Societatea Academică din România (SAR) a publicat azi Raportul anual de analiză și prognoză – România 2016, ce poate fi citit integral aici.
Datele prezentate sunt interesante atât în sine cât și prin comentariile și tonul care le însoțesc, încă de la citirea Sumarului executiv. Sublinierile îmi aparțin.
”România a încheiat al treilea an consecutiv de creștere economică și, dacă tendința va continua în 2016, va fi primul an în care cifrele spectaculoase nu mai sunt o surpriză. (…) Prognozele depind și de politicile guvernului rezultat din următoarele alegeri: va decide să meargă mai departe cu reducerile de taxe și creșterea salariului minim sau va prefera o abordare mai conservatoare.”
”În oricare dintre situații, este greu ca România să mai iasă din parametrii tratatului Maastricht. Însă entuziasmul pentru adoptarea monedei unice pare să fi scăzut până la punctul în care întrebarea nu mai este când va intra România în zona Euro ci dacă.”
”Există riscul de perpetuare a unor mituri care riscă să compromită aceste succese (anticorupție) pe termen lung: mitul că se poate reduce corupţia numai prin măsuri punitive (cum ar fi cele întreprinse de DNA), mitul că reglementarea excesivă a finanțării politice elimină corupția politică, sau mitul că instituţiile publice vor deveni vreodată eficiente fără transparentizarea şi publicarea de date deschise.”
”Cele mai mari îmbunătăţiri de scor au venit ca urmare a unor schimbări administrative, nu legislative. Astfel, accentul trebuie să se mute de pe combaterea abuzului pe prevenirea acestuia (…).”
” (…) Contractele finanţate de la bugetul de stat, în contrast cu cele finanţate prin fonduri europene, prezintă un risc mai mare de corupţie. Astfel, numai un contract din şapte finanţat din fonduri europene a fost acordat unui singur ofertant, spre deosebire de unul din patru contracte finanţate din bugetul de stat. Totuşi, fondurile europene nu sunt cu totul protejate, întrucât unul din trei contracte câştigate de firme ce beneficiază de o conexiune politică au fost finanţate prin fonduri europene.”
”Aproximativ una din şapte companii care „capturează” autorităţi contractante beneficiază de legături politice. Dacă estimăm în mod conservator valoarea parandărătului (sic) transferat către funcţionarul/ ii publici şi/sau partidul/ele politice (acesta fiind solicitat în numerar) la 10%, se obţine suma de 144 milioane de euro în 2007, 333 milioane de euro în 2011 şi câte 155 milioane de euro în 2012 şi în 2013. Dintr-un total de 6064 de contracte analizate, 15% au fost atribuite unor firme care au finanţat partide politice prin intermediul donaţiilor private. Aceste practici scad ușor în anii din urmă, mai ales pe seama contractelor cu un singur ofertant.”
Ce spun cifrele
Anul 2015 a fost a treia surpriză consecutivă, cu o creştere a PIBului de 3,7% – printre cele mai mari din UE. Inflaţia a trecut în teritoriul negativ, la 0,9%, în principal pe seama tăierii TVA la alimente. Colectările bugetare au crescut cu 9% şi au depăşit pragul de 33% ca pondere în PIB. Deşi cota TVA a scăzut în cazul alimentelor, colectările totale din acest impozit au crescut mai repede decât media – cu 12% faţă de anul precedent. Deficitul bugetar şi-a continuat tendinţa de restrângere, ajungând sub 1,5%, adică la cel mai mic nivel din ultimul deceniu. Şi exporturile bat record după record, ajungând anul trecut la peste 54 de miliarde de euro (însă deficitul comercial s-a adâncit uşor). Tot în 2015, salariul mediu net a depăşit pragul de 400 de euro, tendinţă susţinută şi de politicile de mărire accelerată a salariului minim pe economie. Cifrele se situează, din nou, peste cele mai optimiste prognoze ale economiştilor.
”Abia începând de anul acesta prognozele remise de experţii SAR iau cifrele istorice ca pe o bază de calcul, mai degrabă decât ca pe o deviere statistică. De altfel, plajele de variaţie între prognozele oferite sunt mai mici ca oricând, uneori în limitele a jumătate de punct procentual.”
