Grupul Etnic German la 70 de ani (partea a II-a)

Volksdeutsche-ii germani şi S.S.-ul

Adeziunea Volksdeutsche-ilor români la S.S. este un alt subiect “dificil” mai ales ţinând cont că s-a împământenit opinia că România nu a avut cetăţeni înrolaţi voluntar în infamele unităţi ale S.S. Acesta fiind un subiect şi mai puţin cunoscut, ne lovim din nou de o serie de speculaţii care şi-au făcut locul chiar în mediu academic. Astfel, mai mulţi autori printre care şi F.D.G.R. au încercat a pune ghilimele cuvântului voluntar. S-a încercat sugerarea ideii că germani din România nu ar fi avut de ales şi că ar fi fost înrolaţi obligatoriu, contrar propriei voinţe, ca urmare a unei convenţii româno-germane care le impunea acest lucru. Prin urmare, Volksdeutsch-ii români nu ar fi aderat voluntar la S.S., ci împotriva voinţei lor.

Mareşalul Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a amâna înrolările etnicilor germani în S.S. şi pentru a asigura voluntariatul înrolărilor. Astfel, abia în 1943, după lungi tergiversări şi ezitări, se va semna un protocol în baza căruia etnicii germani să se poată înrola în armata germană doar în condiţii de voluntariat (cerere scrisă).

Dorinţa Germaniei de a recruta etnici germani din Europa de Est a întâmpinat de la bun început opoziţia României, care vedea această acţiune ca pe ştirbire a propriei suveranităţi. În consecinţă, statul român a luat o serie de acţiuni pentru a îngreuna nedoritele înrolări. Astfel, de exemplu, în luna februarie 1941, se dispune ca cetăţenii români de naţionalitate germană să îşi efectueze serviciul militar în armata română. [1] Iar la 2 mai 1941 este dat un decret privitor la angajarea de sergenţi în armata română care puteau fi de etnie românească sau germană. [2] Chiar Andreas Schmidt este constrâns să facă un gest public la începutul lunii februarie 1941. El cere public etnicilor germani să efectueze serviciul militar în armata română, anunţul apărând şi în ziarele germane precum Bukarest Tagebland din 23 februarie 1941. [3] Cu toate acestea, cazurile de fugă în Germania lui Hitler s-au înmulţit. Tineri germani fugeau atât organizaţi, cât şi pe cont propriu. Statul român a încercat a pune diverse piedici pentru a opri acest fenomen; totuşi, etnicii germani nu puteau fi trataţi ca simpli dezertori, deoarece urmau să lupte pentru aceeaşi cauză. Pe lângă fuga tinerilor ce urmau să fie recrutaţi a apărut şi fenomenul dezertării masive a etnicilor germani din armata română, aceştia se alăturau trupelor S.S. motivând condiţiile mai bune oferite de acestea.

Pierderile mari ale armatei germane din ultima parte a razboiului şi în special capitularea armatei a VI-a la Stalingrad în data de 31 ianuarie 1943, necesitau noi recrutări pentru înlocuirea militarilor căzuţi. De la începutul lunii februarie se cereau noi recrutări din sud-estul Europei, fiind vizate România şi Ungaria. Heinrich Himmler stabileşte un număr de 20.000-30.000 de etnici germani în cazul României şi de 30.000-50.000 în cazul Ungariei. [4] Tot Heinrich Himmler stabilea vârsta noilor recruţi între 17 şi 50 de ani şi la nevoie şi între 50-55 ani. [5]

În acest timp dezertările din armata română continuau: în cursul lunilor ianuarie-februarie circa 10.000 de militari etnici germani din cadrul armatelor a 3-a şi a 4-a au refuzat ordinele de retragere, adresându-se comandamentelor germane din Rusia pentru a fi preluaţi. [6] Deoarece era probabil că şi acestia să fie declaraţi dezertori şi ceruţi de armata română, Berlinul îl însărcinează pe von Killinger să încerce obţinerea unei amnistii. [7] În faţa refuzului autorităţilor române, von Killinger comunică printr-o telegramă la 17 ianuarie 1943, lui Joachim von Ribbentrop [8] că mareşalul Ion Antonescu nu va acorda o nouă amnistie iar rezolvarea chestiunii nu poate veni decât de la “cel mai înalt forum german” [9]

