O anumită efervescenţă în mediile naţional-creştine a generat vestea că Marian Munteanu – personalitatea centrală a luptei anticomuniste a studenţimii româneşti, în anii ’90, şi lider al Pieţii Universităţii din Bucureşti, prima şi din păcate, până acum, singura „zonă liberă de neocomunism” din România – doreşte să înfiinţeze o platformă civico-politică naţională, creştină şi, din câte am înţeles, monarhistă.
Într-o României în care sentimentul naţional, respectul pentru istoria Naţiunii Române şi loialitatea faţă de Statul Român sunt doar cuvinte frumoase, fără asumarea lor concretă de către elite şi popor, iar în curând vor fi dispărute până şi din manualele şcolare de istorie, iniţiativa lui Marian Munteanu poate să provoace două tipuri de atitudini: de puternică adversitate și de entuziasm reținut.
Pe de o parte, scepticii şi dezamăgiţii care nu mai cred în ideea de politică naţională românească, „bonjuriştii” globalizării, activiştii „corectitudinii politice” şi adepţii sincretismului politico-cultural promovat de Uniunea Europeană, vor considera apariţia unei mişcări civico-politice de sorginte naţional-creştină şi monarhistă fie ca expresia idealismului unor naivi care nu înţeleg cum merg lucrurile, fie ca un pericol pentru democraţie, pentru integrarea noastră europeană etc.
Într-o ţară în care sunt îngăduite aberaţii juridice grave [precum legea antilegionară sau existenţa unor institute generos finanţate din banii publici, care îşi permit să acţioneze ca poliţie a gândirii şi ca forţe care politizează istoria], într-un stat controlat de grupări politico-mafiote de o rapacitate bolnavă, cu o corupție generalizată în toate componentele sale, într-o națiune al cărei spirit de supravieţuire naţională și biologică este redus la cota de avarie, într-un astfel de context, se vor ridica indivizi, dar și forțe organizate care vor încerca să compromită orice inițiativă național-creștină și monarhistă veritabilă.
Ideea în sine, de a fi loial dimensiunii naţionale a existenţei, a fost compromisă puternic în acești ani de falsă democraţie, fie că ne gândim la excesele extremiste ale unui Vadim Tudor, fie că privim la totalul eşec moral al partidelor corupte care și-au asumat în denumire particula de național. Astfel că în români și, mai ales, în sufletele tinerilor noștri, spiritul național și, de ce nu, cel naționalist, trebuie răsădit și cultivat, cu fermitate, cu perseverență și prin asumarea riscurilor inerente pe care le presupune plivirea buruienilor antinaționale care infestează statul, societatea, școala și familia românească.
A fi național și creștin este tot mai dificil în România. Dacă mărturisești interesul național și demonstrezi, în agora românească, adevărul că există forțe politice și economice care pun în pericol interesul națiunii noastre, foarte curând vei fi acuzat că ești antieuropean, incorect politic, naționalist, legionar etc. sau mai nou, conform discursului de politică externă impus României de forțe străine, se va spune despre tine că ești omul rușilor.
Dacă mărturisești credința ta creștină ortodoxă și demonstrezi, în aceeași agoră românească, adevărul învățăturii lui Hristos și incompatibilitatea între morala creștină și diferite comportamente individuale și de grup, ba chiar și a unor politici publice promovate de stat, vei fi iarăși foarte curând acuzat că ești habotnic, fundamentalist, retrograd, că te împotrivești binefacerilor multiculturalismului etc.
De asemenea, a fi monarhist este tot mai dificil în România. Starea de sănătate precară a MS Regele Mihai I al României, situaţie tristă, care paralizează voința acelor conștiințe pentru care existenţa persoanei Majestăţii Sale este însăşi existenţa instituţiei monarhice (uitând că Monarhia Constituţională este un sistem care transcende persoanele Familiei Regale, fără a se limita la una dintre acestea), dificultățile inerente ale transferului autorității monarhice către ASR Principesa Moștenitoare Margareta a României, dar mai ales propaganda anti-monarhistă de sorginte neocomunistă și acțiunile de subminare a sentimentului monarhist ale unor forțe care consideră că Monarhia Constituțională reprezintă un pericol major pentru interesele lor oculte – toate acestea pun la încercare loialitatea și puterea de luptă a monarhiștilor români.
