Cezar a fost pentru mine multă vreme bărbatul cu cel mai mare succes în viaţă: succes la femei, succes la bani, succes în carieră, succes în tot ce făcea. Avea un mod de a le face pe fete să se simtă bine în preajma lui, încât stârnea invidia tuturor celorlalţi bărbaţi. Mai toate fetele păreau îndrăgostite de el; deşi nu le spunea cine-ştie-ce lucruri savante sau sclipitoare, ele îl sorbeau din priviri. Noi, cei din jurul lui, depuneam eforturi colosale să le facem pe fete să se uite la noi: ne storceam creierii ce lucruri interesante să le spunem, unde să le propunem să meargă cu noi la petreceri, dar parcă toate eforturile erau degeaba – ele nici nu ne vedeau. În schimb, când apărea Cezar lângă noi, un freamăt parcă se producea în rândul lor şi veneau spre el atrase ca de un magnet. Le mângâia, le săruta, le strângea în braţe cu atâta naturaleţe de parcă le-ar fi cunoscut de când lumea, deşi le întâlnise cu doar 5 minute înainte.
Când nu erau fete în jurul nostru îi ceream să ne spună şi nouă secretul succesului lui.
– Trebuie să le stăpâneşti din priviri, să te vadă puternic – ne spunea el. Să ai curaj să le iei pe sus fără să-ţi fie teamă de curajul tău. Să faci totul natural, fără să fii crispat, fricos, timid.
Uşor de spus, dar nouă nu ne reuşea mai niciodată. Eram fie prea serioşi, fie prea falşi, ba stângaci, ba brutali sau bădărani, dar niciodată atât de naturali ca el.
Când l-am angajat la Centrul de sondaje al Grupului pentru Dialog Social am ştiut că am luat cea mai importantă decizie managerială de până atunci. După instalarea guvernului Văcăroiu, în GDS s-a instalat rapid o stare de resemnare, de tristeţe şi de sărăcie. Înţelegând că trebuie să mai suporte încă 4 ani un regim socialist, celor mai importanţi oameni de dreapta din ţară adunaţi în Grupul pentru Dialog Social le-au dispărut bucuria de a se întâlni unii cu alţii, entuziasmul, dorinţa de a se implica în proiecte importante, de a face bani. Treceau din ce în ce mai rar pe la sediu, ridicau neputincioşi din umeri în faţa cerinţelor noastre – ale celor tineri – de a nu lăsa garda jos în faţa ofensivei puterii împotriva noastră, de a se implica cu entuziasm pentru a menţine în opinia publică ideea că dreapta nu a murit şi că va avea mai mult succes la alegerile viitoare.
Odată cu venirea lui Cezar la GDS viaţa în această instituţie s-a animat ca prin farmec. O serie de fete de la diverse organizaţii neguvernamentale veneau să semneze contracte cu noi şi îşi petreceau mai multă vreme pe la sediul nostru decât pe la al lor. Din starea de sărăcie cruntă în care eram – când de-abia aveam bani să dăm salariile angajaţilor – am ajuns în prima lună să dublăm salariile, iar în cea de-a treia lună de muncă a lui Cezar aveam deja toţi cele mai mari salarii din breaslă. Pe la toate instituţiile pe unde mergeam cu el să semnez contracte, aveam un succes nebun, iar el se datora în totalitate şarmului lui. Funcţionarele erau topite după el, directoarele mai în vârstă erau de-o amabilitate nefirească şi foarte generoase cu noi, nevestele unor importanţi clienţi făceau lobby pentru noi soţilor lor, iar ziaristele ne prezentau sondajele în presă într-un mod elogios. Mi-aduc aminte că în 1994 coordonatoarea unor proiecte din cadrul unei fundaţii – azi o respectabilă persoană publică – i-a cerut lui Cezar să se însoare cu ea chiar în biroul meu. Iar o directoare de la Petrom a insistat luni îndelungate pe lângă mine să-l conving pe Cezar să o ia de nevastă. El nu le spunea nici da, nici nu, lăsându-le agăţate de el, dându-le speranţe şi retrăgându-se apoi discret. Nu era un escroc sentimental şi nu se folosea de ele cerându-le bani sau contracte grase, dar firea lui a dus la creşterea accelerată a bunăstării noastre – a celor care lucram cu el.
Era un om vesel, avea întotdeauna câte-un banc de spus, câte-o vorbă de duh, destinzând cu uşurinţă atmosfera când se încingea prea repede. În plus, avea un talent deosebit în a-şi alege hainele şi încălţămintea cele mai şic. Chiar şi când era student sărac se îmbrăca avangardist. Dacă-l vedeam cu pantofi cu vârful ascuţit sau cu pantaloni evazaţi ori cu cămaşă cu guler rotund, ştiam că peste câteva luni moda aceasta va ajunge şi în Bucureşti. Iar ţinuta lejeră, modernă, îi dădea un aer de dandy, făcându-l mai puţin crispat, mai puţin scorţos sau tensionat.
