S-a născut la 20 septembrie 1880, în comuna Marsilieni, judeţul Ialomiţa, părinţii săi fiind mocani ardeleni din Satu Lung (Săcele), Braşov. [1]
A urmat liceul la Brăila și a obţinut bacalaureatul în 1898, apoi a studiat la Paris, la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a obținut trei licențe: în Botanică (1900), Zoologie (1901) şi Geologie (1904).
În 1911 s-a căsătorit cu Eufrosina O.Gh. Popa, apoi s-au stabilit în comuna Frăţileşti, judeţul Ialomiţa, unde aveau moşia şi pământul agricol, care, din nimic, au fost transformate într-o fermă model.
În 1913 a luat parte la cel de-Al Doilea Război Balcanic, cu gradul de sublocotenent, apoi la Primul Război Mondial când a obținut gradul de căpitan în Regimentul 3 Artilerie de la Mărăşeşti.
În cariera sa a avut diverse funcții: membru al Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1905), preşedinte al Institutului Naţional de Export (1935), delegat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor pe lângă Direcţia Porturilor în vederea construcţiilor de silozuri (1938), membru al Consiliului Permanent al Agriculturii (1939) și al Institutului de Ştiinţe Sociale al României, secţiile Agrară şi a Cooperaţiei (1939), preşedinte al Academiei de Agricultură şi al Sindicatului Agricol Ialomiţa. [2]
În 1934 Pană a călătorit în Statele Unite ale Americii pentru a studia cultura porumbului, de unde s-a întors cu două lăzi de ştiuleţi de mare productivitate pe care i-a semănat și cultivat apoi cu succes în Bărăgan şi Balta Ialomiţei. La fel, este cel care a introdus la noi cultura soiei. [3]
A fost un promotor al mecanizării agriculturii, al organizării culturilor şi al muncii conform criteriilor ştiinţifice, pe scurt: o personalitate profund novatoare.
În perioada 27 ianuarie 1941 – 18 martie 1942 a fost subsecretar de Stat, iar între 19 martie 1942 și 2 iulie 1943 ministru al Agriculturii în guvernul Antonescu. Salariul l-a donat pentru ajutorarea funcţionarilor ministerului iar postul l-a părăsit prin demisie. [4]
Ca fost membru al Guvernului Antonescu, Pană a fost arestat pe 21 august 1948 şi, pe 19 ianuarie 1949, a fost condamnat la 10 ani de „temniță grea“ în „loturile“ „criminalilor de război“ şi ale celor „vinovați de dezastrul țării“, pentru că „în calitate de ministru a permis armatei germane intrarea pe teritoriul țării noastre“. [5] Totodată, între motive a fost un altul și mai ridicol: ,,introducerea şi încurajarea cultivării unei plante necunoscute şi inutile ţării noastre: SOIA.“
A fost deținut la Jilava şi Gherla. [6]
Odată cu numirea lui Tiberiu Lazăr la conducerea închisorii Gherla (1 februarie 1949) au debutat bătăile asupra deţinuţilor, pe care comandantul, conform relatării gardianului Ioan Roman, „âi bătea de âi rupea cu cie veneia[:] lemne[,] par sau fer[,] dădia ân ei“. Acelaşi gardian spune că la un moment dat directorul „au venit de acasă[,] după ora ânchideri[i,] cu un pistol ân mână[,] şi au scos deţinuţi[i] din cameră[,] în curte[,] spun[ân]d că îi împuşica de cie au cântat cântecie legionare.“ Deţinuţii erau bătuţi fără motiv, iar atunci când erau duşi la baie, treceau printr-un cordon de gardieni care îi loveau cu bâtele. [7]
În aprilie 1950, a doua zi de Paşte, comandantul închisorii a sărbătorit-o organizând maltratarea a circa o sută de deţinuţi care înainte de arestare fuseseră „vârfuri“ politice sau care erau cunoscuţi cu atitudini ostile faţă de regimul politic şi faţă de administraţie, între ei fiind şi Aurelian Pană. Cei destinaţi bătăii au fost selectaţi de către director cu ajutorul deţinuţilor Octavian Grama, Alexandru Matei şi Cristian Paul Şerbănescu, cei mai importanţi informatori ai administraţiei. Directorul li s-a adresat celor care urmau să fie maltratați: „Ştiţi de ce v-am chemat? Voi vorbiţi în celule şi – mai mult decât atât – aţi fixat ziua sosirii americanilor ca să vă scape pentru astăzi. Iată că nici nu au sosit şi nici nu v-au scăpat. Chiar dacă ar fi să vină, tot nu vă vor scăpa, căci vă vom omorî înainte de a vă elibera şi tot nu-i veţi vedea. Şi acum afară în curte!“ În fiecare colţ al curţii erau postaţi gardieni cu bâte, iar victimele au fost obligate să alerge pe lângă ziduri. Când ajungeau în dreptul gardienilor, erau lovite cu bâtele. După circa o jumătate de oră de alergare, pentru a se distra, Lazăr i-a pus să sară „capra“, cel peste care trebuiau să sară fiind Aurelian Pană, ales tocmai pentru că era cel mai înalt, având în jur de doi metri. Deținuții care nu reuşeau să sară erau loviţi de comandant cu ciomagul.
