Dialoguri cu Valeriu
„Valeriu nu era un conformist. Spărgea formele cu cutezanţa duhului, fără să sacrifice adevărul cu închipuiri personale, vinovate de călcarea hotărârilor canonice. În libertatea duhului său, toate se includeau firesc în tiparul arhetipal al Hristosului, Om şi Dumnezeu. Acest urcuş direct la Hristos, ca intrarea în propria-ţi casă, unde legile şi regulile comportării şi manifestărilor, proprii numai ţie, te scutesc de formalism, părea sfidare la adresa Dumnezeirii. De aceea foarte puţini din cei ce l-au cunoscut au reuşit la început să-l înţeleagă. Târziu, când Dumnezeu mi-a făcut bucuria să pot aprofunda viaţa duhovnicească, am înţeles că marile spirite prin care şi în care lucrează harurile speciale nu pot fi judecate de la nivel lumesc sau chiar religios, ci numai după ce, cu setea integrării necondiţionate în Hristos, poţi, cât de cât, să te împărtăşeşti şi de înţelegerea altor spirite, Hristos ducându-te pe acelaşi drum, dar cu propriile tale picioare. Această libertate în duh, de care vorbeşte uluitor Sfântul Apostol Pavel, de a nu te mai judeca singur în ceea ce faci, lăsând să te judece Hristos – un stadiu în care nu tu lucrezi, ci harul lucrează în şi prin tine – o avea Valeriu.“ (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)
Această alcătuire aparte a lui Valeriu Gafencu transpare şi din dialogurile sale purtate cu Ioan Ianolide, consemnate în volumul „Întoarcerea la Hristos“. Ele constituie rădăcina şi sursa de inspiraţie a ideilor pe care Ianolide le va dezvolta în scrierile sale ulterioare şi la care am facut referire în părţile precedente. Sunt abordate practic aceleaşi teme majore, pe care le vom trece în revistă printr-o succesiune de citate din aceste dialoguri.
Desăvârşirea interioară înainte de toate.
Mistica va rămâne centrul renaşterii creştine care se prefigurează, căci prin ea creştinul intră în comuniune cu Hristos, printr-un proces sufletesc treptat de curăţire şi desăvârşire. Se porneşte de la întoarcerea omului în sine însuşi spre a-L căuta pe Hristos şi se ajunge la unirea cu Dumnezeu prin dragoste. Trăirea lăuntrică transformă firea, umple mintea de cunoştinţă, întăreşte voinţa, curăţeşte inima şi face din om un purtător de Hristos. Spre deosebire de morală, care impune rigoarea unor porunci, mistica este un act viu, intim, de trăire în Duhul Sfânt. Fiind o „artă”, ea presupune un îndrumător, un povăţuitor. Acesta este un Avvă, un Părinte, care pe lângă faptul că administrează harul, are el însuşi o trăire lăuntrică şi o practică isihastă.
Trăirea lăuntrică e o treaptă obligatorie pentru o spiritualitate creştină menită să lucreze în chip teandric în societate şi în lume.
Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială. Acum însă suntem în ceas de mare cumpănă. Să ne pregătim pentru moarte, ca să câştigăm viaţa.
Creştinismul trebuie să rămână ancorat permanent în actualitate. Sfinţii şi martirii, cu deosebire cei contemporani, se constituie în repere vii şi modele demne de urmat.
– Valeriu, adesea vorbeşti despre actualitatea creştinismului. Cum o vezi?
– Hristos e prezent de-a pururi şi pretutindeni în istorie, în mod mistic, tainic şi prin conştiinţa şi lucrarea credincioşilor.
– Care ar fi mijloacele de actualizare a credinţei?
– Sunt mijloace spirituale, cum ar fi viaţa lăuntrică, strădaniile duhovniceşti, morala, virtutea, lupta cu păcatul, înnoirea lăuntrică, atmosfera duhovnicească, la care se adaugă învăţătura, cuvântul, creaţia, studiul, ştiinţa, artele, munca şi altele. Sunt însă şi mijloace de ordin organizatoric, care decurg din primele.
– Mai sunt sfinţi în lumea noastră?
– Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent şi activ în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea creştină de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.
– Ce înţelegi prin sfânt şi sfinţenie?
