Marian Munteanu, candidat PNL

de

Postul Mare se apropie pe nesimţite de sfârşit şi parcă dinadins în jurul nostru se întâmplă lucruri care să ne distragă atenţia de la calea lui şi de la ţinta finală, Învierea Domnului. Unul dintre evenimentele care au pus pe jar societatea românească are calitatea unei furtuni într-un pahar cu apă. Marian Munteanu este noul candidat al PNL la primăria capitalei. Lovitură de imagine sau greşeală de strategie? Evoluţie a doctrinei sau pur oportunism? Renaşterea în politică a ideii naţionale sau metisaj nefast? Acestea sunt întrebările care ar trebui să se pună în contextul dat. În loc de ele, pestriţa noastră lume românească a dat în clocot şi se întrece în entuziasme facile sau revolte comandate de codul corect politic. Vom încerca să analizăm toate aceste poziţii pe rând, pentru a putea trage o concluzie, fie ea şi provizorie, a evoluţiei politice pe care mişcarea făcută de PNL şi de Marian Munteanu ar putea-o aduce.

Am avut dintotdeauna o mare nedumerire legată de noţiunea de societate civilă. Am citit de-a lungul anilor tot felul de publicaţii care pasămite reprezentau punctul de vedere al societăţii civile, am fost la gale ale societăţii civile, am văzut candidaţi ce-şi asumau apartenenţa şi reprezentarea aceleiaşi societăţi. Dar ce este şi cu ce se ocupă societatea civilă, nu am reuşit să pricep. Spun toate acestea pentru că susţinătorii lui Marian Munteanu sunt de părere că au în el un prim candidat din partea societăţii civile, în timp ce detractorii lor strigă scandalizaţi că nu poate fi vorba de aşa ceva şi că de fapt ei sunt societatea civilă. Mă voi opri un pic la aceştia din urmă.

Tot omul cu convingeri de stânga – sau de pseudo-dreapta – se declară astăzi revoltat. Nu se pune nicio clipă în discuţie substanţa programului lui Marian Munteanu, nici oportunitatea opţiunii PNL de a-l sprijini, ci se insistă repetitiv pe tema „legionarismului” fostului lider al Ligii Studenţilor şi a ameninţării pe care ar reprezenta-o pentru democraţie. Avangarda este reprezentată de Alina Mungiu-Pippidi, probabil cel mai toxic personaj public din România ultimilor douăzeci de ani, preoteasă fanatică a tuturor formulelor stângiste anticreştine şi antinaţionale, iar în urma ei vine tot alaiul compus din GDS, ziariştii de la Hotnews, balansând elegant între neoliberalism şi poliţie a gândirii, anticomunistul de extracţie comunistă Vladimir Tismăneanu, bufonul politic Călin Popescu-Tăriceanu şi, în cele din urmă, cu voia dumneavoastră, micile trompete ale neomarxismului, din categoria Costi Rogozanu şi Remus Cernea. Atenţie: nu contest soliditatea argumentelor unora dintre cei care se opun candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL. Ceea ce intră aici în discuţie este argumentaţia celor sus-menţionaţi şi a altora ca ei.

Pentru cei care nu-şi amintesc, Marian Munteanu a fost preşedintele Ligii Studenţilor şi unul dintre liderii Pieţei Universităţii din 1990. Indiferent de parcursul lui ulterior, imaginea lui de la balconul Universităţii va rămâne un simbol permanent al luptei pentru libertate, într-un moment în care Ion Iliescu şi FSN încă mai puteau guverna discreţionar, folosind inclusiv represiunea violentă, surzi la orice voci din opoziţia internă sau externă. Astăzi toată lumea îşi revendică apartenenţa la fenomenul Piaţa Universităţii. Până şi Victor Ponta a avut neasemuita obrăznicie de a susţine că a fost unul dintre participanţii la proteste. Mulţi dintre ziariştii care astăzi ţipă împotriva lui Marian Munteanu au scris în favoarea protestatarilor. Doar că au făcut-o din redacţiile lor călduţe sau de peste mări şi ţări, unde trăiau eventual la adăpostul unor burse generoase. Munteanu, în schimb, şi-a asumat opţiunea până la capăt. A fost la un pas de moarte, linşat practic de minerii („minerii”?) lui Iliescu, a stat în comă şi şi-a revenit cu greu. Chiar nevrednic să fi fost, sacrificiul său a fost unul dintre cele care au conferit legitimitatea supremă – stropită cu sânge – uneia dintre marile mişcări anticomuniste din fostul lagăr sovietic. Cei care-i lipesc astăzi lui Marian Munteanu eticheta de extremist nu suflă un cuvinţel despre această parte a biografiei lui.

