O opinie juridică despre „legea holocaustului“ și posibila sa aplicare

Ea apaține judecătoarei Ionela Mariana Ghiugan, de la Tribunalul București, și a fost generată de următoarea situație: „Luările publice de poziție, care de multe ori pleacă de la o relativă înțelegere a prevederilor legale, ajung să fie îngrijorător de radicale.“

Scopul său declarat este de a încerca „să ofere un cadru mai pașnic de discuții prin transpunerea în plan juridic a dezbaterii“.

Să traducem, în context, intenția.

Ca om „de sistem“ (în sensul cel mai neutru al termenului), judecătoarea nu este interesată de reacțiile publicului obișnuit, oricât ar fi ele de radicale – deplorabil efect pentru un text de lege care își propunea să combată, declarativ vorbind, chiar radicalismul! – ci este îngrijorată de presiunile – reale – ale holocaustiștilor asupra corpului din care face parte. Am mai spus, repetăm: acesta va fi următorul cal de bătaie.

Studiul său reprezintă, în prima parte, o consistentă expunere de istorie juridică a noțiunilor de crime imprescriptibile din legislația internă, apoi cu privire la prevederile interne actuale, prin raportare la cele internaționale, pentru a propune, în fine, o încercare de raționalizare a unei legi pe cât de „liberticide“, pe atât de stupide din punct de vedere istoric.

Doar un exemplu din prima dimensiune a textului: autoarea își șterge picioare pe producțiile lui Ioanid și Muraru, habarniștii interesați cei mai cunoscuți care s-au exprimat în materie.

Cum am mai spus, această lege merge mult prea departe, prin urmare va fi cu atât mai greu de aplicat. Este de luat în calcul apoi că acest caracter extrem – insistăm: straniu pentru un text de lege care are ca intenție să combată extremismul! – va descuraja în practică pe procurorii și judecătorii care, oameni fiind, iar nu practicieni ai vreunei ideologii, nu-și vor pune cariera în joc pentru a-i satisface pe holocaustiști.

Ne vom abține de la remarci specifice, tocmai pntru a nu le da idei celor din urmă.

În schimb, vom sublinia că textul de lege este atacabil din punct de vedere constituțional, cu șanse maxime de reușită sub raportul „predictibilității“ (legea nu este predictibilă în efectele ei), la art. 5, al. 2.

Curajul care pare să anime textul judectoarei, și relevanța care îl caracterizează, cad însă dramatic în câteva puncte, pe care le vom indica în continuare:

1) În cazul medicului legist Alexandru Birkle (nenumit, în text trimiterea se face la cauza cuprinsă în decizia penală nr. 5696/1948) și al familiei sale, hotărârile instanțelor postdecembriste au fost, cu un cuvânt care nu este suficient de tare, rușinoase. Faptul că în cazul său a fost pronunțat un recurs în anulare, i-a scutit memoria de o soartă pe care au avut-o însă soția și fiica sa. Ceea ce, în ciuda pertinentei analize pe care o face încadrării juridice originare, judecătoarea noastră nu ne mai spune.

2) Care este recursul la istorie-ca-disciplină pe care îl fac instanțele?

„Curtea are în vedere caracterul istoric de necontestat al faptelor și împrejurărilor legate de holocaust care au fost negate, minimalizate sau justificate (existența în această privință a unei hotărâri a Tribunalului de la Nürnberg fiind un argument importat).“

Ca unii care ne ocupăm chiar de istorie, ne vom permite să contestăm însăși pretenția invocată.

