La începutul anilor `90 tovarășul Iliescu băga în ceață totală lumea românească, care se desprindea de socialism, cu aspirațiile sale către modelele de societate japonez și suedez. În fapt, ceea ce se petrece în societatea suedeză – cu statul său social exacerbat – se regăsește, cu variații – în toate țările scandinave, mult lăudate pentru performanțele lor economice, care au atras acolo valuri de imigranți. Mulți conaționali ai noștri au încercat să-și creeze un cămin în aceste state, considerate a fi nu doar modele economice, ci și civilizaționale. Scandalul Bodnariu a revelat însă că există profunde diferențe culturale între societatea românească și societățile scandinave, diferențe care, la rigoare, se pot dovedi insurmontabile pentru imigrantul român.
Mentalitatea scandinavă de astăzi este, evident, rezultanta devenirii istorice a regiunii, care a reprezentat, la sfârșitul primului mileniu al erei creștine, o zonă de emigrare. Furioșii vikingi păgâni au brăzdat mările în lungile lor drakkare și au jefuit, incendiat și colonizat zone vaste, din Groenlanda până la Kiev și din Anglia până în Sicilia. Târziu de tot, au acceptat creștinismul, în rit catolic (cu excepția Rusiei Kievene), trecând apoi (s. XVI), fără regrete, la protestantism. Ca toate societățile protestante, au cunoscut translația (curios de rapidă) de la extremism religios la maximă relaxare și detașare – în domeniu. Excesele religioase au creat, probabil, o opoziție puternică și o mișcare de protest concretizată în răspândirea ateismului. Protestantismul a căutat să se adapteze la noile realități ale societății, dar nu a reușit decât să sucombe – astfel că astăzi vorbim de femei – preot și de episcopi homosexuali. Previzibil, rezultatul a fost nu o menținere a credincioșilor, ci o extindere fără precedent a ateismului, astfel încât creștinii au devenit o minoritate relativ redusă în statele nordice.
Ateismul nu reprezintă o doctrină în sine, dar este patul germinativ al marxismului. De aici, practici care trimit la Manifestul lui Marx – care vorbește despre desființarea familiei burgheze și punerea în comun a soțiilor și a copiilor – practici de neconceput pentru persoane crescute în societăți tradiționale, în estul Europei. Interesant – acești estici, obișnuiți timp de secole cu omnipotența conducătorului, striviți mai apoi de deceniile de socialism, se dovedesc a fi mai capitaliști, mai anticomuniști, decât urmașii celor care au ilustrat, la vremea lor, ideologic, ideile lui Max Weber – ce cruntă ironie a istoriei… Căci, am putea denumi altfel decât ”comunism” politica de intervenție fără limite a statului în treburile individului? Și cum poate fi acest fapt mai bine ilustrat, decât prin autonomizarea dirijată a copilului (prin educația de stat) și, în cele din urmă, prin smulgerea sa din sânul familiei?
Mai ales, statul norvegian, nu se simte dator să dea explicații nimănui. Bazându-și, în parte, nivelul ridicat de trai, pe petrolul din Marea Nordului, regatul și-a permis să respingă de câteva ori chiar aderarea la UE. Dar aceeași atitudine se manifestă și în Suedia sau Danemarca și, mai atenuat, în Finlanda (nu trebuie să ne lăsăm înșelați de faptul că trei dintre aceste state sunt monarhii; monarhiile nordice sunt simple relicve istorice, fără nici o putere asupra repetatelor guvernări socialiste). Mii de copii au fost luați de la familiile lor, (mai ales) în Norvegia și Suedia, cel mai adesea pentru motive hilare sau inventate, fiind deseori vizate familiile imigranților din fostul spațiu european socialist. Protestele față de aceste practici erau individuale și se terminau, cel mai adesea, în Justiție, deseori cu rezultat nedorit, pentru că legile statelor nordice erau clare și orice imigrant trebuie să le respecte. Însă, odată cu cazul Bodnariu, în premieră, politica gen 1984 a primit un răspuns – și asta, pentru că au vizat o familie neoprotestantă, care a primit sprijinul internațional al fraților confesionali. Au existat proteste în fața reprezentanțelor diplomatice ale Norvegiei – din România, din state europene cu imigrație românească, dar și în Canada și în SUA. Faptul că au protestat mii de români – (neo)protestanți, catolici, ortodocși, denotă că problema în cauză a depășit cu mult cadrul strict confesional.