Problema a fost prezentată lui Hitler care decide că: “momentan, ca urmare a gravităţii situaţiei, retrimiterea acestor etnici germani în Armata română sau în România nu intra sub nici o formă în discuţie”, cerând ca “din partea română să nu se adopte nici un fel de măsuri ce ar putea avea efecte negative asupra etnicilor germani sau famiililor acestora, mai ales să nu se aplice legi punitive sau represive” [10] Pe baza acestei decizi categorice O.K.W. (Oberkommando der Wehrmacht) [11] emite la 26 februarie 1943 o dispoziţie prin care comunică guvernului român că “Fuhrerul refuză înapoierea soldatilor români” care luptă în cadrul armatei germane. Motivaţia oferită guvernului român era că aceşti soldaţi continuă să lupte de partea Germaniei şi, prin urmare, ei nu pot fi catalogaţi ca dezertori.

Subiectul a fost pus în discuţie şi la întâlnirea dintre von Ribbentrop şi Ion Antonescu din 13 aprilie 1943 unde Ribbentrop i-a comunicat lui Antonescu ca Hitler “ţine mult foarte mult ca, în afară de recrutările ce sunt deja în curs, tinerii de origine germană care sunt de acum încorporaţi în armata română să fie predaţi”. [12] Antonescu este nevoit în cele din urmă să îşi dea “consimţământul de principiu”, mai puţin în ceea ce priveşte acei etnici germani care nu şi-au exprimat voinţa de a fi înrolaţi în armata germană şi a ofiţerilor şi subofiţerilor. [13] Întors în ţară, Antonescu dă o interpretare proprie celor stabilite în Germania şi impune o serie de restricţii, astfel că von Ribbentrop cere printr-o telegramă ambasadei Germaniei la Bucureşti să îi reaminteasca lui Antonescu condiţiile convenite anterior. [14] Restricţiile impuse de mareşal precum şi interdicţia celor încorporaţi de a reveni în ţară îmbrăcaţi în uniforme sau interzicerea folosirii acestora pe teritoriul României şi obligativitatea de a se supune justiţiei româneşti aveau scopul de a prezerva interesul şi prestigiul statului. [15]

La 9 martie 1943 are loc o întâlnire la Preşedinţia Consiliului de Miniştri între Mihai Antonescu şi ambasadorul von Killinger. În cadrul întalnirii, ministrul von Killinger înmânează lui Mihai Antonescu un memoriu întocmit pe baza instrucţiunilor primite de la Berlin; prin acest memoriu se cerea în numele Fuhrer-ului Adolf Hitler ca statul român să permită înrolarea tinerilor din Grupul Etnic German în armata germană sau în S.S. [16] Mihai Antonescu comunică ambasadorului von Killinger acceptul guvernului român care se declara pregătit “să admită o oarecare toleranţă în plecarea” etnicilor germani cât şi “să nu îi considere dezertori pe perioada războiului, rămânând ca după aceea să se examineze pe care dintre ei îi mai primeşte ca cetăţeni români să se întoarcă şi care îşi vor pierde definitiv naţionalitatea ca urmare a neefectuării serviciului militar în România şi înrolării într-o armată străină.” [17] În aceeaşi zi, probabil după alte discuţii, von Killinger îl anunţă pe von Ribbentrop că mareşalul a decis să excludă de la încorporare pe sergenţi şi caporali precum şi anumite categorii de “specialişti” (precum telegrafişti, radiotelegrafişti, vânători de blindate, aruncători de flăcări, sanitari, brancardieri etc) [18]

La 21 aprilie 1943 G.E.G-ul demonstrează din nou că ignoră statul român şi, deşi negocierile nu erau finalizate, organizează un nou transport spre Viena de 720 de etnici germani. Această acţiune necugetată provoacă reacţia dură a autorităţilor române, Andrea Schmidt fiind la un pas să fie arestat. [19]

Negocierile încep la 16 aprilie 1943 şi vor dura aproape o lună, cu mai multe intervenţii ale Berlinului făcute prin ambasadorul von Killinger, în sensul anulării totale a restricţilor şi a încorporării unui număr cât mai mare de gradaţi inclusiv ofiţeri şi subofiţeri. Mareşalul Ion Antonescu a refuzat a face orice fel de concesii majore, acceptând doar ca şi fruntaşi şi câteva grade de specialişti să fie recrutaţi. [20] Cea mai importantă concesie făcută de Antonescu a fost aceea conform căreia etnicii germani înrolaţi de la acel moment să işi păstreze cetăţenia română.