Iată cum relatează episodul Alexandru Popa, care l-a aflat de la Grama, Matei şi Şerbănescu: „Deţinuţii indicaţi în aceste liste [este vorba despre listele care conţineau numele celor selectaţi pentru a fi bătuţi – n. n.], au fost adunaţi şi scoşi în curtea penitenciarului, unde Dl. Dir. Lazăr Tiberiu i-a aranjat în cerc, prin flanc[,] câte unul, dându-le ordin să meargă în pas alergător, dânsul aflându-se în mijlocul cercului. Apoi, a dat ordin Dlui miliţian Fűlőp Martin să-i aducă două ciomege, cu care se cărau ciuberele cu mâncare şi a început să-i bată pe deţinuţii, care alergau în cerc, cu aceste ciomege, lovindu-i unde nimerea: peste spate, peste picioare, peste cap etc. Deţinuţii care cădeau jos erau bătuţi cu picioarele şi obligaţi să se ridice şi să continue să alerge. / Când Dl. Lazăr Tiberiu scăpa ciomagul din mână, Dl. Fűlőp Martin i-l dădea pe celălalt, pregătit în acest scop.“
Deţinuţii au fost bătuţi în două serii, iar ofiţerul (referentul) politic Dezideriu Iacob a urmărit scena de pe terasa infirmeriei. În același timp, soţia lui Lazăr a apărut la geamul locuinţei lor, situată în corpul de închisoare unde erau cazaţi membrii administraţiei împreună cu familiile lor şi, îngrozită, nu a încetat să-i strige să înceteze şi să urce la ea. „După circa o oră de bătaie şi fugă, aceşti deţinuţi au fost introduşi pe sala Secţiei Parter a penitenciarului, unde li s’a dat ordin să se desbrace de haină şi cămaşe – rămânând cu trunchiul gol – şi au fost obligaţi să se culce – transpiraţi şi obosiţi – pe mozaicul sălii, lipindu-se cu pieptul gol de piatra mozaicului, în acelaşi timp fiind forţaţi să bea apă.“ Celor care încercau să evite să se sprijine pe piept, Lazăr şi gardienii le săreau cu cismele pe spate. După circa 20 de minute, victimele au fost puse să se întoarcă pe spate, poziţie în care au fost ţinute alte circa 30 de minute. În urma acestui tratament, unul dintre deţinuţi, Nicolae Ungureanu, a făcut pleurezie, fapt care l-a determinat pe Lazăr să-l interneze la infirmerie.
Acesta era regimul de detenţie în închisoare până la transferarea primului grup de deţinuţi „reeducaţi“ la Piteşti (7 iunie 1950). Faptul arată că, înainte de sosirea lor, administraţia închisorii aplica asupra deţinuţilor tehnici din registrul terorii, scopul fiind nu „reeducarea“, ci teroarea, suferinţa şi exterminarea lentă.
După începerea „demascărilor“ în închisoare Pană a continuat să fie torturat. Iată ce s-a petrecut atunci:
Ziua de 11 aprilie 1951, prima de după Paşte, a fost sărbătorită ca şi în anul precedent. Circa 80 de deţinuţi au fost selectaţi în prealabil şi strigaţi de plantoane după o listă. Majoritatea erau din camerele 55-57 de la etajul II. Directorul Constantin Gheorghiu (din 5 iulie 1950 înlocuitorul lui Tiberiu Lazăr), care era în stare de ebrietate, le-a spus că vrea să sărbătorească Paştele împreună cu ei. I-a aşezat pe una dintre laturile clădirii şi i-a pus să sară ca broasca până la cealaltă latură, pe o lungime de circa 70 de m. Totodată, i-a asigurat că primii zece vor fi trimişi în cameră, în timp ce ultimii vor fi loviţi cu o bâtă pe care o agita deasupra capului.
Între victime era și Aurelian Pană care, dat fiind faptul că alături de alţi 15 deţinuţi se clasase pe ultimele locuri, a fost lovit violent de către director. Celelalte victime, care reuşiseră să ajungă unde li se ceruse, au fost puse să repete traseul în acelaşi mod, cu aceeaşi promisiune, apoi primii zece au fost trimişi cu adevărat pe celular, dar nu în celulele lor, ci la parter. Acolo au fost obligaţi să se dezbrace la piele, să se culce cu bustul pe ciment şi braţele întinse în lateral, pentru a nu fi vreun dubiu că trupul stă lipit de podea. Peste fiecare dintre ei a fost turnată apă rece, în timp ce un gardian îi apăsa cu cisma, pentru a verifica dacă rămân în poziţia cerută. Timp de o oră au fost ţinuţi cu pieptul lipit de ciment, apoi o altă oră cu spatele. Este uşor de dedus că în urma unui asemenea „tratament“ mulţi dintre ei au făcut pneumonie, numai în camera 57 fiind opt bolnavi.