Cezar era de fel din comuna Fărcaşa din judeţul Neamţ, o comună care avea specific faptul că acolo se născuse părintele Petroniu Tănase – stareţul schitului Prodromu de la Muntele Athos. Pentru cei mai mulţi locuitori ai comunei părintele Tănase era trimisul lui Dumnezeu pe pământ – îl divinizau şi-i urmau sfaturile cu sfinţenie. Când un fărcăşan se ducea pe Athos, lua cu el toate problemele comunei, toate neliniştile, necazurile, speranţele şi dorinţele consătenilor, i le spunea părintelui, iar dacă acesta spunea, de pildă, că un băiat trebuia să se facă inginer, apoi toată familia lui ştia că acesta îi e destinul şi nu concepea să se facă medic, profesor sau altceva. Pentru fiecare fărcăşan pelerinajul la Athos era cea mai importantă călătorie a vieţii lui, mai importantă decât este pentru un musulman pelerinajul la Mecca, deoarece se întorcea cu răspunsuri concrete la problemele lui şi ale celorlalţi consăteni, iar ei îl aşteptau în curtea bisericii să-l audă, să le povestească ce-a spus Petroniu Cel Smerit. Fiecare-şi trăia atunci momentul de glorie şi pentru povestea din curtea bisericii îşi alegea cu grijă cuvintele, căci ştia că vorbele lui nu doar că erau ascultate cu atenţie, ci produceau schimbări uriaşe în vieţile celor din jur.
În vara anului 1995 rudele lui Cezar au hotărât că a sosit vremea ca şi el să facă un pelerinaj la Athos să-l cunoască pe părintele Petroniu. Atunci o călătorie pe Muntele Sfânt nu era atât de uşor de făcut ca azi, când fiecare se poate sui în autoturismul personal şi în 12 ore ajunge acolo, plimbându-se din mânăstire-n mânăstire, mâncând şi dormind pe gratis. La pregătirile pentru călătorie luau parte cei mai mulţi consăteni: femeile coseau veşminte monahale, făceau conserve de hribi şi puneau murături la borcane, iar bărbaţii cumpărau diverse obiecte care să le fie de folos călugărilor: unii cizme de cauciuc sau bocanci, alţii scule şi instrumente agricole, silvice sau viticole. De-abia după ce umpleau un camion pelerinul putea să plece. Pentru a urgenta plecarea lui Cezar, opt consăteni au venit în Bucureşti, s-au instalat în curtea GDS şi, cu paşaportul de intrare pe Munte – acel diamontirion emis de Consiliul Stareţilor de la Kareia care atestă acceptul de a vizita Athosul – au început să meargă pe la diverse instituţii pentru a obţine anumite bunuri pentru călugări. În scurt timp birourile noastre s-au umplut de baloţi de stofă, de cutii cu eugenii, cu pateu vegetal, de saci cu orez, făină sau mălai, de borcane cu gem şi miere, de pături, aşternuturi şi perne, de lopeţi, fierăstraie şi bormaşini.
La începutul lunii august Cezar s-a pornit la drum la volanul unui camion tixit cu mărfuri. Când a ajuns la Prodromu a văzut că părintele Petroniu tocmai se pregătea să plece într-o călătorie pentru câteva zile.
– Hai cu mine nepoate până pe o insulă din apropiere, căci am de spovedit nişte şerpoaice.
Cezar l-a privit cu suspiciune şi l-a întrebat ironic:
– Şi ce vă spun părinte şerpoaicele alea la spovedanie? Pe cine-au mai muşcat şi pe unde şi-au lăsat pielea? Dar pe ce limbă vă înţelegeţi părinte?
Părintele a observat dispreţul lui, dar i-a răspuns blând:
– Hai cu mine şi-o să-ţi povestesc.
Deşi nu-i convenea să plece de pe Munte când de-abia intrase cu mare efort, l-a urmat pe vapor pe părinte, lăsând descărcarea camionului în seama celorlalţi călugări.
– Nu fi supărat, căci ai să fii martor la o mare minune a Maicii Domnului acolo unde mergem.
– Despre ce e vorba? – a întrebat Cezar cu acelaşi ton de neîncredere şi supărare.