La 12 mai 1943 este semnat la Bucureşti de către Manfred von Killinger din partea Germaniei şi de generalul Ilie Steflea din partea Română convenţia prin care devenea oficială înrolarea etnicilor germani în armata Germană. [21]

Pe tot parcursul negocierilor partea română a subliniat permanent că acestea se pot face doar voluntar; astfel s-a ajuns la obligativitatea completării unei cereri tip din partea celor ce doreau să lupte sub steagul celui de al treilea Reich.

Înrolarea etnicilor germani din România în infamele unităţi ale S.S.-ului i-a adus pe aceştia şi în atenţia tribunalului internaţional de la Nuremberg. Acesta i-a menţionat ca fiind printre primii etnici germani care s-au înrolat în armata nazistă. [22]

Etnici germani din România şi Germania Nazistă

Un fapt deosebit, menit a ne arăta seriozitatea cu care a fost privită participarea etnicilor germani din România la Holocaust, este includerea lor în categoria naziştilor expulzaţi de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Astfel, acei membri ai G.E.G. care au activat în Waffen-SS şi care, la terminarea războiului, au încercat să se refugieze în Statele Unite, au făcut obiectul unor serii de procese celebre în ani 1970-1980 prin care procurorii americani cereau retragerea cetăţeniei şi expulzarea acestora. Conform datelor oferite de cartea “The Search for Nazi Collaborators in the United States” scrisă de Christoph Schiessl, a datelor disponibile online ale Departamentului de Justiţie al Statelor Unite (Departament of Justice) şi a datelor online ale Indexului deceselor din Statele Unite (United State Social Security Death Index), ar rezulta un număr de nouă Volksdeutscher din România care au fost implicaţi în aceaste procese. [23]

– Friedrich, Adam (1921–2006) a fost gardian la Gross-Rosen, Dyhernfurth şi Flossenbürg, a aparţinut unităţilor SS “Cap de Mort”. El a fost naturalizat în Statele Unite în 1962 şi denaturalizat în 2004 în urma unui proces ce viza denaturalizarea şi expulzarea foştilor nazişti. El a murit înainte ca procedurile de deportare să fie finalizate. Friedrich, Adam a fost un etnic german din România născut în Hatzfeld în 1921. Pentru a evita să facă armata în România trece în 1941 graniţa ilegal în Iugoslavia. Este mai întai angajat în agricultură; nemulţumit de condiţii, încearcă a se înrola în Wehrmacht dar este refuzat deoarece nu era cetăţean german. În Octombrie se înrolează ca voluntar în Waffen-SS, aici va activa ca gardian al lagarelor naziste.

În timpul procesului din Statele Unite, judecătorul Jackson a aratat că circa 1.500 de prizioneri au murit în lagarul Gross-Rosen în perioada când Friedrich a fost gardian acolo. În 1943 este transferat la Dyhernfurth, un lagăr mai mic, ce aparţinea de Gross-Rosen. În 1945, odată cu apropierea sovieticilor, Friedrich participa la transferul a 1.000 de prizioneri care sunt obligaţi să mărşăluiască pe timp de iarnă de la Dyhernfurth la Gross-Rosen. Conform mărturiilor ulterioare, câţiva prizioneri au murit în timpul acestui transfer. La scurt timp, Friedrich participă la un alt transfer de prizioneri, de această dată cu trenul, de la lagărul Gross-Rosen la lagărul din Flossenbürg situat în sudul Germaniei, transfer considerat a se fi desfăşurat în condiţii sub-umane. După război trăieşte șapte ani în Austria, emigrează în 1955 in Statele Unite şi în 1962 obţine cetăţenia ascunzând trecutul sau de gardian S.S. [24]

– Bartesch, Martin (1927–1989), membru al unităţilor S.S. „Cap de Mort”, gardian la Mauthausen-Gusen naturalizat 1966, denaturalizat 1987, după denaturalizare s-a stabilit în Australia. [25]

– Schiffer, Nikolaus (1919–2007) a fost voluntar in S.S. „Cap de Mort”, gardian la Sachsenhausen, Hersbruck, Majdanek, şi Trawniki, extradat în România 2002 unde a şi murit în 2007.