– Sfânt poate fi tot omul. Avem sfinţi rugători din pustie, avem sfinţi mărturisitori din arenele romane, avem sfinţi din catacombe şi temniţe, avem sfinţi împăraţi şi eroi, atleţi ai lui Hristos, avem sfinţi ai milosteniei, avem sfinţi clerici şi laici, şi din popor şi din elite. Toţi oamenii, în toate domeniile de viaţă, sunt chemaţi la sfinţenie, adică la o viaţă trăită în lumina Duhului Sfânt. Şi o precizare: sfinţiţii nu sunt neapărat şi sfinţi, ci numai investiţi cu iconomia harului dumnezeiesc. Lumea are nevoie şi de sfinţi, şi de sfinţiţi.
– Crezi că există ipocrizii ascunse în creştinism?
– Din păcate, omeneşte privind lucrurile, adesea creştinii şi-au explicat propriile neputinţe şi laşităţi prin tot felul de filozofii ori principii. Nu e admisibil să spui: „Eu mă rog, tu poţi să mori de foame”, sau „Eu contemplu pe Dumnezeu, lumea poate să rămână în mizerie”. Credinţa fără fapte e moartă.
(…)
– Care sunt, Valeriu, năzuinţele creştine de azi?
– Acum şi în viitor sunt necesare două procese creştine: unul de reîncreştinare a creştinilor şi altul de încreştinare a necreştinilor. Prin reîncreştinare înţelegem întărirea credinţei creştine, efortul de trăire autentic creştină, trepte de desăvârşire duhovnicească, comunitate creştină activă, solidară, frăţească şi definirea formulelor de viaţă creştină. Dar creştinătatea a pierdut rolul ei mesianic şi nu mai are forţa istorică necesară de polarizare, de îndumnezeire a lumii. În acest fel, ea lasă spaţiu liber pentru păgâni, atei şi iudei. Cine crede fără a fi şi un misionar, acela încă n-a cunoscut frumuseţea credinţei.
– Crezi, Valeriu, că tradiţionalismul, deci şi creştinismul, înseamnă trăire în trecut?
– Nicidecum. Creştinismul e actualitate, e Hristos în actualitate. Dacă viaţa e unică şi mereu nouă, cum am putea trăi în trecut? Şi dacă viaţa a ajuns la formele actuale, cum ar putea să nege trecutul? Prin tradiţie nu trăim în trecut, ci dăm continuitate Duhului Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Cu discernământ, cu grijă, cu înţelepciune trebuie să învăţăm din tradiţie cele necesare în actualitate şi în viitor.
– Crezi, Valeriu, că putem trăi în perspectiva eshatologică, rupţi de lume, de istorie, de actualitate?
– O astfel de teorie este pe cât de absurdă, pe atât de ipocrită. Veşnicia începe acum. Numai dacă trăim veşnicia acum o vom avea eshatologic, altfel o pierdem. Deci creştinii fac istorie, dar nu se confundă cu istoria, căci numai năzuind necontenit spre veşnicie vom avea lumina şi puterea de a face din istorie trepte mereu noi, mereu mai sus către Împărăţia lui Dumnezeu.
– Ce este necesar pentru a zidi lumea creştină?
– E bine să ne orientăm după exemplul clasic al comunităţii apostolice: să cunoaştem bine învăţătura creştină pentru a-i vedea aplicabilitatea în actualitate; să ne unim într-o lucrare solidară, în lumina şi sub călăuzirea Duhului Sfânt; să trăim într-o comunitate obştească a dragostei, care să fie după voia lui Dumnezeu; să ne rugăm, să liturghisim, să ne unim cu Hristos, ca prin harul şi darul Lui să fim în Împărăţia Lui.
– Valeriu, care sunt factorii care mântuiesc lumea?
– Am putea zice că e unul singur: Dumnezeu; şi n-am greşi, căci de la El este totul şi prin El se va desăvârşi lumea. Dar procedând astfel, n-am înţelege bine omul, viaţa şi natura. Deci sunt doi factori care decid destinul lumii: Dumnezeu şi omul, pogorârea lui Dumnezeu şi năzuinţa omului spre cer, harul dumnezeiesc şi voinţa omului. Conlucrarea lui Dumnezeu cu omul este cheia mântuirii lumii.
Lupta pe care trebuie să o ducă creştinii e una pe plan spiritual, împotriva unor duşmani nevăzuţi dar şi văzuţi.
– Care sunt duşmanii spirituali ai comunităţii creştine?
– Răul, păcatul, patima, egoismul, lăcomia, avariţia, orgoliul, invidia, tendinţa de dominare, lenea, indiferenţa, ignoranţa, angoasa, neascultarea, incorectitudinea, necredinţa.