– O să mergem pe o insulă din Marea Ionică ce se numeşte Kefalonia. Locuitorii de-acolo au avut multe legături cu românii. O să vezi casa tatălui lui Panait Istrati – un contrabandist notoriu, o să vezi casele în care cei din Eteria au pornit lupta împotriva turcilor în toată regiunea Balcanilor, inclusiv în ţările române. Şi o să vezi peştera şi mormântul Sfântului Gherasim, patronul insulei, care a fost ucenicul lui Petru Rareş la o mânăstire pe Athos. În satul Markopoulo e o mânăstire veche de maici, în care s-au nevoit multe femei din Moldova de-a lungul secolelor şi o să auzi şi astăzi măicuţe care vorbesc româneşte. Acolo o să vezi un lucru neobişnuit: o mulţime de şerpi urcând pe icoana Maicii Domnului, stând la slujbe alături de oameni, fără să îşi facă rău unii altora, oamenii luându-i în braţe, mângâindu-i, iar cei bolnavi punându-i pe partea vătămată a trupului lor. Şerpii vin în biserică doar în timpul slujbei numai în perioada dintre Schimbarea la Faţă şi Adormirea Maicii Domnului, după care se fac nevăzuţi. Aceia nu sunt şerpi obişnuiţi, ci rezultatul unui miracol. În 1705, când piraţii lui Barbarossa au atacat insula, maicile s-au rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să le transforme în şerpi pentru a nu fi capturate şi a apăra mânăstirea. Rugăciunea le-a fost ascultată, iar piraţii au fugit îngroziţi de şerpii care ieşeau din podele, de lângă icoane. De-atunci şi până azi stau în subsolurile mânăstirii şi prin diverse cotloane ale ei şi nu se arată oamenilor decât în Postul Fecioarei Maria. Sunt două feluri de şerpi: unii cu cruce pe cap şi alţii fără, cei cu cruce fiind măicuţele care au fost tunse în monahism, iar cei fără cruce fiind surorile şi rudele măicuţelor care s-au nimerit să fie în biserică în momentul schimbării lor la faţă. Pe vremuri erau şerpi mari, înspăimântători la vedere, dar au slăbit în trei secole atât de mult încât au ajuns subţiri cât un deget şi mai mici de un metru. Îşi reiau chipul uman doar în posturile mari, câteva ore pe zi. De un sfert de secol vin aici de patru ori pe an să spovedesc câteva şerpoaice de origine moldavă, ca şi noi.
Lui Cezar i-a plăcut povestea părintelui Petroniu, dar mintea lui refuza să creadă o asemenea întâmplare. Îl privea pe călugăr cu multă neîncredere şi se întreba în sinea lui cum de-a ajuns să creadă astfel de poveşti. Ca să înlăture stânjeneala, a schimbat subiectul discuţiei, vorbind despre cei de-acasă, spunându-i toate problemele ridicate de fărcăşeni. Tot drumul până la insula Kefalonia au vorbit despre rude, cunoscuţi şi consăteni, Cezar fiind uimit cât de multe lucruri ştia părintele despre fiecare din ei.
Ajunşi în portul Poros, au luat o maşină spre satul Markopoulo, în sudul insulei, mergând vreo 10-12 km pe o şosea străjuită pe stânga de munţi, iar pe dreapta de mare. Biserica Maicii Domnului Lagouvarda era într-o stare accentuată de degradare: pictura era căzută şi în multe locuri ştearsă, iar crăpăturile din ziduri erau atât de numeroase, încât Cezar se gândea cum de mai rezistă în picioare.
– Acesta este rezultatul politicii socialiştilor aflaţi la putere în Grecia – i-a spus părintele Petroniu. Cetăţenii care dau bani sau bunuri la biserici sunt consideraţi bogaţi şi statul le taie subvenţiile la transportul naval, le pune taxă de şcolarizare pentru copii, iar primarii care ajută renovarea bisericilor nu mai primesc bani pentru drumuri, pentru alte utilităţi şi sunt apoi hărţuiţi şi şicanaţi. Oricine sprijină bisericile în vreun fel este ridiculizat în mod public ca un om care stă în patru labe şi linge icoanele şi îşi pierde şansele să mai ocupe vreo funcţie publică importantă. Uniunea Sovietică a băgat mai mulţi bani în Grecia decât în România pentru susţinerea ateismului, dar lucrurile se vor schimba repede, căci în popor e mare credinţa în Dumnezeu şi ea va învinge această minoritate zgomotoasă aflată la putere.
În biserică era puţină lume – vreo 15-16 localnici şi 4 maici care aranjau lucrurile pentru începerea slujbei. Dar nici un şarpe. Părintele Petroniu s-a îndreptat spre icoana Maicii Domnului, iar Cezar l-a urmat. Era o icoană pictată în stil realist, ferecată în argint. Nu prea îi venea să sărute o icoană pe care se suiau şerpii, dar s-a liniştit văzând cu câtă evlavie s-a închinat călugărul. Când slujba a început, câţiva zeci de şerpi au împânzit biserica. Erau ca nişte vipere mai mici. Se suiau pe icoane, pe toiagul preotului, pe scaune şi pe alte obiecte de cult din biserică. Stăteau în bănci alături de oameni şi păreau că ascultă slujba, iar când preotul rostea cuvântul ”Amin” şerpii scoteau limba şi sâsâiau uşor. Aveau limba în formă de cruce. Oamenii îi luau în palme, îi puneau pe cap, în jurul gâtului şi îi atingeau cu multă gingăşie. Cezar se gândea că le-a dat drumul o măicuţă, pentru a satisface nevoia de miracole a credincioşilor. A mângâiat şi el un şerpişor care părea prietenos, mirându-se că era cald, când ştia că şerpii sunt reptile reci.