Cazul lui Schiffer, pe lângă faptul că a obţinut notorietate în opinia publică din ţara noastră, fiind prima dată când un fost membru al unităţilor Waffen-S.S a fost extradat în România, mai are şi particularitatea că Nikolaus Schiffer se născuse de fapt în Statele Unite. Schiffer, Nikolaus s-a născut în Philadelphia, Pennsylvania într-o familie de etnici germani proveniţi din Moraviţa, România. Familia sa a revenit în România pe când Schiffer era copil; conform autorităţilor americane, acesta şi-ar fi pierdut cetăţenia în 1943 când s-a înrolat în Waffen-S.S. Ulterior, în 1953, Schiffer a reintrat ca emigrant în U.S., a trăit în Ivyland, Pennsylvania iar în 1958 i-a fost acordată cetăţenia americană.

Nikolaus Schiffer a fost mai întai înrolat în armata Română; la 21 de ani participă la bătălia de la Stalingrad unde este împuşcat în piept. Este lăsat la vatră, iar în 1943, în urma acordului dintre România şi Germania cu privire la înrolarea voluntară a etnicilor germani din România în armata germană, Schiffer se înscrie şi el ca voluntar în armata germană. El va ajunge în trupele SS “Cap de Mort” şi va fi gardian la mai multe lagăre naziste. Ca gardian, conform procurorilor, şi-a efectuat stagiul la lagarele de concentrare Sachsenhausen şi Hersbruck în Germania, după aceea la lagarul Trawniki şi Majdanek din Polonia ocupată. De asemenea, a participat la doua „marşuri ale morţii” către Auschwitz şi Dachau. În final, după 11 ani de procese, lui Schiffer îi este retrasă cetăţenia americană şi este expulzat în România unde se va stabili la Timişoara în casa unui pastor protestant. [26]

– Schmidt, Michael (1923–2008), membru al batalionului “Cap de Mort”, gardian la lagărul Sachsenhausen, naturalizat în Statele Unite în 1968, denaturalizat în 1990, s-a stabilit în Germania unde a locuit pînă la moarte. [27]

– Habich, Jakob (Jacob), (1913–1995), membru al batalionului „Cap de Mort”, gardian la Lublin şi Auschwitz, naturalizat în 1962, denaturalizat în 1990, nu a mai fost deportat din cauza problemelor de sănătate. [28]

– Lindert George (1923) înrolat în S.S. „Cap de Mort”, gardian la lagarul Mauthausen-Gusen, naturalizat 1962, în 1995 acţiunea de denaturalizare a fost respinsă. [29]

– Leprich Joseph, (1926/27 – 2013) înrolat voluntar în SS „Cap de Mort”, naturalizat în 1958, denaturalizat în 1987, propus pentru extradare în Canada, a rămas în Statele Unite deoarece nici o ţară nu l-a primit. [30]

– Hartmann, Martin (1919 – ?) membru S.S. „Cap de Mort”, gardian la lagarul de la Sachsenhausen, naturalizat 1961, denaturalizat în 2007, înapoiat în Germania 2007. [31]

– Denuel Mathias (1922-2000) înrolat în S.S. „Cap de Mort”, gardian la Mauthausen-Gusen, refugiat în US, extradat în 1994. [32]

În afară de aceştia au existat şi etnici germani care au ocupat poziţii de responsabilitate în Reich. Astfel, între paraşutiştii care au participat la misiunea de răpire a lui Musolini de la Gran Sasso, întâlnim un Kraus din Codlea, judeţul Braşov. Secretara particulară a ministrului de Externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, era o anume Hilda Zimmermann, născută Adolf, fiica fostului senator Adolf de Sighişoara, iar un profesor secundar din Mediaş, pe nume Gollener a devenit unul dintre membrii marcanţi ai unei comisii diplomatice a Reich-ului în guvernul de la Vicky (Franta). [33]

