Unul dintre reprezentanţii de vârf ai neomarxismului românesc, domnul Costi Rogozanu, se bucură, după cum ştiu cei care l-au citit, de orice ocazie de a mai lovi în calul domniei sale de bătaie, anticomunismul. Foarte interesant ar fi un studiu de caz, pentru care nu este aici nici locul, nici timpul, care să scoată în evidenţă în mod exhaustiv limbajul comun între articolele cu care intoxică spaţiul public contemporan – şi aşa poluat – şi cele scrise odinioară de-alde Silviu Brucan. Ştiu, este o temă pe care am insistat şi în alt context, în legătură cu alţi oameni, dar asemenea paralelisme slujesc istoricului ideilor, precum şi oricărui om onest, în efortul de înţelegere a rădăcinilor ideologice ale „progresismului” unora dintre contemporanii noştri.
Domnul Costi Rogozanu stăpâneşte contextul istoric şi limbajul teoriei politice mult mai bine decât domnul Remus Cernea, despre care am mai vorbit pe acest blog. Ideile promovate sunt foarte asemănătoare, doar că dacă Remus Cernea reprezintă o avangardă ideologică cu aere de romantism orwellian, Costi Rogozanu este marxistul pragmatic, care se limitează la temele de strictă actualitate şi prezente în dezbaterea politică la nivel înalt. În cel mai recent articol al domniei sale, „Ce-a mai rămas din disidenţa anticomunistă”, tânărul neomarxist practică de la bun început manipularea prin confuzie. Astfel, amestecă laolaltă cultul pentru martirii închisorilor cu luările de poziţie (vag) conservatoare ale unor intelectuali cu priză la public, aruncând apoi peste toţi laolaltă oprobriul a ceea ce francezii numesc cu una dintre ultimele resurse de bun-simţ care le-au mai rămas, ironia, „la bien-pensance”. Remarcăm amănuntul marginal, dar semnificativ – ca să nu spunem patologic – că domnul Rogozanu insistă să scrie „dzeu”. Numele Domnului le este la fel de urât adoratorilor contemporani ai lui Marx, cum le-a fost celor strânşi legiune în jurul Anei Pauker, Teohari Georgescu, etc. Lucrul poate fi lesne verificat citind presa vremii respective.
Sigur, domnului Rogozanu nu îi este străin faptul că, în ciuda unor luări de poziţie mai vechi sau mai noi, marii anticomunişti români nu sunt Ana Blandiana, Andrei Pleşu sau Hertha Müller, chiar dacă anumite acte de rezistenţă ar putea fi detectate în biografiile lor. Luările de poziţie anticomuniste ale acestor oameni vin dintr-o cultură politică dublată de o experienţă de viaţă pe care, desigur, prin prisma vârstei, nici eu, nici domnul Rogozanu nu o avem. Dar autorul articolului în chestiune îi amestecă laolaltă cu cei care „s-au închinat la moaşte anticomuniste”, pentru a discredita la grămadă – pe unii prin asocierea cu manifestări socotite retrograde sau chiar extremiste, pe alţii prin caracterizarea atitudinii lor jertfelnice ca anticomunism „de salon” – tot spectrul care s-a opus şi se opune noilor nuanţe de roşu-aprins care infectează cu citate din „Capitalul” gândirea politică europeană. Marea rezistenţă anticomunistă înseamnă martirii care s-au opus făţiş dictaturii aduse de tancurile lui tătuca Stalin pe aripile scrierilor lui Marx şi Engels. Înseamnă Nicu Steinhardt, Valeriu Gafencu, Richard Wurmbrand, Vladimir Ghika, Monica Lovinescu şi atâţia alţii care au plătit cu ani din viaţă sau, mai adesea, cu viaţa însăşi, opoziţia paşnică faţă visul luciferic al progresului egalitarist impus cu tunurile şi instrumentele de tortură, prin minciună, propagandă deşănţată, ură faţă de semeni şi minciună. Unii dintre ei, prea puţini, mai trăiesc şi astăzi. Demostene Andronescu, Jacques Iamandi sau Marcel Petrişor ar putea povesti multe despre binefacerile lumii lui Marx. Radu Ciuceanu ar putea descrie închisoarea de la Piteşti, încununarea practică a teoriilor terorii intelectuale şi fizice propovăduite într-o perfectă consecvenţă de Engels, Troţki, Stalin sau susţinute de la distanţă de intelectuali europeni progresişti, ca Jean-Paul Sartre. Paul Goma l-ar putea lămuri pe domnul Rogozanu cu ce se ocupă comunismul. Dar domnul Rogozanu nu are nevoie de lămuriri, pentru că ştie toate aceste lucruri şi, totuşi, insistă să închidă ochii, în numele unui utopism intelectual care nu a născut de-a lungul timpului decât demoni şi monştri. Mai grav este că, în numele aceleiaşi ideologii, domnul Rogozanu încearcă să ascundă aceste exemple şi de publicul mai puţin luminat, exact aşa cum intelectualii de stânga francezi s-au străduit din răsputeri să împiedice apariţia cărţilor lui Soljeniţân. Şi aşa rămân unii cu impresia că închisorile comuniste au fost un fel de centre de relaxare cu regim semi-deschis, iar de Gheorghe Ursu (nota bene, iniţial gânditor de stânga), ucis în bătaie de Securitate, sau de Mugur Călinescu, un licean anticomunist mort în condiţii suspecte după prelungi anchete ale aceleiaşi Securităţi în 1983, nu se mai aude nimic, nimic. Pentru că aceşti oameni îi stânjenesc pe cei care încearcă să ne convingă că stânga este calea şi dacă au existat excese, acelea au fost exclusiv opera celor care „au întinat nobilele idealuri ale socialismului”.