Într-un colţ al bisericii a văzut cum un şarpe se îndrepta spre părintele Petroniu. A întins patrafirul peste el şi a început să oficieze spovedania. Dintr-o dată, patrafirul s-a înălţat şi de sub el s-a ivit corpul unei măicuţe, nu al unui şarpe. După ce părintele i-a dat împărtăşania, măicuţa s-a transformat la loc în şarpe şi s-a retras în grupul celorlalţi şerpi. Lui Cezar nu-i venea să creadă ceea ce văzuse şi îl privea nemişcat pe călugăr. Spre el s-a îndreptat alt şarpe fără cruce pe cap. A văzut cum s-a transformat sub patrafir într-o femeie tânără. După ce a primit binecuvântarea şi împărtăşania, ea s-a retras printre credincioşii din biserică, rămânând cu chip uman.
Cezar s-a apropiat de ea şi a început să-i vorbească. Pentru a nu-i stingheri pe credincioşi s-au retras în curtea bisericii, continuând să vorbească chiar şi după ce slujba s-a terminat şi ceilalţi şerpi s-au retras în cotloanele ascunse ale clădirii. Părintele Petroniu i-a văzut râzând şi a privit retras cum Cezar o lua de mână, o strângea de mijloc şi o săruta. Când s-a apropiat de ei, fata s-a îmbujorat şi a dat să se retragă, dar Cezar i-a spus:
– Rămâi cu mine, vreau să fim împreună toată viaţa.
Petroniu Tănase s-a întors singur pe Muntele Athos, iar Cezar a pornit spre România cu şarpele în jurul gâtului. S-a dus direct în Fărcaşa la casa mamei lui. Vestea sosirii înainte de termen s-a răspândit imediat în sat. Oamenii s-au adunat în curtea bisericii să asculte ce i-a spus Petroniu cel Smerit. Le-a relatat toată discuţia purtată pe feribot, dar consătenii voiau să afle minunea şarpelui, aşa că unii s-au dus la casa mamei lui şi au luat-o pe sus pe fată şi au adus-o să le vorbească.
Le-a spus că o cheamă Elisabeta, că e din familia Dabija, rudă apropiată a domnitorului Constantin Duca, cel care a ridicat mulţimea împotriva lui în 1703 pentru că a pus birul pe văcărit, luând 10% din bovinele oamenilor, obligând toate femeile din neam să se refugieze la mânăstirea Agapia, unde unele au fost tunse în monahism de însuşi Patriarhul Ierusalimului Dositei Notara, prieten al domnitorului, dar ea n-a mai apucat căci logofătul Ioan Buhuş l-a înlăturat pe Duca din tron şi a început prigoana împotriva familiei, iar femeile au fugit în Muntenia la ruda lor Constantin Brâncoveanu, dar Patriarhul Dositei le-a spus să meargă în Grecia la neamurile mai avute să caute ajutor financiar să-şi poată răscumpăra bărbaţii căzuţi în mâinile noului domn Mihai Racoviţă şi ele s-au retras pe insula Kefalonia, cea mai mare insulă din Marea Ionică, în care locuiau multe rude înstărite din neamul lor şi au început să strângă bogăţii să plătească la Istanbul dările pentru recâştigarea domniei, dar acest lucru a atras atenţia piraţilor, care au atacat mânăstirea în prima zi a anului 1705 şi atunci toate s-au rugat Maicii Domnului să le ajute să păzească lăcaşul şi comorile din el şi s-au rugat cu lacrimi fierbinţi şi cu atâta patos încât Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria s-a milostivit de ele şi, în clipa când piraţii lui Barbarossa au spart poarta şi au intrat în biserică, ele au fost transformate pe loc în şerpi, iar piraţii au fugit văzând venind spre ei din toate părţile o mulţime de reptile fioroase, abandonându-şi planurile de îmbogăţire şi de siluire a măicuţelor şi ele au rămas pe mai departe cu chip de şarpe întărind oamenilor din jur credinţa în puterea Maicii Domnului, revenind la forma umană abia mai târziu, în marile posturi din an, pentru câteva ore până la apusul soarelui, stând în restul timpului ascunse în subsolul bisericii, într-o rugăciune neîncetată către Domnul Iisus Hristos, ieşind printre localnici la botezul copiilor lor, aducându-le daruri din comorile adunate, aşa încât aceştia au ajuns să croiască destinul copiilor lor în funcţie de bunurile primite la botez, astfel că dacă un copil primea un ban de aur părinţii erau convinşi că va fi un negustor când se va face mare, iar dacă primeau o carte de rugăciuni se grăbeau să-l introducă în rândul clerului, speriindu-se dacă vreun şarpe nu apărea la botezul copiilor lor măcar cu o unealtă de pescuit sau cu un