Imediat după ce şi-a revenit cât de cât, Marian Munteanu a lansat proiectul – eşuat – al Mişcării pentru România, o construcţie politică de dreapta, cu accentul pus pe creştinism şi iubirea de neam. Aici începe istoria atacurilor în baza acuzaţiei de legionarism. Şi minciunile curg râu. Scrisoarea adresată pe atunci de Munteanu membrilor şi simpatizanţilor mişcării legionare ar fi o probă concludentă. Detractorii citează trunchiat. „Suntem unde ale aceluiaşi râu” este una dintre frazele incriminate, care ar dovedi continuitatea între legionarism şi Mişcarea pentru România. În general, omul nici nu citeşte mai departe. Însă o analiză onestă a conţinutului scrisorii scoate la iveală faptul că Marian Munteanu face distincţia clară între mişcarea legionară ca fenomen spiritual şi forma ei politică, fără a se revendica din niciuna dintre acestea două. Afinităţile ţin doar de ataşamentul faţă de neam mărturisit iniţial de iniţiatorii legiunii şi pe care Marian Munteanu îl priveşte în continuarea unor manifestări similare, pe linia lui Horea Cloşca şi Crişan, a lui Tudor Vladimirescu, Bălcescu sau Avram Iancu. Este lesne de înţeles că vorbim aici despre personalităţi de diverse orientări politice – uneori opuse – a căror unică trăsătură comună este, în viziunea autorului scrisorii incriminate, ideea naţională. Se poate discuta mult şi bine despre coerenţa teoretică a argumentării, însă până atunci din text reiese că Mişcarea pentru România nu este nicidecum o copie sau o urmaşă a mişcării legionare. Poate singurul lucru de care se pot plânge contestatarii este că Marian Munteanu nu exclude o colaborare cu foştii membri sau simpatizanţii legiunii, însă doar pe liniile trasate de el, în forma politică pe care o socoteşte ca rodul frământărilor propriei generaţii.

În ceea ce priveşte poziţia actuală a lui Marian Munteanu, aşa cum o reflectă proclamaţia Platformei Civice „Alianţa Noastră„, nici aici nu găsim urme de xenofobie, neofascism, antieuropenism şi toate celelalte marote agitate de scriitorii de casă ai corectitudinii politice. Finalul documentului este cât se poate de limpede:

Se impune, așadar, să acționăm – prin toate mijloacele legale, democratice și non-violente – pentru a determina adoptarea acelor măsuri politice și administrative apte să asigure României locul ce i se cuvine în familia euroatlantică și în comunitatea internațională. Toți cetățenii români, indiferent de originea lor etnică sau confesiunea religioasă, au dreptul să trăiască în siguranță în țara lor, o țară în care munca cinstită, creativitatea și spiritul întreprinzător să fie încurajate, respectate și corect răsplătite, în care legea să fie lege pentru toți iar libertatea și demnitatea tuturor să fie garantate.

Evident, orice vorbă se face despre neam/ naţiune şi identitate creştină îi scoate din pepeni pe euro-stângiştii noştri, dar la fel de evident este că acuzaţiile de extremism sunt o făcătură propagandistică. Orice discuţie coerentă despre candidatura lui Marian Munteanu din partea PNL trebuie să pornească de la aspectele concrete, refuzând toată înşiruirea de epitete care ar fi în stare să-l facă simpatic pe cel vizat chiar şi în ochii unor adversari.