Dintre acești etnici germani din România, Arthur Phleps este cel mai cunoscut pentru activitatea sa în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Născut în Biertan, 1881, lângă Sibiu, a fost mai întâi ofiţer în armata imperială ungară, mai târziu a ocupat o serie de poziţii de mare responsabilitate în armata română. În armata română el a servit 21 de ani, a fost profesor la Şcoala Superioară de Război, şef de stat major la Corpul Vânătorilor de Munte, ofiţer în M.St.M, comandant de regiment, brigadă, divizie, şi chiar comandant al trupelor de munte. [34] Se înrolează în Wehrmacht în 1941 unde va activa pentru început cu gradul de colonel sub numele de familie al mamei sale (Martin Stolz), ulterior fiind transferat la S.S, unde va activa ca ofiţer în S.S. Division “Wiking”. În 1942 va fi numit general-major al S.S. însărcinat cu formarea unei divizii de etnici germani în Yugoslavia. Divizia se va numi Prinz Eugen la propunerea lui Arthur Phleps care alesese acest nume în onoarea prinţul Eugen de Savoia, eliberatorul Transilvaniei (1691) şi Belgradului de sub dominaţia otomană. [35] Această divizie va atrage un mare număr de etnici germani din Banat. Pentru serviciile sale drept comandant al acestei divizii este decorat în iunie 1943 cu crucea de fier în grad de cavaler iar la 21 iunie este promovat ca SS-Obergruppenführer und General der Waffen-SS. [36] Va sfârşi împuşcat de ruşi care l-au capturat şi executat fără să îşi dea seama cine este.

Au existat şi cazuri de etnici germani din România condamnaţi pentru participare directă la Holocaust precum Dr. F. Klein medicul lagărului de concetrare de la Bergen-Belsen care a fost condamnat la moarte sau farmacistul de la Auschwitz, V. Capesius, condamnat la închisoare pe viaţă pentru pregătirea gazărilor cu cyclon. [37]

Planuri de autonomie, secesioniste

Istoricii românii au crezut de cuviinţă să nu mai amintească anumite aspecte dintr-un trecut de doar patru ani al unei minorităţi care de altfel a adus multe influenţe pozitive în statul român. În mare sunt de acord cu aceasta poziţie, mai ales că această comunitate a fost oricum redusă la câteva mii de persoane, ca urmare a unei politici în care şi statul român are o parte de vină. Ce rost ar mai avea, vorba românului, să vorbim de „funie în casa spânzuratului”? Cu toate acestea, lipsa de informaţii a dus la apariţia unor afirmaţii neadevărate care au fost puse în circulaţie pe fondul campaniei d-lui Klaus Iohannis. Aceste afirmaţii merită a fi corectate pentru restabilirea adevărului istoric. Astfel, într-un context în care domnul Iohannis părea a ezita a se exprima categoric în privinţa autonomiei aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”, simpatizanţii domniei sale au atras atenţia asupra faptului că germanii din România “nu au dorit niciodată” să obţină autonomie. [38]

Lucrurile au stat puţin diferit în realitate. Mai înainte, trebuie să recunosc că germanii din România au fost, în general, fideli statului Român, şi nu şi-au dorit autonomia, cu excepţia anilor 1940-1944. În perioada amintită au circulat mai multe idei fără a se concretiza într-un plan concret. Totuşi, trebuie spus că germanii din România înclinau în favoarea unei Transilvanii unitare cât mai apropiată de Reich şi puţin sau deloc legată de România. Banatul era, la fel, perceput ca “pământ german”, care ar fi trebuit fie să formeze un stat independent, fie o regiune germană cu largă autonomie.