Ce spun prognozele
Creşterea economică s-ar putea menţine în jurul cifrei de 4%, mai ales după noul stimul fiscal dat de reducerea cotei generale a TVA de la 1 ianuarie, iar inflaţia va sta aproape de cifra 0, cel mult 1%. În privinţa deficitului bugetar, economiştii continuă să fie sceptici, indicând un deficit în jurul a 3%, maximum admis prin Tratatul Maastricht, dar substanţial peste ţintele asumate voluntar prin mecanismul MTO. Bursa va sta pe loc, iar piaţa imobiliară va creşte cu 5 până la 10%.
Este România noul tigru al Europei?
Toate economiile înaintează pe teren necunoscut. Preţul mic al petrolului, dobânzile negative şi letargia economică generalizată dau o combinaţie faţă de care (și) economiei româneşti îi va fi greu să se poziționeze.
Guvernul care va rezulta din alegeri nu va putea invoca scuza „grelei moşteniri”. Diferenţa o va face nu doctrina, ci curajul politic. Va continua politica de tăieri de taxe prin încercare şi eroare, care până acum a dat roade? Sau va adopta postura contabilă, prin care să evite eventuale riscurile extreme?
În cazul unei noi crize, avantajul principal al României este că, faţă de acum 8 ani, nu mai depinde decât în mică măsură de fluxurile externe de capital. Dezavantajul este că tocmai creşterea spectaculoasă a exporturilor măreşte vulnerabilitatea la un şoc internaţional de cerere. Exporturile sunt acum cu 63% mai mari decât erau în 2008, iar contribuţia la PIB a crescut de la sub un sfert la peste o treime. Petrolul ieftin are efecte de stimulare la nivelul agregat al economiei, micşorând costurile energetice şi de transport şi deschizând oportunitatea unor pieţe noi atât la import cât şi la export. Pe de altă parte, există şi perdanţi neţi – printre ei Petrom şi Romgaz, inclusiv capitolele bugetare care se alimentau de la sondele lor.
La un deceniu de la aderarea la UE, pentru România momentul şi modul adoptării euro rămân întrebările care definesc principalul proiect de ţară al următorului deceniu.
România are cifre care o califică din punct de vedere tehnic pentru adoptarea euro. Cea mai spectaculoasă este însăşi stabilitatea remarcabilă a cursului leului, care se consolidează din ce în ce mai bine, ca percepţie, aproape de valoarea pe lângă care stă deja de 7 ani: 4,5 lei.
Singurul obstacol este iluzoria convergenţă reală, a cărei lipsă face acum ca Europa să fie divizată. Cum oficialii BNR şi-au exprimat temerea că stimulii fiscali fac economia să tureze mai repede decât e cazul, devine clar că respectiva convergenţă nu este prea aproape. Astfel, România se aliniază poziţiei adoptate de Cehia şi Polonia, de-a merge pe vagon în trenul scepticilor, cel în care bilete au doar Marea Britanie şi Danemarca.
A scăzut corupția?
În ciuda arestărilor preventive aproape cotidiene, este foarte greu de spus dacă într-adevăr corupţia scade în sectoarele afectate, dacă aceste arestări au şi un scop preventiv, nu doar unul punitiv şi dacă regulile jocului se modifică în sfârşit, corupţia devenind mai mult excepţia decât regula.
Licitaţiile cu un singur participant indică de regulă favorizarea anumitor firme. (Se ajunge la un singur participant dacă nu există transparenţa ofertei, termenii de referinţă sunt viciaţi sau dacă firmele cred că licitaţia e trucată şi nu se prezintă.) România are 22% asemenea situaţii, la o analiză efectuată în Raport, și face parte din grupul de ţări problematice, aflate peste media europeană, care este de 14%, și departe de pragul de 10%, care este considerat bună practică. Totuși, în Polonia, care are o reputaţie mult mai bună decât România, peste 40% din alocări au un singur ofertant.
În cazul României, în domeniul construcţiilor, selectat pentru că reprezintă majoritatea cheltuielilor bugetului pentru achiziţii (peste 58%), asistăm la o scădere dramatică a licitaţiilor cu un singur ofertant, care reprezintă acum doar 8% din valoarea tuturor contractelor şi 12% din numărul lor, de la aproape o treime în anul 2007, sub guvernul Tăriceanu. Scăderea începe deja în anul 2012 şi corespunde atât numărului de condamnări mai mare în cazurile anchetate de DNA, cât şi creşterii exponenţiale a supravegherii publice a acestor contracte.
Sectorul construcţiilor din România pare la prima vedere o piaţă ne-concentrată. Din 2009 până în 2013, numărul de firme internaţionale din top 100 din domeniul construcţiilor în România a crescut de la 27 la 35, iar profiturile lor au crescut de asemenea. În 2009, firmele multinaţionale acumulau 16% din totalul profitului, iar în 2013 cifra a crescut la aproape 65%.