Din punctul de vedere al profesiei noastre, ca și al științei în general, nu există vreo expunere a faptelor istorice care să fie „incontestabilă“, căci istoria funcționează tocmai prin „revizuiri“, iar „contestarea“ reprezintă însuși principiul care o animă. Știință a individualului, fără vreun caracter normativ – legitățile istorice există numai în mizerabilul imaginar istoricist al materialismului dialectic și istoric! –, istoria reprezintă un set de afirmații care sunt validate prin consensul membrilor breslei, care în nici un caz nu trebuie, nici el, absolutizat. Spre exemplu, baza empirică a condamnărilor Tribunalului de la Nürnberg, asemeni noțiunilor precum „crimă împotriva păcii“, indicată de autoare, au fost supuse revizuirilor istorice și juridice, chiar dacă o bună parte a acestui corpus rămâne valabilă.

Pretenția de a transforma analiza juridică a faptelor în legislație în materie de istorie este nu doar absurdă, ci foarte periculoasă. În istorie, punctele de vedere eronate sunt eliminate prin discuție rațională, care are ca rezultat un consens, iar nu prin invocarea vreunei legi juridice și, cu atât mai puțin, prin condamnări penale. Această situație este cunoscută de holocaustiști, care nu doar că au impus o asemenea lege, ci caută în permenență să impună și un consens istoric (sic!) în mare măsură artificial.

3) În fine, expunerea pe care autoarea o face termenului de „promovare“ din lege este complet eronată.

Și aceasta pentru că „promovare“ nu înseamnă „a susține, a sprijini făcând să se dezvolte, să progreseze […] un sentiment exagerat de admirație, de respect, de venerație, de adorație față de cineva“ (sau ceva), ci: „a trece un examen, a ridica într-o funcție, într-o demnitate“. Sensul – corupt, din limbajul afacerilor – nu este atestat de dicționarele clasice, precum Șăineanu (1929) sau Candrea–Adamescu (1931), dar este prezent tale quale ca un „al doilea sens“ în variantele ultime ale DEX, deși în limbă există termeni preciși precum „a susține” sau „a propaga”, împreună cu ocurențele lor.

Prin urmare, este vorba despre un termen al „limbii de lemn“ cu certe intenții de manipulare și dezinformare, iar ținta sunt în primul rând procurorii și judecătorii, dar și publicul larg, căci semnificația vagă, nedefinită (un prieten jurist obișnuiește să spună că „dreptul este matematică“) are ca scop amenințarea sau, cel puțin, descurajarea exprimării opiniilor care nu cadrează cu vulgata „Holocaustului“. Iată, de fapt, motivul pentru care termenul „propagandă“, din varianta anterioară a legii, a fost înlocuit cu această „confuzie, greșeală, prostie și răutate din limba română azi“, ca s-o cităm pe marea psiholingvistă Tatiana Slama–Cazacu.

În ciuda acestor scăderi, mesajul general al textului este că holocaustiștii vor avea o viață grea în încercarea lor de a băga altora pumnul în gură, prin urmare, verosimil, vor continua să umple statistici vide: de memorie, istorie și sens…

• Despre autor
• Ultimele articole

About Mircea Stănescu

Doctor în filosofie al Universității București, consilier principal (arhivist) la Arhivele Naționale ale României, Biroul de Arhive Contemporane. Între 1999 și 2002 a efectuat stagii de cercetare în științe politice la Institut d’Études Politiques, iar în perioada februarie‑iunie 2002, un stagiu de cercetare postdoctoral în sociologie politica la Maison des Sciences de l’Homme. A participat cu comunicări științifice la numeroase sim­pozioane și conferințe și a publicat articole in revistele Memoria și Timpul. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X‑a și a XI‑a apărute la Editura Sigma în 2005 si 2006. Autor al trilogiei "Reeducarea în România comunistă" apărute la Editura Polirom, a lucrării "Organismele politicii românești (1948-1965)" apărută la Editura Vremea, coautor al lucrării "Procesele reeducării (1952-1960). Statul și dreptul. Instrumente de represiune ale dictaturii comuniste" apărute la Editura Matrix Rom.

• Protestul din ziua de azi - 3 februarie 2017
• Ideea de familie, temă electorală? - 23 octombrie 2016
• Despre Congrese și Fronturi istorice - 5 septembrie 2016