– Care sunt duşmanii materiali ai comunităţii creştine?
– Duşman nu este materia, ci înţelegerea şi folosirea greşită a materiei; nu este necesitatea vitală, ci denaturarea necesităţilor. Nu sunt rele legile şi formele, ci absolutizarea lor, nici ideile, căci ideile sunt bune, dar la locul şi la vremea lor; duşman nu este viaţa, fiindcă viaţa este scopul existenţei noastre, ci viaţa rău înţeleasă şi egoistă.
– Care sunt duşmanii din afară ai comunităţii creştine?
– Sunt interesele individuale care se opun comunităţii din egoism ori orgoliu, sunt interesele care se organizează colectiv pentru a-i apăra egoismul şi orgoliul, şi, în fine, sunt orgoliile şi egoismul care se organizează politic şi care minează comunitatea creştină.
– În faţa atâtor duşmani, ce trebuie să facă creştinii?
– Să lupte, să îndrăznească, să înfrunte pe toţi cei ce se opun binelui şi adevărului, răspunzând deopotrivă indivizilor, organizaţiilor şi tuturor formelor politice anticreştine.
– Trebuie să ajungă, deci, la puterea politică?
– Trebuie să impună respect şi libertate din partea puterii politice! Un popor cu o vie conştiinţă creştină va avea şi o guvernare pe principii creştine. Comunitatea însă să nu se confunde cu statul, pentru a nu se ajunge la tiranie şi la abuzuri.
– Ce e deci de făcut?
– Să formăm conştiinţa creştină a oamenilor.
Rădăcina crizei cumplite prin care trece omenirea o constituie îndepărtarea de credinţă. Vremurile pe care le trăim, sensul istoriei la care participăm sunt de natură apocaliptică. Izbăvirea nu poate veni decât prin întoarcerea la Hristos şi printr-o atitudine activă din partea creştinilor.
– Valeriu, care este fondul crizei de azi?
– Ateismul.
– Ce vezi în lumea de azi?
– Văd un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism, căci oamenii sunt obsedaţi de nimicul materiei, de ficţiunea formelor, de epuizarea senzuală, de istoricismul fără transcendenţă, de ceremonialitatea fără Dumnezeu, de consumatorismul fără spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se desfăşoară pe toate liniile de forţă ale vieţii omeneşti. E necesară multă suferinţă pentru reorientarea spirituală a lumii şi pentru schimbarea modului ei de viaţă.
– De ce a lăsat Dumnezeu lumea să intre în criza în care se găseşte, după aproape 2000 de ani de creştinism?
– Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit sufletele, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în secolul 20 decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul 20 este cu mult mai draconic, mai pervers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioanele de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate şi forme de manifestare. Duşmanii creştinismului, cei ce au provocat martiriul, vor acum să-i acopere existenţa şi să-L facă uitat pe Hristos în lume, dar se înşeală şi se dovedesc neputincioşi. Ei au reuşit să stăpânească lumea, dar au făcut sfinţi şi martiri. Au reuşit să închidă gura oamenilor, dar lumina sfinţilor n-au reuşit să o acopere. Dumnezeu lucrează în lume şi prin oamenii necredincioşi. Aşa pare a se descifra rostul crizei pe care o străbate secolul 20: curăţirea necesară unei trepte mai înalte de spiritualitate şi vieţuire.
– Care ar fi modalităţile de ieşire din criză?
– Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci şi prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricâte dogme ar fi stabilit şi respectat ea.
Pacea nu poate fiinţa decât în adevăr. Ea nu poate veni decât de la Dumnezeu, prin biruinţa Sa atât asupra păcatului din suflet, cât şi pe plan eshatologic, asupra răului din lume.
– Valeriu, pacea este determinată de conştiinţă ori de putere?
– Este o greşeală a accepta pacea puterii fără adevăr. Nu se poate accepta pacea robiei! Nu se poate accepta pacea răului! Satana îţi oferă puterea lui dacă i te închini, dar toată puterea, în cer şi pe pământ, I-a fost dată lui Hristos, deci creştinii nu pot primi pacea ispititoare a lui satan.
– Valeriu, pacea e luptă?
– Pacea izvorăşte din biruinţa binelui asupra răului, fie la nivelul conştiinţei, fie la nivelul istoriei. Aici se află şi sensul războiului nevăzut al asceţilor, şi sensul apocaliptic al istoriei.