În acelaşi timp, cifra medie de afaceri a firmelor româneşti în aceşti cinci ani a fost aproape de 68,3%, variind între 70,9% în 2009 şi 59,8% în 2013. Acesta este un semn al eficienţei scăzute în activităţile desfăşurate de companiile domestice comparativ cu cele internaţionale. Per total, firmele naţionale predomină în sectorul de construcţii (piaţa publică şi cea privată combinate), ceea ce nu este surprinzător.
Cu toate acestea, numărul de firme internaţionale şi profiturile acestora indică o competiţie acerbă pe piaţă. Baza de date folosită pentru această analiză conţine 1484 firme câştigătoare în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2013; 9,8% din total sunt firme străine. În perioada cercetată, peste 46,5% dintre toate firmele au câştigat cel puţin un contract în domeniul construcţiilor finanţat de UE. Dintre cele 691 de firme care au participat la achiziţii publice în sectorul construcţiilor, ce au câştigat contracte din fonduri UE de peste 1 milion de euro, 107 au fost firme internaţionale (peste 15% din toate companiile).
Peste 73% din firmele internaţionale prezente pe piaţa achiziţiilor publice în domeniul construcţiilor concurează cu firme naţionale pentru fonduri UE. Pe toată perioada 2007-2013, contractele UE reprezintă 37,1% din totalul achiziţiilor publice, firmele internaţionale deţinând cam o treime din această piaţă. În acelaşi an, 2011, în care s-au înregistrat printre cele mai mari cote de contracte de achiziţii publice finanţate prin fonduri UE câştigate de companii internaţionale, s-a înregistrat şi cel mai mare număr de companii străine active pe piaţă.
Un număr mare de firme cu cote foarte mici de piaţă alcătuiesc piaţa contractelor în valoare de peste 1 milion de euro în sectorul construcţiilor.
Interesant este că numărul de firme româneşti s-a dublat în 2009, când proporţia companiilor internaţionale implicate în contracte finanţate prin UE a scăzut de la 37,2% în 2008, la 26,2% în 2009.
O analiză sumară a celor mai relevante companii de construcţie din top 45 în ceea ce priveşte cifra de afaceri (în 2013), care au câştigat contracte cu fonduri UE în perioada cercetată, arată că în jur de o cincime din cifra lor anuală de afaceri se bazează pe fonduri publice. Un număr mic de firme, în jur de 6, câştigă peste 50% din venituri prin contracte de achiziţii publice. Aproape 15 firme din top 45 nu depind deloc de contractele publice de peste 1 milion de euro (medie pentru perioada 2008-2013).
Corupţia în construcţiile publice nu ne interesează doar prin aspectul ei imoral. În realitate, în România nu merită să se investească în construcţii, unde se cheltuie proporţional mai mult decât în restul statelor membre, dar cu rezultate mai proaste. Practic, timp de zece ani au fost risipiţi banii investiţi în construcţii, cu rezultate aprope nule, reducându-se investiţiile din sănătate sau educaţie. O ţară investeşte disproporţionat mai mult în construcţii cu cât este mai coruptă, pentru că rentele din construcţii sunt mai mari.
România şi Croaţia, ambele printre cele mai corupte cinci ţări din UE-28, cheltuie de aproape două ori peste media europeană pentru infrastructură de transport. Un motiv pentru care ţările mai corupte din Europa cheltuie mai mult pentru infrastructură este că sunt şi mai puţin dezvoltate. Corupţia însă subminează efectele acestor investiţii.
Întrucât construcţia de mari proiecte este mai prielnică decât mentenanţa acestora pentru sustragerea de fonduri, corupţia direcţionează către construcţie banii destinaţi mentenanţei. Deși România investeşte în infrastructură cel mai mult din UE (de peste două ori mai mult decât media regională), calitatea acestei infrastructuri nu s-a îmbunătăţit în ultimii 10 ani. Mai mult, calitatea infrastructurii din România este similară celei din Bulgaria, care investeşte mai puţin de jumătate din cât alocă România acestui sector.
Croaţia absoarbe numai 45% din fondurile europene, iar România, Italia şi Bulgaria reuşesc să absoarbă undeva între 55% şi 66%. Totuși, corupţia internă nu este singurul factor care afectează absorbţia: Letonia şi Grecia, ţări cu scoruri de control al corupţiei asemănător ţărilor antemenţionate, au rate de absorbţie de peste 80%.
