Pantofii

De câtva timp stau în faţa Templului Miresei aşteptând să descopăr înaintea peţitorilor coreeni care femeie mi-a fost aleasă pentru nunta colectivă de pe stadion. Mă întreb de multe ori cum am avut curajul să păşesc în aventura asta. Acasă, în România am o nevastă ce habar nu are că aici, în Coreea, eu mă mai însor odată. Am crezut multă vreme că sunt un om raţional, că judec şi cântăresc de multe ori lucrurile înainte de a lua o decizie. Iar acum nu pot să-mi explic de ce m-am angrenat cu atâta uşurinţă în afacerea asta.

În urmă cu câteva săptămâni un prieten sosit de curând din străinătate mi-a povestit aventurile lui. Aflase de pe Internet că o organizaţie coreeană Moon facilitează celor singuri găsirea partenerilor de viaţă, după care le oferă locuri de muncă bine plătite în mai multe ţări ale lumii. Le-a scris că i-ar place o nevastă asiatică, iar ei l-au invitat în Coreea să cunoască o vietnameză care corespundea cerinţelor lui. Pentru că i-au asigurat drumul şi cazarea timp de o săptămână a plecat bucuros. Acolo a întâlnit-o pe Wi Ling. S-a lăsat în voia organizatorilor, care au pus la cale un întreg ceremonial. După trei zile de probă urmau alte trei pentru pregătirea nunţii pe un stadion înaintea ritualului colectiv, împreună cu alte 300 de perechi. În a cincea zi, de teamă ca lucrurile să nu ia o întorsătură prea serioasă, a contramandat nunta pentru că Wi avea un cusur incompatibil cu firea lui: râdea prea tare în pat în momentele lui de extaz. Politicoşi, coreenii l-au trimis înapoi în ţară, iar după o lună l-au chemat iarăşi să se însoare cu o chinezoaică Xiu Ciang. Cu ea, istoria s-a repetat: după cinci zile a refuzat-o pentru că nu voia să înveţe deloc româneşte. S-a întors din nou în ţară, apoi iar a fost invitat şi tot aşa a anulat cinci nunţi la rând. La cursurile despre cum să fii un soţ model nu s-a dus decât prima dată, iar atunci când se făceau pregătirile de căsătorie se plimba pe străzile din Seul făcându-şi zeci de prieteni.

Era convins că tipii de la Moon sunt nişte fraieri şi că poţi să cutreieri lumea pe banii lor, bucurându-te chiar de mângâierile unor frumoase orientale, fără să plăteşti nimic în schimb. Când ne-am reîntâlnit acum 3 săptămâni mi-a povestit cu lux de amănunte aventurile lui, ce tertipuri folosea pentru a-i păcăli pe coreeni şi cum a câştigat în două rânduri bani de la ei când a făcut-o pe supăratul pentru că i-au adus odată o fată cu ochelari şi altădată una cu un defect la picior.

– Hai cu mine! – mi-a zis. Stai aici în sărăcia asta din România fără să te bucuri de viaţă. Ai cumva o căsnicie perfectă? Te ştiu în certuri permanente cu nevastă-ta. Zi-i că mergi la un congres în Asia şi apoi, dacă vrei – te întorci, dacă nu – te ajută ei să pleci în orice colţ de lume.

Puteam să refuz o asemenea ofertă? Am spus de la început că vreau o europeancă, dacă se poate chiar o româncă, înaltă, cu părul lung, până-n 22 de ani, cu facultate, din familie înstărită. Şi iată-mă acum în Seul, abia sosit de două ore, postat în faţa templului Miresei, curios să ştiu de mai înainte ce nevastă mi-au găsit gazdele. Prietenul meu mi-a povestit în avion că fetele şi femeile din toată lumea care acceptă să se mărite în stilul Moon trebuie să vină în Coreea şi să participe la ritualul de purificare înainte de a fi date de probă soţilor aleşi.

La intrare în Templu stau aliniate zeci de perechi de încălţări pentru femei: pantofi, sandale, saboţi, papuci, cizme, espadrile, bocanci, ghete de mărimi şi culori diferite. Negre, maro, vişinii, gri, albe, roşii, verzi, bleumarin. Niciodată n-am văzut până acum atâtea perechi de încălţăminte purtate. Tot uitându-mă la ele m-am gândit că pot să-mi dau seama ce fel de femei sunt cele care le poartă. Ele îşi lasă amprentele în pantofi, după cum forma şi tipul pantofilor spun ceva despre personalitatea lor. Espadrilele cu siguranţă aparţin unor chinezoaice care trăiesc din cultura orezului. Pantofii aceia verzi sunt probabil ai unei sud-americance de până-n 18 ani. Aşa cum erau juliţi păreau a fi ai unei puştoaice veselă şi zglobie.

Ca să-mi treacă plictiseala, m-am gândit să descopăr care încălţări aparţin celei care mi-a fost aleasă. Cu puţină fantezie şi logică pot să ghicesc ce fel de persoană este proprietara fiecărei încălţări. N-am făcut degeaba atâtea cursuri de psihologie în şcoală.

Tot plimbându-mi privirea de la o pereche la alta, atenţia mi-a fost atrasă de nişte pantofi vişinii cu toc. Erau decupaţi mai mult decât ceilalţi, iar tocurile erau mai înalte decât la cele mai multe perechi. Cu siguranţă aparţin unei tipe foarte mândră şi plină de ea. După mărimea lor trebuia ca ea să aibă peste 1.70 metri. Asta este femeia care mi-a fost aleasă – am tresărit deodată. Are pantofi europeni, chiar româneşti, pentru că am mai văzut undeva unii la fel, dar nu pot să-mi aduc aminte la cine.