ciocan, venerându-le ca tămăduitoare de boli şi ajutându-le să călătorească atunci când ele ieşeau din mânăstire căci erau convinşi că se duc să împlinească poruncile tainice ale Maicii Domnului, deşi ele veneau des în Moldova natală, mai întâi să-şi salveze rudele încarcerate de domnitorii potrivnici, speriindu-i pe temniceri în acelaşi mod în care i-au speriat pe piraţii lui Barbarossa şi apoi ajutându-le să se aşeze în locuri mai liniştite, aducându-le bunuri de preţ şi cerându-le şerpilor de-aici să le păzească avuturile şi viaţa lor şi a copiilor lor, apoi şi a copiilor copiilor lor, dând naştere unei mode nemaiîntâlnite altundeva căci ţăranii, văzând că boierii aveau un şarpe al casei pe care-l respectau şi nu-l alungau, au căutat şi ei să aibă un şarpe care să fie protectorul bordeielor lor şi moda asta s-a extins la tot poporul, dispărând doar după ce comuniştii i-au băgat pe săraci în blocuri şi pe boieri în închisori, introducând necredinţa în rândul oamenilor până-ntr-acolo încât i-a atins şi pe stră-stră-strănepoţii ei care cred că transformarea ei în şarpe este un truc învăţat la circ şi credinţa în Dumnezeu e doar o manipulare menită să-i prostească pe oameni, îndepărtându-se de duhovnic şi apropiindu-se de slujitorii Satanei, văzut ca Zeu al Progresului, lăsându-şi casele cu grădini şi vite să pustiască şi venind la oraş să stea cu chirie în garsoniere înguste, asudând în mijloacele de transport în comun, dar visând să facă reportaje despre noile maşini care sporesc şansa să intre mai repede în stâlpi, despre libertatea femeilor de a se angaja în fabrici şi uzine abandonându-şi copiii pe mâinile unor necunoscuţi în şcoli infecte şi nesigure, despre libertatea homosexualilor de a face paradă de ruşinea lor pe străzile principale ale oraşelor, înfierându-i cu sfântă indignare proletară pe înapoiaţii care cred în bolboroselile unor preoţi burtoşi şi avari, deşi văd clar că aceşti înapoiaţi sunt mai fericiţi decât ei şi că puterea credinţei lor îi fereşte de ispite, menţinându-le viaţa în curăţenie, făcând astfel posibil ca din rândul lor să se ivească un sfânt ca părintele Petroniu Tănase care are harul înainte-vederii şi forţa să pună bună-rânduială în vieţile a sute de mii de credincioşi şi care i-a spus că iată, fiul cel mare al ciobanului Todosia de aici din sat va deveni peste ani cel mai bogat moldovean şi va ridica din sărăcie multe biserici şi mânăstiri, că băiatul lui Ioniţă va deveni un cunoscut istoric, distins de toată suflarea academică pentru descoperirile lui, iar profesorul Gavriluţ va aduce şcoala din comună în rândul celor mai bune şcoli din ţară, aşa că ei, fărcăşenii, trebuie să fie mândri că se află sub protecţia părintelui Petroniu cel Smerit şi să se întărească în credinţă rugându-se neîncetat, căci doar rugăciunea inimii le poate deschide tainele dumnezeirii şi porţile Raiului.
Când a terminat de vorbit, Elisabeta s-a transformat în şarpe în faţa tuturor localnicilor, încolăcindu-se pe mâna dreaptă a lui Cezar, lăsând asistenţa fără grai.
M-am trezit la scurt timp cu ei în Bucureşti la Grupul pentru Dialog Social şi le-am ascultat povestea cu uimire. Elisabeta era mică de înălţime, sub 1,55 cm., foarte slabă, cu părul negru lung, prins într-o coadă şi acoperit cu un batic. Avea ochii mari şi senini care-i făceau faţa adolescentină, părând a avea mai puţin de 18 ani, deşi spunea că a depăşit trei veacuri. Accentul ei puternic moldovenesc aducea mai degrabă cu cel întâlnit la basarabeni, decât la moldovenii din România. Era mirată de energiile pe care mi le consumam în diverse proiecte civice şi politice şi îmi spunea că dacă le-aş folosi în slujba credinţei aş putea muta munţii din loc.
– Cum se poate asta? – am întrebat-o.
– Rugându-vă neîncetat lui Hristos, aşa cum spune Apostolul Pavel – a răspuns ea.
– Cum să mă rog neîncetat? – i-am replicat eu mirat. Ce să-i cer la nesfârşit lui Hristos fără să mă repet? Îmi fac dimineaţa o rugăciune şi apoi merg la lucru. Am atâtea de făcut şi nu pot să las baltă toate treburile stând în rugăciune. Mă dau afară şefii dacă mă văd toată ziua făcând mătănii sau închinându-mă.