Planurile referitoare la Transilvania

Referitor la Transilvania în cadrul etniei germane a circulat inclusiv ideea unei Transilvanii parte a Marelui Reich sau, oricum, sub control german. În acest sens este interesantă o întâlnire a etnicilor germani din Bistriţa din 25 martie 1944, după ocuparea Ungariei, cu un general trimis de Hitler care îi informează ca “toţi germanii să se întoarcă în Reich”, unde e nevoie de ei. Nedumeriţi, ei îl întreabă dacă nu va mai fi un Reich Mare şi cu Ardealul sub conducerea germană. Acesta le raspunde că acestea au fost doar visuri şi acum fiecare trebuie să privească realitatea. [39]

Totodată, în cercurile N.S.D.A.P. din Germania şi România au circulat idei despre o Transilvanie autonomă slab sau deloc legată cu România. Chiar Adolf Hitler ar fi agreat această idee înainte de aderarea României la pactul Tripartit. [40] Acesta s-ar fi exprimat în acest sens în 1940 faţă de secretarul de stat Wilhem Keppler [41] dar a renunţat la această idee în urma vizitei lui Antonescu din 22-23 noiembrie 1940, vizită finalizată prin semnarea pactului Tripartit.

Cu toate acestea, diversele idei despre o posibilă includere a Transilvaniei în marele Reich sau atribuirii întregii Transilvanii Ungariei au circulat exclusiv în comunitatea germană şi cea maghiară fără a avea o susţinere din Reich.

În vara anului 1942 saşii din Transilvania lansaseră mai multe zvonuri în legătură cu o viitoare organizare europeană ce ar fi urmat câştigării războiului de către Germania. Astfel, conform unei variante respândite de aceştia, Transilvania urma să revină integral Ungariei, România urmând a primi în schimb Transnistria şi Crimeea. [42]

A existat şi ideea unei Transilvanii autonome care să nu aparţină nici de România nici de Ungaria. În acest sens, la Deva. ar fi fost luată iniţiativa organizării unor cursuri de administraţie pentru pregătirea noilor „pretori” şi primari ai viitoarei regiuni. [43]

Planurile referitoare la Banat

Dintr-un rezumat informativ al S.S.I din 18 mai 1942 aflăm despre existența unor discuţii în rândul șvabilor bănăţeni ce aveau legătură cu întocmirea unui memoriu către Hitler din partea germanilor din Ungaria, România şi Iugoslavia care doreau autonomia Banatului şi crearea unui stat german cu capitala la Timişoara. [44] Se pare că această tendinţă era predominantă în randul șvabilor bănăţeni care ar fi dorit pe această cale să scape de influenţa saşilor ardeleni care conduceau G.E.G, dar în acelaşi timp şi de conducerea românească. În legătură cu zvonurile privind autonomia dorită de germanii din Banat s-a ajuns din nou la von Killinger care a fost rugat “să dea insinuărilor, uşuraticilor şi intriganţilor lecţia care li se cuvine”. Răspunsul lui von Killinger nu s-a lăsat mult aşteptat şi, la 17 octombrie 1942, fiind invitat în localitatea Aradul Nou din Banat cu ocazia zilei recoltei acesteia, în discursul său a afirmat: “Eu cred că popoarele noastre vor trăi în aceasta comunitate şi după război şi vom fi uniţi orice ar veni”. Referindu-se la speculata autonomie acesta a adaugat: “noi (n.a. Germania) avem atâta pământ de populat şi de organizat încat avem nevoie de fiecare om”. [45]

Conform mai multor surse, ar fi fost ales chiar şi un nume al acestui stat care ar fi cuprins porţiuni din Ungaria şi România, anume Donaustaat [46]; conform altor surse, entitatea politică avea să se numească Donauland, urmând să reunească Banatul românesc şi cel sârbesc. În acest sens, Direcţia Generală a Poliţiei avea de raportat următoarele:

“Frăţia de arme româno-germană a creiat minoriăţii etnice germane o situaţie privilegiată, fapt care a îndreptăţit pe unii din membrii Grupului Etnic German să-şi nesocotească datoriile elementare faţă de Statul Român.
În sensul de mai sus, cităm urmatoarele:
– Pe la începutul anului 1943, se discută în cercurile minorităţii germane despre posibilitatea creării unui stat autonom german în zona Cataractelor, sub numele de „Donauland”.“ [47]

