Academia Română și-a exprimat de curând punctul de vedere privitor la situația pădurilor. (sursa: acad.ro)
Pădurile României sunt în declin de mai mult de 20 ani, iar silvicultura este în regres. Deşi există o discordanţă majoră între gradul actual de acoperire al teritoriului ţării cu păduri (27%) şi procentul optim de împădurire (35-40%), acţiunile de împădurire a ţării în afara fondului forestier se află la cel mai redus nivel din istoria postbelică a silviculturii româneşti, chiar sub nivelul unor ani din timpul celui de al doilea război mondial.
O lege adoptată în acest sens nu a produs efecte reale, nereuşind revigorarea împăduririi celor peste două milioane de hectare terenuri degradate.
S-a redus în ritm accelerat suprafaţa pădurilor parcurse cu lucrări de îngrijire, dar a crescut suprafaţa pădurilor cu tăieri şi regenerate incomplet sau cu specii inadecvate tipurilor naturale de pădure. Volumul lucrărilor de amenajare a bazinelor hidrografice torenţiale a ajuns la cel mai redus nivel din ultimii 60 de ani. In pofida amplificării efectelor schimbărilor climatice şi a insistenţelor unor entităţi, acţiunea de perdeluire forestieră a câmpului este practic nesemnificativă. În consecinţă s-a redus semnificativ potenţialul pădurilor pentru combaterea hazardelor climatice, hidrologice şi geomorfologice.
Volumul de lemn posibil de recoltat din pădurile ţării, apreciat la 18 – 20 mil. metri-cubi pe an, este considerat de persoanele interesate ca fiind unul foarte redus în comparaţie cu mărimea fondului lemnos, ele solicitând majorarea acestui volum prin reducerea nejustificată a vârstelor de tăiere. În prezent majoritatea arboretelor au vârste sub 80 de ani, cu mult sub vârstele exploatabilităţii.
Restrângerea drastică a tăierilor rase în pădurile ţării este obligatorie, în contextul amplificării hazardelor tot mai frecvente. În acest sens, luând exemplul ţărilor europene care au condiţii naturale similare cu cele ale ţării noastre, reglementările ar trebui să conţină prevederi mult mai restrictive. De exemplu, în Slovenia, începând cu anul 1948, tăierile rase sunt interzise prin lege, iar Austria şi Elveţia le limitează la un hectar.
Comunitatea academică a nutrit speranţe în corecta introducere a unor principii în Codul silvic, dar dezamăgirile nu au întârziat să apară. Multe dintre îmbunătăţirile propuse au fost ignorate de puterea executivă, altele au fost eliminate chiar de legiuitor, făcând posibilă includerea, în ultimul moment, a unor „îmbunătăţiri” motivate politic.
Programul naţional al reconstrucției pădurilor destructurate (unele degradate chiar de acţiunile unor proprietari) este insuficient reglementat, impunându-se introducerea de noi articole de lege dedicate acestei acţiuni.
Viitorul pădurilor României rămâne în continuare incert, dacă nu vor fi luate măsuri care să conducă la:
1. reaşezarea silviculturii româneşti pe baze ştiinţifice, reducând imensul decalaj actual existent între practica silvică şi rezultatele cercetării ştiinţifice;
2. elaborarea reglementărilor subsecvente Codului silvic, în sensul asigurării integrităţii pădurilor prin includerea unor prevederi referitoare la stoparea defrişărilor, interzicerea divizării proprietăţii sub două hectare, la trecerea în administrarea statului a ocoalelor silvice private care nu respectă regimul silvic;
3. regândirea sistemului de norme tehnice pentru silvicultură, în sensul de a li se atribui calitatea de acte normative juridice, însoţite de îndrumare descriptive de specialitate;
4. creşterea eficienţei luptei împotriva actelor ilicite şi corupţiei care, în ultimul timp, au luat proporţii dezonorante pentru neamul nostru;
6. interzicerea exportului de lemn neprelucrat intensiv.
Pentru a clădi pădurea viitorului sunt necesare investiţii masive de capital, de muncă şi de inteligenţă. Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar ca poliţia, jandarmeria, structurile silvice publice de control şi mai ales justiţia să-şi îndrepte faţa spre suferinţele pădurii.
În acelaşi timp, vor fi necesare alte abordări legislative pentru asigurarea integrităţii şi sănătăţii pădurilor, ştiind că, de-a lungul timpului, politicul şi puterea legislativă au produs cele mai distructive lovituri patrimoniului forestier naţional.
Motivele de speranţă sunt legate, în primul rând, de resursele profesionale existente în lumea silvică. Cea mai mare provocare a poporului român rămâne, însă, formarea conştiinţei forestiere, acea convingere intimă despre necesitatea existenţei pădurii, din care să rezulte interesul pentru apărarea şi îngrijirea ei, de la guvernanţi până la ultimul locuitor al spaţiului naţional.
- Ceva despre pandemie - 17 martie 2020
- O carte despre embrionul uman, ca persoană ce trebuie apărată - 8 octombrie 2019
- Societatea de Cultură Macedo-Română împlinește 140 de ani de la înființare - 20 septembrie 2019