– Nu aşa, căci rugăciunea inimii o poţi spune în gând în fiecare clipă a zilei şi, odată ce ţi-a intrat în inimă o spune ea în timp ce tu lucrezi şi rugăciunea îţi arată lucrurile importante pe care trebuie să le faci, fără să te mai risipeşti în activităţi mărunte, fără rost sau chiar dăunătoare.
– Şi nu te plictiseşti să spui tot timpul aceiaşi rugăciune?
– Nu, căci dulceaţa ei îmi încălzeşte inima şi îmi aduce darul vederii în duh. Doar prin rugăciune neîntreruptă pot avea asupra mea harul Duhului Sfânt şi pot face bine celor din jur. Eu mă rog chiar şi acum când vorbesc cu voi.
Colegii au schimbat discuţia întrebând-o dacă năpârleşte, dacă a făcut vreodată ouă, dacă s-a uitat în oglindă şi-i place cum arată ca şarpe, dacă n-o deranjează să se târască atâta timp pe burtă şi dacă n-o jenează limba prea lungă şi despicată. Cezar a întrerupt discuţiile despre ea, întrebând de lucrurile petrecute la birou în lipsa lui. Ne-a spus că se va însura curând şi că vrea să urgenteze obţinerea unor contracte pentru a avea bani de nuntă.
Zilele următoare am fost cu el pe la mai mulţi potenţiali clienţi încercând să-i convingem să accepte finanţarea unor cercetări, dar nu mai avea deloc harul de cuceritor dinaintea plecării la Athos. Nu mai voia să le seducă pe directoare sau pe ziariste şi toată vraja pe care o crease în urmă cu câteva săptămâni dispăruse, iar ele nu mai erau dispuse să ne finanţeze.
Pentru ziua dinaintea nunţii, colegii au pregătit o petrecere a burlacilor. Deşi era hotărât să nu participe, câţiva colegi au ajuns seara la garsoniera lui şi l-au luat pe sus, când Elisabeta avea corpul de şarpe şi nu mai putea reacţiona. Pe atunci era obiceiul ca la petrecerile burlacilor din institutele aflate în opoziţie să fie aduse fete din partidul aflat la putere pentru a avea măcar o dată în viaţă iluzia că pot supune şi umili forţa guvernanţilor. În birou au fost aduse două dezmăţate din organizaţia de tineret a partidului prezidenţial care s-au dezbrăcat şi au început să danseze provocator în faţa noastră, trăgându-l apoi pe Cezar în camera de-alături în râsetele şi susţinerile colegilor. După câteva minute în birou a intrat un şarpe care ne-a aruncat o privire atât de rece, că ne-a amuţit pe toţi. S-a îndreptat spre geamul camerei în care era Cezar, apoi s-a făcut nevăzut. Nemaiauzind nici un zgomot, el a ieşit şi a înţeles imediat din privirea noastră ce s-a întâmplat. A fugit spre casă, dar şarpele dispăruse. A căutat-o pe străzi şi prin toate locurile în care credea că o poate găsi, a sunat acasă la Fărcaşa şi în toate localităţile în care ştia că ea avea rude, dar n-a putut să-i dea de urmă. Ruşinaţi, colegii au făcut chetă si au adunat bani să plece după ea pe insula Kefalonia. Oricât a strigat-o, dând buzna în subsolurile bisericii, ea n-a fost de găsit. I-a văzut pe ceilalţi şerpi privindu-l tăios, dar nici unul nu semăna cu Elisabeta şi ar fi putut s-o recunoască şi dintr-un milion de şerpi.
S-a întors în Bucureşti distrus şi oricât au încercat colegii să-i ridice moralul spunându-i că va veni ea după el, că mai sunt fete pe lume, că era prea bătrână pentru el, că merita ceva mai bun, Cezar se afunda pe zi ce trecea într-o stare de depresie. Ajunsese să ne urască pe toti colegii, responsabilii nefericirii lui. Devenise colţos, agresiv, răutăcios, însă cel mai adesea era posac, apatic, indiferent la ce se întâmpla în jurul lui. Începuse să devină tot mai neîngrijit, nebărbierit, cu hainele murdare şi ponosite, mirosind de la depărtare a nespălat. Colegii se fereau de el, iar clienţii îmi închideau uşa-n nas când apăream în biroul lor alături de el. La scurt timp şi-a dat demisia şi a plecat de la noi. O vreme am fost singurul care am ţinut legătura cu el, poate pentru că mă împotrivisem petrecerii de burlac sau poate pentru că am luat-o în serios pe Elisabeta, fără ironii şi aere de superioritate. Am mers cu el la cei mai înduhovniciţi părinţi din ţară cerându-le ajutorul. Arhimandritul mânăstirii Sihăstria i-a spus să se ducă din nou pe Athos la stareţul Petroniu Tănase, căci el e singurul care-l poate ajuta, în calitate de duhovnic al ei.
A plecat pe Sfântul Munte cu un grup de călugări din Neamţ, implorându-l pe părintele Petroniu să-i spună unde s-a ascuns.