Pe lângă piedici, acuzații și acțiuni de sabotare, de descurajare a simpatizanților sau de încetinire a dezvoltării în direcția apariției unui partid național-creștin și monarhist, inițiativa lui Marian Munteanu va provoca, pe de altă parte, un entuziasm reţinut în mediile naţional-creştine. Spun reţinut ca expresie nu a unor suspiciuni, ci a prudenţei cu care adepţii ideii naţional-creștine sunt obligaţi să reacţioneze atunci când primesc oferta politică a unui lider ca Marian Munteanu care, după foarte mulţi ani de tăcere, îşi anunţă, cu o voce puternică, dorinţa de a relansa asediul naţional-creştin şi monarhist asupra coruptei republici româneşti, controlată de membri eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR/Securităţii și slugile acestora.
Prudența și experiența ne determină să atenționăm că o formațiune civico-politică național-creștină și monarhistă trebuie să posede, înainte de toate, o doctrină și un program politic cu rădăcini în solul fertil al gândirii naționale din epoca de aur a intelectualității românești, anume perioada interbelică a secolului XX. O doctrină și un program politic care, bineînțeles, trebuie să fie asumate de lideri onești și fără vreun cusur în viața lor morală și publică.
Teoreticienii și activiștii unei mișcări politice de acest tip sunt chemați să recupereze gândirea național-creștină a elitelor românești de la mijlocul secolului trecut și să adapteze postulatele la contextul actual, fără a le afecta conținutul, dar și fără a provoca situații de risc în care se pot manifesta, mai mult decât oricum o vor face, acele forțe care se grăbesc, superficial, ocult și egoist, să pună etichete precum legionar, naționalist, extremist etc. pe scrierile marilor gânditori români ai secolului XX.
Punctul central al acestei grandioase opere de recuperare a gândirii național-creștine a elitelei intelectuale românești interbelice și de transformare a ei în program politic și în acțiune politică îl reprezintă relația dintre dimensiunea națională și credința creștin-ortodoxă a poporului nostru. Definirea corectă a acestei relații (sau, mai exact, promovarea modului corect în care gânditorii români interbelici au înțeles relația dintre național-particular și creștin-universal) reprezintă premiza necesară și obligatorie pentru succesul unei mișcări politice național-creștine românești.
Nichifor Crainic, ca unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai intelectualităţii românești interbelice, ne oferă direcțiile călăuzitoare spre înțelegerea și definirea acestei relații între Naţional(ism) şi Ortodoxie, care în vremea sa era „tot atât de actuală şi de greşit înţeleasă” ca şi în România începutului de secol XXI.
„E adevărat, spune Nichifor Crainic, că în Biserica lui Hristos nu există „elin sau iudeu” pentru că toate neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de proporţii cosmice. Dar această universalitate în spirit distruge ea oare particularismul formelor naturale pe care îl îmbracă viaţa în infinita ei varietate? Dacă admitem că universalitatea spirituală a Ortodoxiei pretinde o uniformizare în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s’ar întoarce acum împotriva zidirii sale. Ceeace este o absurditate. Ortodoxia urmăreşte unitatea în spirit şi pentru a ajunge la această ţintă, porneşte de la varietatea naturală a lumii. Ucenicii Domnului, pornind la apostolat, n’au făcut-o cu gândul de a reduce neamurile la vreun fel de esperanto universal, ci harul Domnului le-a dat darul de a grăi in limbile tuturor neamurilor la care mergeau. Catolicismul impunând popoarelor una şi aceeaşi limbă, cea latină, desconsideră sensul minunii din ziua coborârii Duhului Sfânt. Ortodoxia se conformează sensului acestei minuni, respectând graiul şi individualitatea etnică a fiecărui neam. Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Areopagitul, vorbind de atribuţiile îngerilor, ne învaţă că fiecare cetate şi fiecare naţiune îşi are arhanghelul ei călăuzitor. Cu alte cuvinte, unităţile naturale ale neamurilor participă ca atare la viaţa ierarhică a spiritualităţii creştine. Ortodoxia în organizarea ei pământească, oglindeşte perfect acest spirit al doctrinei când îşi modelează formele locale pe trupul naţional. Sunt atâtea biserici câte naţiuni ca tot atâtea fragmente locale ale Bisericii ecumenice sau cosmice. În toate aceste unităţi locale sunt valabile aceleaşi ierarhii, aceleaşi funcţii harice ale lor, aceeaşi dogmă, acelaş crez în mântuire. Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său centru, universalizează ceeace e local, pe când ortodoxia localizează ceeace e universal. Căci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci însuşi Hristos Pantocratorul. Iar Hristos, ca fire dumnezeiască, e prezent pretutindeni, e pretutindeni şi în orice loc – centrul şi focarul vieţii noastre.” (Nichifor Crainic, Ortodoxia – Revista GÂNDIREA, Anul XVI, Nr. 1, Ianuarie 1937, pag. 8-9)
Definirea corectă a relaţiei dintre Naţional(ism) şi Ortodoxie este dictată atât de onestitatea care trebuie să caracterizeze o mişcare politică naţional-creştină, cât şi de exigenţele contextului actual.