Ce nu reduce corupția
Succese în lupta anticorupție există, însă ele sunt bazate pe leadership domestic şi emulaţie, nu pe sfaturi internaţionale. În Raport există studii în ceea ce priveşte ineficienţa celor mai răspândite unelte anticorupţie din anii ’90 şi 2000: agenţiile anticorupţie şi înăsprirea reglementărilor pentru finanţarea partidelor politice şi a candidaţilor la alegeri.
Exemplul italian (campania mani pulite) arată, însă, şi că bazarea strict pe o abordare puternic represivă faţă de corupţie nu este suficientă pentru a evolua de la particularism la universalism etic. În ciuda unor anchete mai eficace, nivelul corupţiei din Italia nu a scăzut.
Mai mult, dacă o agenţie anticorupție are puteri ample de trimitere în judecată, există un risc serios de abuz politic sau de represalii contra justiţiei din partea puterilor executive sau legislative. Eficacitatea anticorupţiei trebuie să fie măsurată printr-o reducere a corupţiei.
Capitalul care alimentează corupţia politică nu provine numai din mita oferită de un afacerist unui politician, ci şi din practic toate resursele publice care se pot folosi discreţionar, în mod particularist. Însă politicile de curăţire a finanţării partidelor se referă mereu la o mică parte a veniturilor oficiale ale acestora. Se pot schimba regulile jocului din această perspectivă îngustă? Nu, după o demonstrează diferite analize citate în Raport.
Relaţia dintre restricţiile impuse finanţării partidelor şi controlul corupţiei este negativă. Cu cât sunt mai multe restricţii asupra finanţării politice, cu atât o ţară este mai coruptă şi invers.
Ţările care au realizat un control eficient al corupţiei în Europa au reuşit această performanţă mai degrabă prin alte mijloace decât prin intermediul legislaţiei stricte sau abordării represive. Este puţin probabil ca o singură instituţie sau un singur instrument să ajute evoluţia de la corupţie la integritate.
Transparenţa este un instrument cheie pentru reducerea discreţiei administrative.
Concluziile Raportului SAR
România a progresat de pe ultima poziţie în Europa, are o strategie anticorupţie şi DNA funcţionează foarte bine. Cu toate acestea, componenta judiciară a Indexului Bunei Guvernări, independenţa judiciară, nu s-a îmbunătăţit substanţial. Independenţa judiciară nu se referă doar la factorul politic, ci şi la imparţialitatea curţilor, adică la independenţa faţă de actorii privaţi din societate.
Paşii propuşi de SAR sunt:
1. Transparenţa, digitalizarea și simplificarea administrativă.
2. Reducerea riscurilor induse de un buget greşit conceput. Crearea unui buget de investiţii transparent şi multianual în care proporţia dintre fondurile discreţionare şi cele universale să fie răsturnată.
3. Rezolvarea corectă a litigiilor comerciale şi de proprietate. Percepţia că firmele nu sunt tratate egal de curţi (statul are inclusiv firme favorite de avocatură, puse de DNA doar recent sub acuzare) este extem de dăunătoare imaginii justiţiei şi nu se rezolvă prin eficienţa mai mare a curţilor penale.
Problemele de contract şi proprietate stau la baza oricărei evaluări a justiţiei în lume, fiind temelia unui capitalism funcţional, iar ele nu au nicio monitorizare sistematică în România.
4. Recentul scandal legat de eliberarea condiţionată de lucrări academice scrise în puşcărie a arătat corupţia profundă a universitarilor din România, eroziunea standardelor universitare, eşecul instituţiilor de acreditare şi problemele de acţiune colectivă din universităţi. Propunerile legislative recente nu vor rezolva problema, deoarece consideră că organizaţii care au creat-o (universităţile) o pot rezolva.
Ministerul Educaţiei are de rezolvat o problemă de corupţie sistemică pe care tot el a creat-o împreună cu organizaţii de acreditare ca Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS). Acest lucru nu se poate face prin deresponsabilizarea instituţiilor centrale şi renunţarea la standardele legale, ci doar prin introducerea unui control independent de universităţi, atât în domeniul integrităţii academice, cât şi în cel financiar. Educaţia trebuie să îşi creeze propriul ei organism de control şi sancţionare, cu un rol mult mare în prevenţie prin control sistematic. E nevoie doar de voinţă politică.
5. Refacerea şi folosirea pârghiilor administrative, cu penalul doar ca ultimă instanţă.
- Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
- O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
- Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019