– Eu nu pot să-ţi spun aşa ceva, căci aş încălca taina spovedaniei şi mi-aş pierde speranţa mântuirii – i-a zis părintele, dar pot să-ţi spun că o poţi găsi dacă vei începe să te rogi neîncetat. Căci odată ce vei deprinde rugăciunea inimii vei intra în împărăţia lui Dumnezeu şi ai să poţi s-o cauţi singur acolo. O să-ţi dau un frate care o să te înveţe cum s-o exersezi.
Cezar a stat o lună alături de părintele Serapion, făcând mai întâi o sută de rugăciuni într-o zi, apoi o mie, pe urmă zece mii, iar când a depăşit 15.000 de rugăciuni pe zi s-a întors în Bucureşti. Era mai senin şi mai încrezător în el. Când m-am întâlnit cu el mi-a povestit cum rugăciunea a început să treacă singură în inimă.
– Uite, în timpul bătăilor obişnuite, inima a început să rostească singură, înăuntrul ei, cuvintele rugăciunii. La o bătaie zice Doamne, la a doua zice Iisuse, la a treia Hristoase şi tot aşa. Stau şi ascult inima cum se roagă şi o aud aşa de clar că-mi vine să cred că şi tu o auzi. E aşa de plăcut că-mi dau lacrimile de bucurie, iar când îmbrăţişez icoana Maicii Domnului parcă simt cum mă îmbărbătează. ”Perseverează – parcă-mi spune Ea – şi sigur o vei găsi”. Încă nu am reuşit să deschid cu rugăciunea uşile împărăţiei cerului, dar nu mai am îndoială că ea e cheia ce le va deschide.
Nu avea faţa unui nebun ci a unui îndrăgostit de Hristos. Faţa îi iradia şi îmi spunea că îl vede în vis pe părintele Serapion cum îl încurajează. A fost ultima oară când l-am văzut. L-am căutat de mai multe ori, întrebându-i şi pe consătenii lui pe care-i cunoşteam dacă au idee unde este, dar nimeni n-a putut să-mi dea vreo informaţie despre el. În drumurile mele pe Athos l-am întrebat de mai multe ori pe părintele Petroniu Tănase dacă ştie unde este, dar el nu mi-a răspuns. Anul trecut, înainte de a muri, Petroniu cel Smerit mi-a spus să mă duc să sărut icoana Maicii Domnului cu şerpi din Kefalonia.
În vara asta am plecat într-un circuit în cadrul unui program ”Grecia – sfinţii insulelor”. După ce am vizitat mânăstirea Spilaiotissa de pe insula Zakintos unde o icoană veche a fost ascunsă într-o peşteră, fiind apoi descoperită în chip minunat de un creştin care a construit în peşteră o capelă, devenind un loc de refugiu pentru credincioşi când insula a fost atacată, am plecat apoi spre biserica cu şerpi din satul Markopoulo de pe insula Kefalonia. Biserica era proaspăt renovată, având încă picturile acoperite cu folii de plastic. Totul mirosea a proaspăt, iar mobilierul avea lacul neuscat pe el. Credinţa localnicilor învinsese necredinţa guvernanţilor, aşa cum prevăzuse părintele Petroniu cu 16 ani în urmă. Am intrat să mă închin la icoana Maicii Domnului cu şerpi, în timp ce ghidul spunea pelerinilor povestea şerpilor, despre care eu ştiam atât de multe. La slujba de seară pentru praznicul Schimbării la Faţă de a doua zi, în biserică au apărut câţiva şerpi – semn al unui an cu multe probleme, după cum spunea ghidul. Am luat şi eu un şarpe în mână – era cald şi mă privea cu blândeţe.
– Elisabeta este aici? – l-am întrebat încet.
Privirea i s-a schimbat brusc, a scos limba spre mine şi mi-a sărit din mâini, retrăgându-se rapid.
– Ştii ceva de Cezar? – am întrebat insistent şarpele.
Am mai luat doi şerpişori în mână întrebându-i despre Cezar şi Elisabeta, dar privirea li s-a schimbat şi lor şi s-au retras brusc. Ghidul şi ceilalţi pelerini mă priveau mirat, neştiind ce m-a apucat. Un şarpe cu o cruce mare pe cap a venit spre mine, făcându-mi semne spre uşă. Am crezut că vrea să mă dea afară din biserică, dar am văzut pe urmă că vrea să meargă înaintea mea. L-am urmat până în dreptul unei mici căsuţe din apropiere, unde am înţeles că trebuie să bat. Mi-a deschis Cezar. L-am îmbrăţişat cu bucuria revederii unui prieten drag. În 16 ani de când nu l-am mai văzut albise la tâmple şi slăbise foarte mult, dar avea faţa unui om împlinit, liniştit şi aşezat.
– Ai găsit-o, nu-i aşa? – au fost primele cuvinte pe care i le-am adresat.
– Da – mi-a răspuns. E cu mine mereu de-atunci.