Bineînțeles, au apărut, imediat, în presa de la noi, cei care au spus: ”știau legile, ce au căutat acolo, dacă nu se puteau adapta?”. Corect. Fiecare imigrant trebuie să cunoască legile din țara unde se stabilește. Totuși, fiind vorba de cetățeni străini, poate că statul ar putea să să îi lase să aleagă – acceptă noua situație, sau pleacă din țară – pentru că, în multe cazuri, părinții afectați s-au declarat dispuși să renunțe la tot ce dobândiseră cu trudă în aceste state, numai să fie lăsați să își ia copiii și să plece. În paranteză fie spus, au ieșit și alți ”deștepți”, care au atras atenția că ne preocupă soarta a câțiva copii din Norvegia, în timp ce în România, mai ales în mediul rural, există abuzuri abominabile asupra copiilor, săvârșite de proprii lor părinți. Nimeni nu contestă asta și, într-adevăr, problema este gravă și trebuie dezbătută și soluționată cumva, numai că nu are legătură cu discuția. Este un non-argument – folosit ca tactică de înmormântare a subiectului: ca și cum i-ai atrage atenția vecinului că focul pus la el în curte îți amenință casa, din cauza vântului, și el ți-ar răspunde – ”da, dar și tu ți-ai spart geamul la sufragerie, când te-ai îmbătat, luna trecută”. Ce are una și cu alta? Sunt discuții diferite.
Bun, legile sunt legi și familia Bodnariu trebuie să le respecte. Însă, putem comenta subiectul. De ce o facem dinafară? Păi, ca să nu ajungem cumva, în scurt timp, să o facem, dinăuntru. Asta, pentru că ni se livrează, permanent (la vremea lui, Iliescu vorbise și el, doar ca să se audă…) ideea că modelul nordic este unul de succes și de dorit – în educație, protecție socială, impozite, ba chiar și în renunțarea la cash. Se fac și la noi eforturi de a ”emancipa” copiii și, interesant, nu sunt vizate cazurile de abuzuri clamate mai sus, ci familiile normale, unde se întâmplă ca părinții să dorească să nu își lase copiii s-o ia pe căi greșite și intervin, uneori mai autoritar, asupra acestora. Și ca să nu lăsăm dubii în legătură cu rădăcinile și eficacitatea sistemului nordic de educație, să punem doar câteva întrebări, înainte să îl implementăm pe nerăsuflate:
- De ce serviciile de protecție a copilului din statele nordice nu intervin, cu aceeași duritate, în familiile de imigranți musulmani, cum o fac în cazul copiilor din familiile imigranților din Europa de Est? Este același motiv, pentru care – de exemplu – poliția suedeză trece cu vederea hărțuirile sexuale și violurile cu autori musulmani, cărora le cad victimă nativele suedeze: nu intră în cartierele lor pentru că le este frică să nu se trezească cu gâtul tăiat?
- Criminalul Breivik este, într-adevăr, unul dintre copiii smulși din familia sa și dat spre adopție?
- Putem stabili o legătură între politica de care vorbim și modul odios în care s-au purtat guvernele nordice cu copiii rezultați în urma programului nazist de eugenie din Norvegia?
Și o întrebare – bonus: dragi vikingi, ați primit imigranți, v-ați căsătorit cu bonele filipineze, rechiziționați copii europeni… Cu ”Viagra” ați încercat?
Oricum, păstrați-vă tendințele ”civilizatoare” la voi (noi le-am numi ”perverse”), departe de țara noastră. De fapt, poate că nu veți mai apuca să ne exportați nimic de acest gen: ați distrus creștinismul la voi acasa și ați primit mase de imigranți musulmani, care fac mulți copii, în timp ce voi mai trăiți doar din ceea ce furați de la alții, așa că, în doar câteva decenii, după cum se prevede, au sa recite, zilnic, toți ateii nordici, din Coran, mai mare dragul…
- Până când? - 25 mai 2020
- Năzdrăvăniile ”sultanului” Erdogan - 12 ianuarie 2020
- Ce ne arată Iranul astăzi? - 11 ianuarie 2020