S-a vorbit mult şi despre asocierea surprinzătoare dintre Marian Munteanu şi Virgil Măgureanu. Aici lucrurile se complică. În timp ce adversarii „proiectului” PNL în general şi ai candidatului Munteanu în special insistă pe această colaborare îndoielnică – totuşi, nu cu aceeaşi energie ca atunci când combat aşa-zisul extremism – susţinătorii minimalizează subiectul. Faptele brute sunt aşa: Marian Munteanu a acceptat iniţial posibilitatea de a candida la preşedinţie având sprijinul PUNR, care avea să fuzioneze la scurt timp după aceea cu Partidul Naţional Român al lui Virgil Măgureanu; a apărut de câteva ori în dezbateri televizate din postura de candidat (sau viitor candidat); în cele din urmă, nemulţumit de evoluţia forţei politice numite de acum Alianţa Naţională, a refuzat să se mai înscrie în PUNR şi a renunţat la candidatură. Dar să urmărim anumite puncte nevralgice ale întregii succesiuni de evenimente. În primul rând, până la fuziunea cu Partidul Naţional Român, să ne amintim că PUNR, formaţiunea politică ce l-a avut mult timp în centru pe Gheorghe Funar, practica un naţionalism rudimentar, cu evidente reziduuri comuniste. Afinităţile de acest tip au devenit mai clare atunci când Funar s-a alăturat fostului poet de curte al lui Ceauşescu într-unul dintre partidele care au subminat cel mai mult naţionalismul creştin autentic. Indiferent de prieteniile politice rupte sau refăcute, PUNR – fost membru, să nu uităm, al infamului „patrulater roşu” (PDSR – PSM – PRM – PUNR) din timpul guvernării Văcăroiu – a rămas întotdeauna un partid care s-a scăldat în ape politice tulburi. Dacă la toate acestea adăugăm apariţia în context a fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, unul dintre reprezentanţii de vârf ai sistemului împotriva căruia se ridicase Piaţa Universităţii şi care o înecase în sângele mineriadelor, însăşi aşezarea la masa tratativelor apare ca un compromis inacceptabil sau, în cel mai bun caz, ca o naivitate grea de consecinţe. Vorbim despre politică, definită de multe ori ca artă a compromisului. Însă anumite alianţe sunt contra naturii chiar în mai mare măsură decât coabitarea sub acoperişul Antenei 3 a PSD şi PNL. Astfel că, în ciuda retragerii, apropierea, fie ea şi de o clipă, între Marian Munteanu şi reprezentanţii unor idei străine de duhul celor propovăduite de el rămâne un semn de întrebare. Există compromis şi compromitere, cum spunea cineva. Iar pilda gândită în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt ar trebui să ne slujească nu doar de îndreptar duhovnicesc, ci şi politic. Pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. „Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.”

Se cuvine deschisă aici o paranteză. Există un nivel al discuţiilor despre perioada comunistă la care se insistă pe deosebirea sau chiar conflictul dintre comuniştii/ securiştii internaţionalişti – cel mai adesea supuşi puterii sovietice – şi cei aşa-zis naţionalişti. „Naţional-comunismul” şi chiar „naţional-securiştii” au devenit axe în jurul cărora se nasc dezbateri animate şi poziţionări radical opuse. Cei apropiaţi, prin naştere sau afinităţi, de partida internaţionalistă îi acuză pe „patrioţi” punând semnul egalităţii între comunism şi naţionalism. Ceilalţi laudă poziţiile zis patriotice şi scuză, datorită lor, apartenenţa la sistem. Este poate cea mai mare înşelare a istoriei recente. Indiferent că au stat sub comanda directă a sovieticilor – care i-au adus la putere – sau că au încercat la un moment dat să vireze spre o direcţie zisă naţională, comuniştii români, de la Gheorghe Cristescu până la Ion Iliescu, au reprezentat forţa opresivă anticreştină care a călcat în picioare sistematic acest neam, i-a distrus elitele şi i-a spălat creierul. O privire de ansamblu asupra istoriei ultimilor cincizeci de ani, atâta câtă este scrisă, arată, de altfel, că trecerea dintr-o parte într-alta a spectrului comunist se făcea frecvent, determinată adesea de oportunismul cel mai pur. Indiferent că ascultau de Moscova sau de Bucureştiul cu pretenţii de independenţă, membrii sistemului măcinau în spiritul vremii şi al învăţăturilor lor tot ce mai rămăsese viu în România. Teroarea cruntă de la Piteşti a încetat după câţiva ani, însă reeducarea mai subtilă a continuat la Aiud până în 1964, ultimul an din domnia lui Gheorghiu-Dej. Părintele Gheorghe Calciu, victimă a Piteştiului şi supravieţuitor al încercării de suprimare fizică de la Jilava, a fost din nou arestat, cu ordinul de a fi lichidat în închisoare, în 1978, sub regimul „patriotului” Ceauşescu. Cel care refuzase să participe la invazia Cehoslovaciei şi se tot ciondănea cu tovarăşii de la Moscova este acelaşi care, în cârdăşie cu acoliţii lui securişti „naţionalişti”, a orchestrat tentativele de asasinat împotriva Monicăi Lovinescu (1977) sau Paul Goma (1981, 1982). Şi lista poate continua la nesfârşit. Că vor fi existat conflicte între membrii aceluiaşi sistem comunist, ba chiar fidelităţi diferite, este posibil. Dar a disculpa o parte a reprezentanţilor săi doar pentru că nu au făcut jocurile Moscovei, uitând de teroarea internă, este cea mai mare farsă, căreia îi cad victime şi mulţi naţionalişti din zilele noastre.