– Cum ai găsit-o?
Mi-a povestit că zile şi nopţi n-a făcut nimic altceva decât să se roage neîncetat, fără să întrerupă deloc rugăciunea, iar când gândurile i s-au mai liniştit l-a visat pe părintele Serapion care i-a spus că următorul pas este citirea Filocaliei, în special scrisoarea lui Nichifor Monahul, cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, textele Sfântului Simeon Noul Teolog şi cartea Sfinţilor Calist şi Ignatie. S-a dus dimineaţă şi a cumpărat Filocalia, pe care a început s-o citească după rânduiala arătată în vis. A înţeles mai clar ce înseamnă rugăciunea lăuntrică şi cum îndulceşte ea sufletul şi inima, făcându-l să cunoască dacă acea îndulcire venea de la Dumnezeu, din firea lui sau din înşelarea diavolilor. A învăţat cum să introducă rugăciunea lui Iisus, odată cu răsuflarea, în inimă, trăgând în el aerul cu privirea minţii în inimă în timp ce spunea ”Doamne Iisuse Hristoase” şi slobozind aerul când zicea ”miluieşte-mă”. Simţea cum inima îi fierbea, desfătându-se în căldura rugăciunii, în timp ce mintea i se limpezea. După ce a dobândit cunoaşterea graiului animalelor, a început să vorbească cu păsările şi cu peştii, cu câinii şi cu toate animalele întâlnite. Deşi dulceaţa dragostei lui Dumnezeu îi umplea tot sufletul de bucurie, mintea lui continua să o caute pe Elisabeta. Păsările i-au spus să revină în Kefalonia, aşa că a pornit după ea. Ştia că nu se va arăta cu uşurinţă, aşa că a hotărât să stea în biserică până va reuşi să dobândească cu rugăciunea cea dinăuntrul inimii, cea de sine lucrătoare, calea să intre în contact cu ea. Părintele paroh l-a lăsat să stea zi şi noapte în biserică. Ferindu-se să nu primească închipuiri în minte şi să nu cadă în înşelăciune, a început să se roage cu stăruinţă aşa cum îl învăţase părintele Serapion. Atent asupra inimii, a văzut după cinci zile o flacără ca de lumânare, care-i lumina mintea, zărind lucruri tot mai depărtate. Mintea îi căpătase un miros care începea să adulmece în jur, dincolo de ziduri, în cotloane tot mai îndepărtate. Apoi a văzut-o cum ea îl privea din aceiaşi stare nemişcată a rugăciunii, cu ochii minţii aţintiţi asupra lui. În cămara tainică a inimii în care s-au reîntâlnit, el i-a cerut iertare cu cea mai curată rugăminte, fără ipocrizii şi gesturi teatrale, iar ea a venit încet spre el. Când a deschis ochii Elisabeta era lângă el. ”Credinţa ta m-a biruit” – i-a spus ea. De-atunci sunt mereu împreună, el devenind paznic al bisericii, ajutându-le pe celelalte şerpoaice în relaţiile lor cu oamenii.
Am ascultat povestirea lui, gândindu-mă cu evlavie: ”Doamne, Dumnezeul meu, cât de milostiv şi de iubitor eşti Tu, că-i aduci pe păcătoşi pe căile înţelepciunii Tale! N-aş fi crezut că acea petrecere păcătoasă a burlacilor îi va sluji lui Cezar drept punte de trecere spre cunoaşterea Ta, luminându-l spre viaţa duhovnicească!”
– Să intrăm în biserică să auzim bunavestirea – mi-a spus el.
Am stat până la sfârşitul utreniei şi mă gândeam să mă retrag spre locul unde erau cazaţi ceilalţi pelerini dar, citindu-mi gândurile, Cezar mi-a spus să aştept puţin. A ciocănit discret în lemnul unei bănci şi după ea s-a ivit curând capul unui şarpe.
– E Elisabeta. O mai recunoşti?
Am privit-o jenat, vrând să-mi cer iertare pentru ticăloşia mea din trecut, dar uitându-mă în ochii ei am văzut prea-plinul dragostei atot-iertătoare şi am înţeles că orice scuză e de prisos. I-am zâmbit şi am simţit pentru prima oară în viaţă că pot vorbi cu animalele în acel tainic limbaj al sufletului.
S-a îndreptat spre ieşire şi a început să se agite în pragul bisericii, scriind ceva cu limba pe podea. Am luat o lumânare şi am citit:
”Rugaţi-vă neîncetat şi Dumnezeu o să vă ajute în orice faptă bună pe care o faceţi după voia Lui.”
11 septembrie 2011
- Ochelarii - 2 ianuarie 2017
- La un curs - 9 octombrie 2016
- Athosul neamului meu - 26 mai 2016
Minunata sunt LUCRURILE TALE, DOAMNE !!!!………………
Frumos dar ati primit de la Bunul Dumnezeu.
impresionanta LECTIE !
o poveste plina de invataminte…