În urma torturilor din „demascări“, pe 3 mai 1951 Pană a fost transferat, în comă, la infirmerie, căci făcuse pneumonie. Totuși, fiind corpolent, el nu putea să moară doar din pricina bolii contractate, ci, dată fiind vârsta înaintată, din pricina bătăilor şi a torturilor administrate. Medicul Viorel Bărbos a încercat fără succes să-l salveze, administrându-i penicilină: „am fost criticat de directorul GHEORGHIU dece o dau la bolnav, pe motivul că el nu ar fi în drept s’o primească, având în vedere trecutul lui.“ A doua zi deținutul, care era considerat „vârf reacţionar“, a murit. Tot acest „regim de detenție“ descris a fost echivalent cu executarea unei condamnări la moarte extrajudiciare.
Proprietatea familiei Pană a suferit la fel ca și proprietarul ei.
În 1945, prin Reforma Agrară, ea a fost redusă de la 6.000 la 150 de hectare, iar în 1948 transformată în GAS, pentru ca în 1950 conacul să fie de asemenea confiscat și, împreună cu pământul, transformat în IAS. În perioada 1990–1992 proprietatea a devenit societate agricolă, iar apoi, până în 2005, nu a fost utilizată, timp în care a suferit cele mai mari degradări. În baza Legii 10/2001 urmașilor le-au fost restituite 10 ha, împreună cu majoritatea clădirilor. În fine, în 2005 ansamblul a fost donat Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care l-a transformat în mănăstire. [8]
Familia lui Aurelian Pană a avut, de asemenea, o soartă cruntă.
Pe 15 aprilie 1952 Eufrosina şi unul dintre fii, Aurel, au fost arestaţi şi internaţi „administrativ“ (fără proces, prin decizie a Securității) pentru 24 de luni. Închisă la Dumbrăveni, pe motiv că era „de origine socială burgheză“ şi „element dubios“, Eufrosina a fost eliberată pe 17 aprilie 1954 şi a murit la scurt timp, în acelaşi an, pe 1 septembrie. [9]
Aurelian şi Eufrosina Pană au avut patru copii. Unul dintre ei, Petru, a fost ucis, alături de şoferul său, de soldaţii sovietici (probabil în 1944-1945) şi amândoi au fost aruncaţi la câini.
Acesta a fost soarta pe care regimul comunist a rezervat-o omului de știință, spirit cutezător, novator, excelent organizator și bun patriot care a fost Aurelian Pană.
Familia deține un mausoleu la Cimitirul Bellu, construit în 1944 după planurile arhitecţilor Tiberiu Ricci şi Duiliu Marcu, iar mozaicul din interior a fost realizat de Olga Greceanu. [10] Osemintele lui Aurelian Pană se află într-un colț al cimitirului de lângă închisoarea Gherla, îngropat anonim alături de cele ale altor sute de deținuți politici.
Există şi o pagină de Facebook cu numele lui Aurelian Pană, deschisă probabil de descendenții săi.
NOTE
[1] Dobrin Datcu, Conacul Aurelian Pană – cadrul general de amplasare, p. 9; vezi și Marius-Dorinel Boitan, Aurelian Pană – un martir uitat al istoriei Ialomiței, în „NAPARIS – Revistă de istorie şi cultură ialomiţeană“, Anul II, Nr. 3, 2014, pp. 31-33.
[2] Răzvan Ciucă, Documentar istoric Aurelian P. Pană, Muzeul Naţional al Agriculturii, Slobozia, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 30.
[3] D. Datcu, op. cit., pp. 9 și 13; M.-D. Boitan, op. cit., p. 31.
[4] Vasile Pascu, Regimul totalitar-comunist în România (1945–1989), vol. I, Editura Clio Nova, Bucureşti, 2007, p. 104 şi R. Ciucă, Secvenţe dintr-o încercare pe care aş dori-o izbutită, în ,,Analele Universităţii Spiru Haret“, anul 4, nr. 4, vol. I, 2011, p. 14, apud M.-D. Boitan, op. cit., pp. 31-32.
[5] Cf. Fişa sa matricolă penală; R. Ciucă, Secvențe …, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 31; M.-D. Boitan, op. cit., p. 31.
[6] Informația că după Jilava ar fi fost deținut şi în lagărul de la Cernavodă, de unde ar fi fost transferat la Gherla pentru că nu făcea față muncii epuizante, este cu totul îndoielnică. Cf. Cicerone Ioanițoiu, Victimele terorii comuniste. Dicționar.
[7] Pentru relatarea care urmează a se vedea lucrarea noastră, Reeducarea în România comunistă (1948-1055). Târgşor, Gherla, Iaşi/Bucureşti, Polirom, pp. 58-59, 138 şi 177.
[8] D. Datcu, op. cit., pp. 10, 13-14.
[9] Cf. Fişa sa matricolă penală; R. Ciucă, Secvențe …, apud M.-D. Boitan, op. cit., p. 32.
[10] D. Datcu, op. cit., p. 9; M.-D. Boitan, op. cit., p. 30.
- Protestul din ziua de azi - 3 februarie 2017
- Ideea de familie, temă electorală? - 23 octombrie 2016
- Despre Congrese și Fronturi istorice - 5 septembrie 2016