Încheiem paranteza cu menţiunea că mulţi dintre foştii comunişti/ securişti „patrioţi” îşi găsesc până astăzi refugiul în diferite grupuri sau organizaţii naţionaliste şi creştine. Este una dintre marile neputinţe ale şi aşa fragilei şi dezbinatei mişcări pentru renaşterea valorilor neamului creştin din societatea românească. Ce s-a întâmplat la nivelul general se vede replicat şi la nivel micro: parcă nu putem să aplicăm o lege a lustraţiei morale înainte de a porni către un nou drum politic. Cumva, cred că nici Alianţa lui Marian Munteanu nu este complet lipsită de contactul cu asemenea personaje. Este întristător că renaşterea unui ideal pare să nu poată să pornească de la baze cu totul noi, să se lepede pentru totdeauna de zgura vechilor sforari transformaţi în sfătuitori şi maculând tot ce ating cu pecetea unui compromis toxic. Fără o delimitare clară de trecut, orice mişcare creştină şi patriotică se va scălda în ape tulburi şi va fi victima celor care, din fotoliile puterii politice sau mediatice, o atacă pentru că îşi simt ameninţate privilegiile.

Iar confuzia dintre compromis şi compromitere continuă. În fond, în ciuda rezervelor, publicul aştepta să vadă mai departe direcţia în care avea să o ia Alianţa Noastră, consecvenţa faţă de generoasele idealuri exprimate în platforma-manifest. În toiul acestei aşteptări mai mult sau mai puţin încordate, anunţarea candidaturii lui Marian Munteanu la primăria capitalei pe listele PNL nu poate decât să surprindă. Perplexitate. Ce competenţe are Marian Munteanu, care declara acum câţiva ani într-un interviu că trăieşte retras, la munte, pentru a descâlci iţele atât de încâlcite ale unui oraş ca Bucureştiul? De unde până unde iniţiatorul unei platforme civice a dobândit deodată capacităţi administrative? Primăria capitalei a reprezentat de-a lungul anilor o importantă miză politică, dar problemele concrete, de gospodărie, s-au înecat în discursuri şi şpăgi. Singurul program care, fără a fi ireproşabil, a venit cu idei coerente pentru gospodărirea oraşului este cel al lui Nicuşor Dan. Are Marian Munteanu soluţii urbanistice mai bune? Când le va expune?

Putem accepta, măcar de dragul discuţiei, varianta conform căreia Marian Munteanu nu promovează soluţii concrete, ci valori. (Mă îngrozesc doar gândindu-mă cine a mai spus asta de curând…) De partea de urbanism se vor ocupa specialiştii şi consilierii. Dar care sunt valorile despre care vorbim? Ale Alianţei Noastre sau ale PNL? Pentru că atunci când socoteşti că „între cetățenii României și principalele grupări politice decizionale care conduc sau influențează instituțiile statului român s-a format și se adâncește neîncetat un climat de neîncredere care afectează unitatea și stabilitatea societății românești„, sau că „majoritatea cetățenilor nu este reprezentată civic sau politic, în vederea apărării eficiente a drepturilor și intereselor sale legitime, iar nemulțumirile populației cu privire la felul în care funcționează statul român și instituțiile sale sunt pe deplin justificate„, nu se poate să ignori că PNL este o parte a problemei şi nu una tocmai neînsemnată. Crede Marian Munteanu că PNL îşi va schimba optica şi valorile în funcţie de programul său? Îi ignoră pe consilierii care slujesc de ani de zile aceleaşi interese financiare şi de grup şi care probabil îi vor fi serviţi pe tavă ca „ajutoare” în conducerea Bucureştiului? PNL are în rândul său oameni care au acţionat sub tutela lui Voiculescu şi oameni care au aplicat cu râvnă indicaţiile lui Băsescu; o bună parte dintre măsurile care au generat criza politică, financiară şi identitară permanentă în care se află România vin de la aceşti oameni şi de la acest partid; însăşi distrugerea sistematică a Bucureştiului li se „datorează” într-o anumită măsură. Aşa stând lucrurile, e greu de înţeles justificarea acestei asocieri. Şi aşa ia sfârşit încă înainte de a începe o nouă tentativă de cristalizare a unei drepte româneşti autentice, creştine şi iubitoare de neam. Nu trebuie, cu toate acestea să ne temem, ci doar să ne ruşinăm şi să ne smerim (că tot e foarte la modă să vorbeşti despre smerenie zilele acestea). Porţile iadului nu vor birui nicicând Biserica, iar neamul va supravieţui în condiţiile în care va şti să-şi asume apartenenţa la această Biserică. Orice altă atitudine l-ar face inutil. Pe noi, ceilalţi, trebuie să ne preocupe doar locul pe care îl ocupăm în această vâltoare. Deosebirea duhurilor se face prin alipirea de Hristos şi doar ea ne fereşte de confuzii generate de formele exterioare. Nu oricine Îi spune Mântuitorului „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţie şi adesea cuvintele mari şi frumoase nu ascund decât compromisuri mărunte şi farse sinistre.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost