Printre noi există hoţi de copii. Subiectul îl atingem ocazional în ediţiile informative AFR, dar politica oficială de furt a copiilor în Norvegia ne impune discutarea mai detaliată a subiectului. În lume se fură copii. Sînt furaţi în China, unde sînt vizate în special fetele. Politica abuzivă a copilului unic promovată în China în ultimii 30 de ani a dus la uciderea prin avort a nu mai puţin de 30 de milioane de fetiţe. Doar pe motivul că Dumnezeu le-a creat fetiţe. Rezultatul este că astăzi 30 de milioane de bărbaţi chinezi ajunși la vîrsta căsătoriei nu îşi află mirese. Penuria de fete a dus la răpirea lor, mai ales în zonele rurale ale Chinei, unde fermierii vor mirese pentru băieţii lor. Atît de acut a devenit furtul fetelor în China încît părinţii se dedau la măsuri extreme pentru a le proteja. Acum un an, de exemplu, a făcut înconjurul lumii poza unui tată plecat în vacanţa cu fiica lui, cei doi ţinîndu-se legaţi cu cătuşe, pentru ca fiica să nu-i fie răpită [detalii:aici]! Fetele sînt furate şi în Nepal sau în India, unde penuria de fete e la fel de acută.
Barnevernetul fură şi el copii: de la părinţii responsabili care îi aduc pe lume, spre a-i da celor care nu au copii pentru că îi avortează, nu vor să-i aducă pe lume ori practică stiluri de viaţă incompatibile cu procreația. Exista însă o mare diferenţă între China, India şi Nepal, pe de o parte, şi Barnevernetul Norvegiei secolului XXI. În China furtul copiilor e pedepsit cu moartea, pe cînd în Norvegia, țară semnatară a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, furtul copiilor e legal, compensat financiar şi făcut în numele pretinselor interese superioare ale copilului furat!
Din nefericire, însă, Norvegia nu e singura ţară din lume unde statul fură copiii. Marea Britanie face la fel. Şansele au făcut ca tocmai luna aceasta, cînd scrisesem mult despre furtul copiilor în Norvegia, să dăm peste un articol privind o practică identică şi la fel de inumană în Marea Britanie: autorităţile iau copiii de la mamele care suferă de depresie post-natală – post-partum depression! Articolul a fost găzduit pe 6 februarie de prestigioasa şi credibila publicaţie britanică The Spectator. El redă mărturia tristă a unei familii ţintită de către autorităţi pentru a i se lua copilul din pricină că mama suferea de depresie post-natală. Articolul – intitulat în engleză Beware the Baby Snatcher – poate fi citit aici. A fost tradus, abreviat şi editat pentru cititorii noştri de către părintele Emil Ember, AFR Baia Mare. Îi mulţumim.
Feriți-vă de răpitorii de bebeluși!
Cum pot serviciile de asistență socială să îți ruineze familia
Bebelușul George [numele fictiv al copilului] s-a născut într-o familie fericită. Mama și tatăl lui îl îndrăgeau mult. El locuiește într-o căsuță dintr-un sat frumos din Sussex, cu sora lui de 6 ani, care îl adoră, șiaproape de bunica lui, care are domiciliul în preajmă. Ambii părinți au servicii bune și camera lui este plină de jucării. Pentru început, George a avut un start bun în viață. Doar cînd mama lui a fost diagnosticată cu depresie post-natală, perspectivele lui George au fost marcate de tristețe. Nu pentru că mama lui era în depresie, ci fiindcă în această eră paranoidă autoritățile nu îți mai acordă nici o șansă. Cel mai mic semn că o mamă nu se descurcă – și ei se năpustesc asuprabebelușului, să-l sechestreze!
Cînd Rosie [numele fictiv al mamei copilului] și-a dat seama prima dată că este în depresie, a presupus că doctorul va fi capabil să o sfătuiascăîn ce fel să se descurce. Ea știa că una din zece mame suferă de depresie post-natală, deci se aștepta să fie înțeleasă și ajutată. În schimb, starea ei a însemnat cod roșu de alarmă pentru autorități. După aceea, Rosie și-a umplut jurnalul cu vizitele diverselor organisme: serviciile de asistență socială, lucrători de la protecția copilului, specialiști în sănătatea mentală, care i-au oferit un mic sprijin practic, dar care au făcut-o să se simtă hăituită. Curînd, a apărut sugestia ca George – pe atunci în vîrstă de 6 luni – să fie luat din familie. Nu-i de mirare că această sugestie a făcut-o să se simtă mai rău și, în consecință, i s-a dat un cocktail de calmante tari. Nu există nici o altă opțiune în afară de medicamente, potrivit autorităților. Autoritățile o supravegheau și îi puteau lua sînge pentru a verifica dacă își înghițea medicamentele; în caz contrar, George ar fi fost luat din familie.
Acest gen de amenințări camuflate au ajuns la un astfel de nivel încît Rosie a început să simtă că într-adevăr nu era capabilă să aibă grijă de George, chiar dacă bebelușul ei era bine. George era bine hrănit, îmbrăcat cu haine curate, dormea bine și era îngrijit cînd se trezea noaptea. El era un bebeluș fericit, fără să știe că statul era cu ochii pe el...