Revenind la paralelismele de limbaj şi argumentaţie între noul marxism şi cel vechi, să notăm că, propovăduind inexistenţa unui conflict cultural între valurile de emigranţi şi vechea Europă (reacţionară, cum altfel?), domnul Rogozanu ne aminteşte că „am invadat teritorii, am făcut praf ţări”. „România burgheză a fost un stat imperialist”, este exact ceea ce spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în anii 1940-1950, cu referire, printre altele, la problema Basarabiei. Iar faptul că asemenea afirmaţii apar în presa de mare circulaţie, (şi) într-un moment în care unirea celor două state româneşti este cerută insistent de ambele părţi ale Prutului, ne face să ne întrebăm ce interese sunt aici în joc, dincolo de simplul idealism progresist.
Cineva scria de curând că parcă ne-am fi întors la sfârşitul anilor 1930. Şi atunci, în faţa intenţiilor din ce în ce mai evidente ale regimului nazist, Europa tăcea mâlc, Time îl declara pe Hitler omul anului (anul următor avea să-i urmeze Stalin, ceea ce denotă anumite corespondenţe) şi propaganda naţional-socialistă avea ecouri până mult dincolo de graniţele Germaniei. Şi astăzi Europa se află la un punct de răscruce, iar noi ne distrăm cu discursuri în favoarea revoluţiei progresului şi diatribe împotriva unor oameni care şi-au asumat opţiunile până la jertfa pe care o dispreţuieşte domnul Rogozanu din locul călduţ în care se află. „Nişte ruine”, asta sunt în viziunea domniei sale cei care-şi permit opţiuni anticomuniste. Retrograd, cum mă ştiu de atâta vreme, prefer oricând nişte ruine – de pildă, pe cele ale Palmirei – mândrelor cartiere de blocuri-dormitor care populează visele de emancipare ale lui Costi Rogozanu.
- Despre rock şi propagandă sau Nu tot ce zboară se mănâncă - 19 iunie 2020
- „Arest” – încercare de cronică - 29 octombrie 2019
- Demascarea eşuată sau despre presă, istorie şi ministere ale adevărului - 9 august 2018
pacat de cerneala,pacat de hartie ! Un porc stacojiu de teapa unui remus cernea,dar mai veninos,mai malign si demn de o uitare totala in universul haznalelor istoriei…Oare cine-l stipendiaza ?
Pe unii ii mai schimba doar pamantul! Asta este! Nimic nou sub soare!
Tot asa doar pamantul il mai schimba pe un alt confrate al lui rogozanu, mircea toma:
http://adevarul.ro/news/societate/sfanta-batranete-legionara-ana-blandiana-disidentul-gabriel-liiceanu-1_56fb915d5ab6550cb8628285/index.html
Ce este de remarcat e ca astfel de personaje cu idei „benigne” scriu nestingherite in presa de mare tiraj!!!
Şi aşa rămân unii cu impresia că închisorile comuniste au fost un fel de centre de relaxare cu regim semi-deschis
Nu ramane nimeni cu impresia asta, asa cum nimeni nu contesta diferenta intre anticomunismul anilor 50 si cel ulterior.
Dealtfel, Rogozanu nu poate fi marxist asa, pur si dimplu, nefiind imbecil, iar lupta sa cu capitalismul se rezuma la minimul pe economie si drepturile sclavilor pe plantatiile private (acolo unde trudeste si el).
Pentru un rentier pe viata la stat e insa greu de inghitit reprosul asta.