– Deci pacea trebuie să fie în necontenită ofensivă?
– Pacea trebuie să fie în ofensivă şi mereu vigilentă. Pacea lui Dumnezeu a coborât prin „ofensiva” întrupării Domnului Hristos şi prin „ofensiva” Duhului Sfânt, ce va lucra în lume până la a doua venire a Lui. Creştinismul este afirmare, căutare, cutezanţă, stăruinţă, muncă, luptă, putere de jertfă. Creştinii nu vor accepta decât pacea lui Hristos, oricât de multe sacrificii li se vor cere.
– Pacea trebuie apărată?
– Unii apără pacea lui Dumnezeu, alţii apără pacea satanei. Dar puterea fiarei apocaliptice va fi nimicită de puterea Mielului.
– Care sunt metodele de luptă creştine?
– În lupta de afirmare, creştinismul este spiritual şi deci liber. În apărare, creştinii sunt obligaţi adesea să răspundă agresorului cu armele lui: David a trebuit să-l ucidă pe Goliat, Sfântul Nestor l-a aruncat în suliţe pe Lie şi a primit mucenicia.
Despre atitudinea creştinilor în vremuri de urgie, cum au fost cele sub teroarea comunistă.
Acum trăim într-o epocă în care creştinii descoperă o altă cale de mărturisire: a nebuniei crucii, a jertfei pentru Adevăr. Vrăjmaşii lui Hristos au dezlănţuit cea mai mare şi mai crudă prigoană asupra creştinilor. Acum cine crede, trebuie să stea gata de moarte. Calea asta e un privilegiu spiritual de o mare frumuseţe, din care însuşi monahismul apare cu valori şi semnificaţii noi.
Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune. Lui Hristos i-a fost încredinţată toată puterea în cer şi pe pământ. Torturile la care suntem supuşi sunt uşi prin care Hristos reîmprospătează şi ridică mai sus Biserica şi lumea.
Biruinţa finală va fi a lui Hristos, atât pe plan lăuntric, cât şi exterior.
– Cum îşi poate afla omul împlinirea?
– Împlinirea omului este în comuniunea cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e chemat să aducă unitate în diversitate, să aducă ordine în istorie, să aducă sfinţenie în viață. Sfinţenia nu e ceva serafic, nepământean şi ezoteric, ci e deschiderea ce o face Hristos spre o lume trăită în Duhul Sfânt.
– Va primi lumea creştină a secolului 20 viziunea libertăţii creatoare şi mesianice?
– Evenimentele tragice prin care trece lumea modernă, vor crea condiţiile reîntoarcerii la credinţă. Trebuie să revenim la Duhul Sfânt, la Evanghelie, la forţa apostolică. Avem datoria să strigăm cu toată puterea Adevărul, pocăinţa şi întoarcerea lumii la Dumnezeu. Creştinismul renaşte în cuptoarele de foc şi tortură ale materialismului ateu. Satana va pierde, prin chiar metodele sale de lucru, lumea pe care credea că o va câştiga. Hristos apare limpede ca Mântuitor, ca Mesia, şi va fi urmat cu credinţă de oameni.
Caracterul mesianic al mesajului „sfinţilor închisorilor” se vădeşte în chip deplin şi în aceste gânduri ale lui Valeriu Gafencu. El răzbate cu putere din spatele zidurilor şi gratiilor care au reuşit să frângă doar trupurile, dar nu şi duhul lor viu, pătrunzător, capabil să trezească conştiinţele creştinilor zilei de azi şi ai celei de mâine.
(Partea a V-a: Principii de vieţuire creştină)
_______________________________
Partea I: Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos
Partea a II-a: Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică
Partea a III-a: Treapta a treia. Lucrarea teandrică
- Paralele: ateul şi rugăciunea - 18 octombrie 2020
- Semne ale vremurilor sau actualitatea dialogurilor lui Soloviov - 19 septembrie 2020
- Dinamica creşterii numărului de cazuri COVID-19 – analiză şi explicaţii - 16 iulie 2020
Dumnezeiesc!Am citit si un dialog intre sfantul Valeriu si eu cred ca este sfant si Richard Wurmbrand.O radiografie facuta de un evreu la duhul iudaic comunist.Ce atitudine crestina cu specific romanesc.Sunt acum ,,marturisitori de duzina ca si sacsiv care urla ca lupul la luna despre apocalipsa.Stie cineva sa-mi spuna si mie cine este acest individ?Vreau sa-i scriu un mail atitudine.Multumesc!