorc de pe calea asta nesuferită de câştig şi cred c-aş fi reuşit, dacă nu m-ar fi vizitat Dumnezeu. Dar să ştii că tatăl meu m-a lăsat bogat, iar după moartea lui am împărţit mare parte din bunuri şi alimente săracilor. Sigur, mi-am oprit şi eu ceva, am făcut şi eu comerţ, dar pentru milostivirea mea Dumnezeu mi-a înmulţit.
– Bine-ai făcut, dar de mâniat te-ai mâniat?
– Oh, cât de des, încă. Şi cum să n-o faci când atâţia oameni nesocotesc poruncile lui Dumnezeu, netemându-se de judecăţile Lui? De mai multe ori pe zi am fost mai mult mort decât viu gândindu-mă la tinerii care aleargă după atâtea deşertăciuni, auzind cum înjură şi blesteamă, bântuind tavernele. În loc să frecventeze biserica, ei alergau în căile lumii.
– Dar asta e o mânie bună, care nu te supune vreunui canon. Dar ai făcut vreo crimă, vreo nedreptate?
– Ce fel de cuvinte sunt astea în gura cuiva ca tine, care îmi pari un om al lui Dumnezeu? Numai să mă fi gândit la asta, crezi că Dumnezeu m-ar fi rabdat? Astea-s lucrările celor nelegiuiţi, cu care n-am părtăşie.
– Oh, Dumnezeu să-ţi răsplătească! Acuma, spune-mi, fiule, binecuvântat să fii de Domnul, n-ai depus niciodată mărturie falsă despre cineva sau să fi răpit lucrurile altuia?
– Într-adevăr, părinte, am păcătuit faţă de vecinul meu. Că aşa îşi mai bătea nevasta când se îmbăta şi-atâta compasiune îmi stârnea biata femeie, că nu m-am abţinut să-l bârfesc pe la colţuri.
– Zici că ai fost comerciant, n-ai înşelat pe nimeni în nici un fel?
– Ba da, părinte, dar nu ştiu pe cine. Că fiindu-mi dator un om am luat banii când mi i-a adus si i-am aruncat în ladă. La sfârşit de lună mi-au ieşit patru în plus, dar neştiind ai cui au fost i-am dat la săraci.
– Un mărunţis. Ai procedat bine cum ai făcut.
Şi întrebându-l şi altele la care a răspuns în aceeaşi manieră, a adăugat:
– Părinte, mai am să-ţi mai spun. Mi-am pus sluga să muncească şi duminica.
– Nu-i un păcat aşa de mare, probabil a necesitat.
– Nu, părinte, să nu-l desconsideri, pentru că duminica, Domnul nostru a înviat din morţi!
– Altceva?
– Odată, negândindu-mă, am scuipat în biserică.
– Fiul meu, nu e mare lucru, şi nouă ni se mai întâmplă…
– Şi foarte rău că se-ntâmplă, pentru că biserica e casa lui Dumnezeu şi trebuie numaidecât întreţinută, aici aducându-se jertfe Domnului.
– Ce te mai necăjeşte, fiule?
– Vai, părinte, mai am un păcat atât de mare încât sunt convins că Domnul nu mă va ierta. Mi-e şi ruşine să-l spun.
– Nici un păcat nu este atât de mare ca Domnul să nu-l poată ierta prin mărturisire.
– Dar e atât de mare, mi-e şi frică să mă gândesc. Ţi-l voi spune părinte, numai dacă promiţi să mijloceşti cu rugăciunea pentru mine, să mă ierte Dumnezeu.
– Bine, mă voi ruga. Promit.
După o lungă tăcere a suspinat adânc şi a zis:
– Părintele meu, de vreme ce-ai făgăduit să te rogi pentru mine, ţi-l spun. Să ştii că, pe când eram mic, mi-am înjurat mama.
Şi zicând asta, a continuat să suspine.
– Fiule, chiar aşa de mare ţi se pare acest păcat? În fiecare zi oamenii blesteamă pe Dumnezeu şi El îi iartă. Să fi fost şi unul dintre cei ce L-ar fi răstignit, te-ar fi iertat pentru câtă pocăinţă văd în tine.
– Taci, părinte, ce spui? Biata mea mamă, care m-a purtat în pântece nouă luni de zile, zi şi noapte, ba care m-a purtat şi după gât de-o sută de ori mai mult? Rău am făcut. Dacă nu te vei ruga pentru mine, Dumnezeu nu mă va ierta.
Şi, văzând că nu mai are nimic de spus, preotul i-a dat binecuvântarea, preţuindu-l ca pe-un om sfânt şi devotat, crezând tot ce i-a spus. Şi cine n-ar fi făcut-o, în circumstanţele date, un om pe patul de moarte să mintă la spovedanie?
Apoi i-a zis:
– Frate Ciappelletto, ai dus o viaţă sfântă, n-ai vrea să te îngropăm la noi în mănăstire, în cazul în care Domnul te va chema la El?
– Ba cum să nu, mai ales că ai promis să te rogi pentru mine. Dintotdeauna am avut evlavie la Ordinul vostru.
Venindu-i sfârşitul, cei doi fraţi s-au ocupat de cele necesare înmormântării, iar preotul care l-a spovedit a ţinut o cuvântare emoţionantă şi i-a făcut pe ceilalţi vieţuitori ai mănăstirii să-i accepte trupul cu mare evlavie şi pompă, ca pe unul prin care Dumnezeu va săvârşi, cu siguranţă, multe minuni. Ba chiar l-a dat exemplu obştii, mustrându-i pentru lipsa lor de simplitate şi nevinovăţie, încât aceştia au sfârşit prin a-i săruta mâinile şi picioarele ”sfântului” Ciappelletto, aşezându-l, solemn, în mormânt de marmură.
Adaptare după prima povestire din Decameronul, de Giovanni Boccaccio.
Traducere: Liviu Daniel, după varianta în limba engleză, din 1903.
- Precizări legate de asocierea dintre Dan Puric şi Arsenie Boca - 8 februarie 2016
- Toalete „corecte politic” pentru imigranţi - 6 februarie 2016
- Ce au în comun Dan Puric şi Arsenie Boca - 3 februarie 2016