Tot în legătură cu aceste tendinţe autonomiste trebuie pusă şi o broşura distribuită în 1943, “Die Deutschen siedlungen Rumanie”. [48] Această lucrare, însoţită de o hartă a localităţilor germane, se dorea un “studiu etnografic” în care numărul aşezărilor germane era săltat de la 426 la 922, iar între zona de germanitate din sud-estul Ardealului şi cea din vestul Banatului era creată o legătură organică inexistentă în realitate. [49] Se dorea astfel acreditarea ideii existenţei unei zone compacte de germani, motiv pentru care mai multe sate din judeţele Bihor, Cluj-Turda sau Alba, deşi conţineau familii întregi de germani, nu erau menţionate. Broşura fusese realizată în urma unui recensământ efectuat de Institutul de Statistică al G.E.G. (Bearbeitet im Institut fur Statistik und Bevolkerungspolitik der Detuschen Volksgruppe in Rumanien) în 1940 [50] şi publicată în 1940 şi 1941. [51] La sesizarea Ministerului Afacerilor Externe şi a Institutului Central de Statistică, Antonescu dispune confiscarea acestei publicaţii. El cere directorului Institutului Central de Statistică să prezinte o lucrare bine documentată cu datele reale. Sesizează Ministerul de Externe pentru a face intervenţiile necesare la Berlin şi îl convoacă pe Andreas Schmidt la Preşedinţia Consiliului de Miniştri spre a i se arăta lucrarea. [52] Un fapt inedit este prezenţa în Arhiva M.A.E. a unui exemplar al broşurii germane, corectate cu roşu. [53]

Planurile pentru crearea numitului “Donaustaat” sau “ Donauland” sau a unei Transilvanii autonome nu par a apărea ca urmare a unor indicaţii venite de la centru, ci mai degrabă a fi idei locale.

În final, trebuie făcută precizarea că clarificările suplimentare aduse în acest articol nu vin dintr-un sentiment de ură sau răzbunare, ci ca urmare a unor serii de afirmaţii apărute în mass-media referitor la trecutul comunităţii germane.

Istoria trebuie scrisă indiferent dacă rezultatele sale se pliază sau nu pe contextul politic existent sau dacă datele obţinute infirmă într-o măsură mai mare sau mai mică anumite mituri sociale sau politice. Mai mult, suntem datori să scriem istoria aşa cum a fost ea, mai ales atunci când ea contravine unor opinii generale sau unei politici statale, suntem obligaţi să facem asta pentru a demonstra că într-adevăr am învăţat ceva din greşelile trecutului.

–––––––––––––––––––––

Pe același subiect:

Grupul Etnic German la 70 de ani (partea I)

Grupul Etnic German, trecut şi prezent

–––––––––––––––––––––

Surse bibliografice:

[1] Dorel Bancos 205
[2] M.O. Nr. 101 din 2 mai 1942
[3] Istoia României,Vol IX, Romania în Anii 1940-1947, Acadamia Româna, Editura Enciclopedica, Bucureşti 2008 pag 492
[4] Otmar Trasca 149
[5] Dorel Bancos pag 207
[6] Otmar Trasca 149
[7] Dorel Bancos si Dumitru Sandru, Miscarile de populatie in Romania (1940-1948) pag 93.
[8] Joachim von Ribbentrop ( 30 aprilie 1893 – 16 octombrie 1946 ) – ministru de externe al Germaniei în perioada 1938–1945, el fiind si semnatarul celebrului pact
[9] Dorel Bancos 208.
[10] Otmar Trasca 149
[11] Oberkommando der Wehrmacht, adica comandamentul suprem al fortelor armate ale celui de al III-lea Reich.
[12] Dorel Bancos 208. si Otmar Trasca 153
[13] Dorel Bancos 208. si Otmar Trasca 154
[14] Dorel Bancos 208-209
[15] Otmar Trasca 154
[16] A.M.A.E. Fond: Germania 1920-1944, dosar 71. Germania 92 pp 105-106
[17] Op cit: A.M.A.E. Fond: Germania 1920-1944, dosar 71. Germania 92 pag. 106
[18] Dorel Bancos 209
[19] Dorel Bancos 209
[20] Otmar Trasca 154
[21] SANIC. Fond GEG, Dosar 45/1943 pag 42, Brasov dupa Otmar Trasca pag 157 si Dorel Bancos pag 209
[22] Teaials of war criminals beforre the Nuernberg Military Tribunals under control concili law No. 10 NUERNBERG OCTOBER 1946-APRIL 1949, Vol. V. pag 144, online (op cit: „The first more extensive recruiting of ethnic Germans for the Waffen SS took place in Romania in 1940. This was done under the pretense of recruiting labor for the Reich. In a later, second action, a thousand men belonging to this Ethnic German Group in Romania were recruited.” )
[23] A se vedea si lista oficiului de investigati speciale.
[24] The Search for Nazi Collaborators in the United States By Christoph Schiessl pag 270-271) http://www.justice.gov/opa/pr/2004/February/04_crm_114.htm, https://ecf.moed.uscourts.gov/documents/opinions/USA_V_FRIEDRICH-CEJ-32.PDF, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/05/20/AR2007052000463_2.html, http://usatoday30.usatoday.com/news/world/2007-05-20-holocaust_N.htm
[25] “The Search for Nazi Collaborators in the United States” de Christoph Schiessl pag 267 si „The Journal of Historical Review: 1992-1993”, Volume 12, Institute for Historical Review pag 255
[26] Deoartament of Justise http://www.justice.gov/opa/pr/2002/May/02_crm_303.htm, https://familysearch.org/pal:/MM9.1.1/JBDT-HMD, Christoph Schiessl “The Search for Nazi Collaborators in the United States” pag 36 si 281 vezi si http://old.banateanul.ro/articol/ziar/timisoara/nazistul-la-timicoara/6400/0/print/
[27] Christoph Schiessl “The Search for Nazi Collaborators in the United States” pag 281, Deseret News, “Ex-Nazi Camp Guard Agrees to Leave U.S.” Published: Thursday, May 28 1992 12:00 a.m. MDT
[28] Christoph Schiessl “The Search for Nazi Collaborators in the United States” pag 272
[29] Christoph Schiessl “The Search for Nazi …” pag 278
[30] Christoph Schiessl “The Search for Nazi …” pag 227
[31] Christoph Schiessl “The Search for Nazi …” pag 273
[32] Christoph Schiessl “The Search for Nazi …” pag 269
[33] SANDRU Dumitru, Miscarile de populatie in Romania (1940-1948), Pag 100
[34] S.A.N.I.C. PcM-CM, dosar 290/1942. pag 287
[35] vezi: http://istoriaincomoda.wordpress.com/2013/02/15/romani-uitati-arthur-phleps/
[36] vezi: http://www.desertwar.net/artur-phleps.html
[37] Istoria romanilor pag 498
[38] Emisiunea cu Raresi Bogdan si Lavinia Sandru
[39] Nota Informativa secreta 3500 S.A.N.I.C. PcM-SSI 92/1943 pag 27.
[40] Dorel Bancos pag 197
[41] Wilhelm Karl Keppler (14 Decembrie 1882 — 13 Junie 1960) a fost un om de afaceri german, unul din primi sustinatori ai lui Hitler, din 1939 a ocupat functia de Secretat de Stat cu atributi speciale
[42] Dumitru Sandru pag. 89
[43] S.A.N.I.C. Fond IJR Dosar 82/1942, f 39. veyi şi Dumitru Sandru.
[44] Dorel Bancos pag 197
[45] Dorel Bancos pag 197
[46] Dorel Bancos pag 197, vezi si Andreas Hillgruber. Hitler, Regele Carol si Maresalul Antonescu, pag 147
[47] SANIC. Fond DGP, Dosar 55/1944 pag 28
[48] Se gaseste si la: A.M.A.E. (Romania 1920-1944) Fond 71 Romania Vol 384 pag 202-236
[49] Dorel Bancos pag 198
[50] La “recensamantul” din 1940, Institutul de statistica GEG nu a luat legatura cu Institutul Central de Statistica incalcand legea vezi Dorel Bancos pag 197
[51] A.M.A.E. (Romania 1920-1944) Fond 71 Romania Vol 384 pag 204
[52] Dorel Bancos pag 198
[53] Se gaseste si la: A.M.A.E. (Romania 1920-1944) Fond 71 Romania Vol 384 pag 202-236