România, ca stat membru al Uniunii Europene, cunoaşte o degradare a unor atribute precum independenţa, suveranitatea naţională – prin transferul de autoritate către instituţii ale Uniunii Europene sau prin înstrăinarea economiei, resurselor naturale, sistemului bancar sau terenului agricol către corporaţii multinaţionale – şi probabil, în curând, va resimţi degradarea atributului integrităţii teritoriale. Iar dacă privim la dictatul Comisiei Europene prin care populaţii străine (refugiaţii din Africa şi Orientul Apropiat) vor fi colonizate, fie şi temporar, pe teritoriul naţional, încălcându-se prevederile Constituţiei noastre, se poate considera că acest proces de degradare a integrităţii teritoriale este deja început. Altfel spus, dimensiunea naţională a Statului Român este tot mai precară şi mai golită de conţinut, fapt care impune o reacţie energică, dar şi bine chibzuită a forţelor naţionale.
Care va fi însă această reacţie? Se va limita ea doar la aspectul politic, eventual juridic şi constituţional? Este de acceptat o reacţie naţională neînsoţită de mărturisirea valorilor creştine ortodoxe, o reacţie care ar eşua fie într-un civism secularist fără viitor, gen pseudo-Revoluţia Colectiv, fie în atitudini extremiste de felul protestelor violente anti-emigranți din Germania?
Se impune, deci, armonizarea atitudinii naţionale, a loialităţii faţă de Naţiunea Română, cu credinţa noastră creştină ortodoxă. Această armonizare solicită, în tradiţia gândirii elitei intelectuale româneşti interbelice, recunoașterea adevărului că la temelia unui stat naţional românesc se află creştinismul, în general, şi Ortodoxia, în special, dat fiind faptul istoric de netăgăduit că românii s-au constituit simultan, ca popor şi ca membri ai Bisericii lui Hristos, în perioada etnogenezei lor.
Din această perspectivă, statul naţional român se subordonează credinţei creştine al cărei scop final este mântuirea omului. Statul naţional român se transformă într-o cetate lumească ce oferă oamenilor născuți, prin îngăduința lui Dumnezeu, în neamul românesc, posibilitatea de a face toate cele spre folosul mântuirii pentru dobândirea cetății cerești, Împărăția lui Dumnezeu. Statul național român devine un stat național-creștin român și participă la efortul individual și colectiv al membrilor săi pentru dobândirea mântuirii.
Un stat național-creștin român trebuie, pe de o parte, să ofere cetățenilor săi creștini libertatea și cadrul necesar pentru lucrarea spre mântuire, iar pe de altă parte, în temeiul milei creștine, să accepte și să ocrotească pe acei cetățeni ai săi care au o altă credință religioasă ori nu au defel. Sistemul de drepturi și libertăți cetățenești al unui stat național-creștin român va fi supus unei profunde reforme de natură creștină, astfel încât mila și dreptatea lui Hristos să fie resimțite de toți cetățenii români, indiferent de credințele lor, de etnie, de convingeri politice etc.
Fără a insista aici, trebuie spus că singura formă de organizare statală care a oferit românilor în mod plenar posibilitatea de a-și asuma valorile creștine, în toate sferele vieții sociale, politice și economice – chiar dacă, uneori, elitele au eșuat în această asumare – a fost Monarhia Constituțională. Doar un monarh creștin, uns de Biserica lui Hristos și conducând Regatul României, poate să fie garanția supremă a (re)zidirii și dezvoltării unui stat național-creștin român.