M-am apropiat de ei să-i studiez cu mai multă atenţie. I-am luat chiar în mână şi i-am dus la nas să-i miros, convins că mirosul lor îmi spune ceva despre tipă. I-am lăsat însă repede jos, ruşinat, de teamă să nu mă vadă cineva. Calul de dar nu se caută la dinţi – mi-am spus în gând proverbul nostru naţional. Dar am zâmbit fericit: nu miroseau urât. După urmele lăsate de ea, mi-am închipuit că are nişte picioare demenţial de frumoase. Adânciturile păreau identice în fiecare pantof, semn că fata obişnuia să meargă des în astfel de încălţăminte. Cu siguranţă e o tipă distinsă, elegantă, cu personalitate complexă, probabil obişnuită cu recepţiile. Un fir de păr căzut pe perechea stângă îmi dădea să înţeleg că are o podoabă capilară bogată, ondulată, frecvent coafată. Bag mâna-n foc că şi-a dat cu fixativ, că e şatenă şi are ochii verzi.

Câte lucruri poţi spune despre un om numai uitându-te la pantofii lui! Tocul drept fusese cândva julit, dar pielea de pe el a fost întinsă la loc, lipită şi revopsită. Individa era deci atentă cu lucrurile ei, era adică ordonată, meticuloasă, scrupuloasă. Ceilalţi pantofi erau juliţi în vârf, prăfuiţi, pe când ai ei erau daţi recent cu cremă şi păreau strălucitori. Talpa interioară era puţin decolorată. O şi vedeam în mintea mea pe tipă cum se va descălţa în faţa patului peste câteva ore, mişcându-şi cu voluptate şoldurile, lăsând pantofii să-i cadă cu senzualitate din picioare. Mă şi gândeam că mi-ar place să beau şampanie din pantofii ei.

Dar de ce a venit la un templu ca ăsta? – a năvălit brusc în mintea mea o întrebare. Ce caută o tipă ca ea să se mărite aici? Cu siguranţă a suferit o decepţie în dragoste în ţara ei şi vrea să-şi refacă rapid viaţa. Asta înseamnă că este o uşuratică. Dacă a refuzat să-şi găsească bărbat în ţara ei, poate că nu are un renume prea bun. Poate este o prostituată şi mulţi bărbaţi o ştiu şi de aceea vrea să-şi ia viaţa de la capăt, întorcând spatele trecutului. Da, aşa trebuie să fi stat lucrurile în viaţa ei, iar pantofii ăştia cine ştie ce beţiv i-o fi făcut cadou. Îmi erau aşa de cunoscuţi, dar nu ştiam nici acum de unde. Femeilor cu care mai ieşeam din când în când înainte să mă însor le făceam cadou pantofi negri, nu vişinii. Uitându-mă la culoarea lor, mi-am dat seama că tipa trebuie să aibă un sânge clocotitor în vene, o inimă de ţigăncuşă tânără, şireată, jucăuşă şi pofticioasă.

Un alt gând m-a străfulgerat deodată: dacă tipa e frigidă? De obicei intelectualele astea simt mai mari satisfacţii când discută la recepţii şi petreceri decât în pat. O tipă după gustul meu trebuie să fie atentă mai mult cu bărbaţii decât cu ea, trebuie să se lase pe ea pentru a dărui dragoste. Dacă poartă asemenea pantofi e deci prea plină de ea, are prea multe ifose şi nici în pat nu se dăruieşte cu pasiune. Femeile aşa cum mi le-aş dori eu sunt mai puţin sofisticate, mai simple, mai neglijente, cu pantofii curaţi şi noi, dar nu aşa de decupaţi. Poate că şi decolteul bluzei ei era la fel de decupat şi provocator.

Absorbit de studiul pantofilor, nici n-am observat când s-a apropiat de mine gazda Kai Yu.

– Sunteţi un mare specialist, domnule – mi-a spus zâmbind. Cum de v-aţi dat seama că posesoarea acestor pantofi v-a fost aleasă ca mireasă?

– Simplu – am răspuns zâmbind. Dexteritatea profesională.

În acest timp, un zgomot din interiorul Templului Miresei m-a făcut să înţeleg că slujba a luat sfârşit. M-am retras cu domnul Kai după coloanele templului urmărind femeile cum se încălţau. Când în pantofii vişinii au intrat o pereche de picioare, am făcut instinctiv un pas înainte pentru a o vedea pe tipă.

– Tu aici? – am strigat amândoi odată.

Era soţia mea din România. În acelaşi timp mi-am adus aminte de unde ştiam pantofii aceia: îi făcusem eu cadou în urmă cu două luni, de ziua ei.

23 martie 2000

• Despre autor
• Ultimele articole

About Bruno Ștefan

Sociolog şi scriitor. Prof. univ. dr la Universitatea ”Politehnica” București, Departamentul pentru Formarea Cadrelor Didactice și Științe Socio-Umane şi fondator al Biroului de Cercetări Sociale (BCS), este membru al Asociației Sociologilor din România și al Behavioural Dynamics Institute din Londra.A publicat 12 cărți de sociologie (dintre care trei în SUA), cele mai reprezentative fiind ”Mediul penitenciar românesc” (Ed. Institutul European, 2006), ”Teoreticieni ai organizațiilor și managementului. Dicționar și crestomație” (Ed. Politehnica Press, 2011), ”Dimensiunile urii interetnice în Secuime” (Ed. BCS, 2001).De asemenea, a publicat două volume de povestiri: ”Coincidențe bizare” (Ed. BCS, 2000) și ”Cocalarul și vinul sfințit” (Ed. Agaton, 2014).

• Ochelarii - 2 ianuarie 2017
• La un curs - 9 octombrie 2016
• Athosul neamului meu - 26 mai 2016