Date statistice îngrijorătoare
Din nefericire, temerea lui Rosie că bebelușul ei ar putea să îi fie luat în orice moment era departe de a fi paranoică. În decembrie [2015 – n.n.], a apărut informația care arăta o mare creștere a preluării nou-născuților de către stat: de la 802 bebeluși în anul 2008 la 2018 în anul 2013. Știrea confirma că este în vogă o nouă tendință de a acționa timpuriu. Sursele arătau că jumătate din bebeluși au fost preluați de la mame care mai aveau și alți copii. Dar celelalte? Dacă sînt mii de mame ca Rosie, care au nevoie doar de puțină încurajare?
Este greu să afli cine sînt bietele mame, pentru că tribunalele unde se iau aceste decizii sînt secrete. Nu este implicat nici un juriu, deci soarta copilului – și a familiei – este de obicei pecetluită de un judecător sau de o mînă de magistrați care hotărăsc pe baza unor probabilități, nu ca tribunalul penal, care ia decizii în conformitate cu standardul beyond a resonable doubt, adică „dincolo de orice îndoială”. Restricțiile în vigoare și revelarea procedurilor curții sau chiar a procesului sînt ilegale. Apelurile sînt, de asemenea, foarte dificil de făcut. Familiile sînt dezbinate în spatele ușilor închise, iar cultura secretului protejează copiii implicați, dar și autoritățile. O asemenea discreție înseamnă că noi presupunem că toți bebelușii care sînt preluați ar fi de fapt progeniturile unor gunoaie sociale sau ale unor mame adolescente cu iubiți violenți. Dar Rosie nu se încadrează în acest tipar, și nici alte multe mame care și-au pierdut astfel copiii, dacă e să ne luăm după ce scrie pe internet.
În discuțiile on–line, unde anonimatul permite mamelor să se exprime liber, sînt multe cazuri despre teama că serviciile de asistență socială – sau SS (serviciile sociale) – îți vor lua copilul dacă soliciți și cel mai mic ajutor. Zvonuri despre obiectivele de performanță privind adopțiile se învîrt pe aici, pe de o parte, iar membrii ai noului SS, ocazional, le neagă. Este adevărat că nu mai există obiective de performanță din 2008 încoace. Dar pînă atunci existau și recompense financiare pentru aranjarea „adopțiilor forțate”. Cu greu ne poate surprinde faptul că unele mame sînt îngrijorate pentru ele însele. Interesant este și faptul că Rosie zice că la nici una dintre întâlniri nu s-a sugerat ca și fiica ei să fie preluată. Autoritățile păreau interesate doar de George. Rosie era convinsă că aceasta se datora faptului că este mult mai ușor să găsești un cămin adoptiv pentru un bebeluș rotofei și îmbujorat.
Sumele mari implicate
Deși nu mai există cote, lumea adopțiilor și a custodiilor poate fi profitabilă. După cum arată un raport din 2012, darea în custodie a devenit o industrie profitabilă. Costul mediu de întreținere a fiecăruia dintre cei 65.000 de copii pe atunci în plasament în Anglia era de 37.000 de lire sterline, cu o notă de plată anuală de 2,4 milioane de lire sterline. Potrivit datelor din registre, Foster Care Associates, cea mai mare agenție de custodii din Regatul Unit, a avut profit de peste 5 milioane de lire sterline în 2014. Cît despre părinții care iau în custodie copii, aceștia pot cîștiga 400 de lire sterline de copil pe săptămînă. Mai sînt plățile pentru ceilalți angajați din sistemul de „protecție a copilului” – genul de experți cu care s-a întîlnit Rosie. Oare banii sînt un stimulent pentru a transforma probleme mici sau ușor de rezolvat în situații din care un copil trebuie salvat?
Poate că unul dintre cele mai alarmante elemente ale noii mode de a înlătura bebelușii din familiile lor naturale este lipsa de grijă pentru mamele disperate după ce și-au pierdut copilul. Potrivit prof. Karen Broadhurst, care a condus cercetarea despre nou-născuții preluați de stat, „problema-cheie este că Anglia nu are nimic statuat pentru sprijinul familiilor cărora le-a fost luat copilul”. Pînă la preluarea copilului, sistemul funcționează la viteză maximă, după cum a descoperit Rosie. Dar după ce copilul a fost preluat, foarte puțin ajutor îți este oferit. Imaginează-ți că propriul copil îți este smuls din familie și vei descoperi că acești muncitori asidui ai statului nu mai dau o ceapă degerată pe starea ta! Dacă îți mai iei sau nu pastilele – nu mai contează pentru ei.
Întotdeauna vor fi copii care cu adevărat vor fi în situații de risc, iarserviciile de asistență socială au cu siguranță o muncă grea. Dar lucrul de care au nevoie familii precum cea a lui Rosie este sprijinul, nu despărțirea. Rosie este o mamă bună. Depresia ei post-natală s-a diminuat acum și pentru că ea s-a luptat din greu să dovedească faptul că merită ca George să fie în continuare cu ea. Pentru alte familii, însă, finalurile sînt probabil tragice.
- Cioloș, Cîțu și Iohannis încearcă să pună România sub steagul curcubeului - 1 iulie 2021
- Un blestem care aspiră la realitate: COMUNISMUL FEMINIST - 17 octombrie 2019
- Parada confuziei sexuale - 20 iunie 2019