Sunt mult mai multe chestiunile delicate cu privire la relația dintre Național(ism) și Ortodoxie, cu toate consecințele sale, pe care adepții unei mișcări civico-politice de orientare național-creștină și monarhistă trebuie să le rezolve corect în documente programatice și în acțiunile specifice luptei politice.
Din (re)definirea corectă a acestei relații vor curge, ca izvoare limpezi menite să se reverse în marele fluviu al renașterii naționale și spirituale a Națiunii și Statului Român, toate celelalte direcții de transformare național-creștină a feluritelor domenii ale societății și statului nostru: economie, comerț, sistem bancar, școală și educație, sistem politic, relații externe, Armată etc.
Inițiativa lui Marian Munteanu poate să fie o oportunitate pentru creșterea mișcării național-creștine și monarhiste din România. Nu știm ce va îngădui Dumnezeu, însă avem convingerea că, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, renașterea națională și spirituală a Națiunii și Statului Român va începe și va aduce necesara primenire a Neamului Românesc spre folosul mântuirii noastre.
Felicitari, domnule Munteanu! Dumnezeu sa va Binecuvanteze!
Regele, condus în Sfântul Altar prin Ușile Împărătești
A doua zi de Paști, 27 aprilie 1992, am ajuns la Curtea de Argeș împreună cu Cristian Mititelu la cîteva minute după începerea Liturghiei. Vasta curte a mânăstirii era înțesată de câteva mii de oameni, alții erau strânși de-a lungul drumului și dincolo de Fântâna lui Manole, ori spre șoseaua spre Albota… Am pătruns în biserica mânăstirii unde nu erau mai mult de 40 – 50 de persoane. Fusese trimis și aici, întrucât episcopul locului, Calinic, lipsea, plecat la românii din Albania, să slujească ÎPS Nifon, celălalt episcop – vicar patriarhal. Liturghia începuse, era freamăt în biserică, zgomot, mulți ziariști, mi-am făcut păcate dând lămuriri unei redactoare a Televiziunii daneze și alteia de la TVR… Sosind, Regele a fost întâmpinat de episcop și condus în Sfântul Altar, unde a intrat prin Ușile Împărătești. Am avut șansa să fiu martorul unei scene istorice, Regele Mihai fiind ultimul monarh învestit cu acest privilegiu datând din vremea impăraților bizantini, considerați „episcopi auxiliari” sau „episcopi ai treburilor din afară”. Celelalte două privilegii de aceeași natură fiind luarea Sfintei Împărtășanii cu propria mână (de care, din smerenie, Regele Mihai I nu a uzat niciodată) și înmânarea cârjei arhiereilor aleși. Cu numai opt zile înainte de abdicare, învestise doi mitropoliți (unul dintre ei fiind viitorul Patriarh Justinian) și un arhiepiscop.
Vazându-l pe Rege că iese, tot prin Ușile Împărătești, din Altar, m-am dus în pronaos, lângă mormintele lui Carol I și al Reginei Elisabeta, de care monarhul s-a apropiat urmat de micul nepot, prințul Nicolae, în vârstă de șapte ani, îmbrăcat în costum, cu cravată, ținând cu amândouă mâinile o lumânare mai înaltă ca el”.
– See more at: http://www.dcnews.ro/bor-l-a-recunoscut-pe-rege-ca-suveran-de-drept-mihai-mo-tenitorul-impara-ilor-bizantini_499152.html#sthash.h9ICDs6o.dpuf
Doamne ajuta. Din cate stiu Marian Munteanu a fost un apropiat al lui Petre Tutea. Cred cu tarie in Dumnezeu si in Neamul meu si astept cu speranta ziua in care elita Romaniei se va trezi . Atunci , cu ajutorul lui Dumnezeu va apărea o forţă politica care sa ne reprezinte si pe noi romanii. ” in cei de azi cu paşii grei , tot noi vom fi tot noi vom sta „
Aveti perfecta dreptate. 200 pentru Bucuresti – http://www.200bucuresti.ro tocmai da startul in Bucuresti a ceea ce ne dorim cu totii. Este doar inceputul…Sa sprijinim initiativa unor oameni inimosi si atunci toata tara se va trezi…