„Sexul, barza și Biserica” sau CONTROVERSA EDUCAȚIEI SEXUALE ÎN ȘCOLI

de

”Refuz categoric și de orice fel”?

Am primit de curând un apel, pe care l-aș numi disperat, intitulat: ”REFUZ CATEGORIC ORICE FEL DE EDUCAȚIE SEXUALĂ OBLIGATORIE SAU OPȚIONALĂ (cuprinsă în disciplina EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE)”. Este inițiat de Alianța Părinților din România, susținut de organizații creștine și pro-familie și constituit ca Memoriu adresat Ministerului Educației Naționale, Ministerului Sănătății și Președenției.

Apelul este motivat astfel: «suntem cu „Sabia lui Damocles” deasupra capului nostru, dar mai ales al copiilor noștri». Cauza? Introducerea Educației sexuale în școli, ca modul permanent (prezent din clasa I-a) al disciplinei Educație pentru sănătate, predată pe parcursul întregului ciclu de școlarizare obligatoriu (clasele I-XII).

Justificat în fond (vom vedea de ce), dar nerealist ca abordare, apelul pune în gardă, dar și deconcertează prin dublul său exclusivism: și ”categoric”, și ”de orice fel” și exprimarea la limita logicii. E ca și cum te-ai lupta cu un tsunami barându-i calea cu bețe și suliți. Oricât ar fi de rezistente și de multe, se vor rupe. Trebuie să cunoști meteorologie și multe altele, ca să te lupți cu o stihie ca asta.

Disperarea aceasta a semnatarilor memoriului ascunde, de fapt, mai multe neputințe. Fără vindecarea acestora, autorii scrisorii și cei din jurul lor nu vor putea avea câștig de cauză în lupta inegală, dar principial, justă pe care au demarat-o.

Am încercat, nu o singură dată, să discut cu opozanții radicali ai Educației sexuale în școli, ca să le explic că exclusivismul lor este naiv și pripit, anacronic și susceptibil de bigotism, etichetă compromițătoare și periculoasă pentru imaginea creștinilor de azi. Dar nu cred că am reușit să-i conving. Influențați, probabil, de unii lideri de opinie inflexibili, aceștia vedeau doar partea goală a paharului, refuzând să privească în față realitatea unei probleme educaționale neeludabile.

Dar ce anume i-a speriat pe autorii protestului atât de tare, de vreme ce elemente de educație sexuală și de reproducere sunt predate în școli de multe zeci de ani? Dacă citim Programa școlară aprobată de Ministerul Educației și Cercetării, defalcată pe ani de studiu, teme și titluri de lecții, conform căreia ar urma să fie abordat acest modul al disciplinei Educație pentru sănătate (aici e varianta din 2004), vedem că panica semnatarilor memoriului este, în mare măsură, justificată. Căci, pe lângă capitole de bază, indispensabile oricărui copil și adolescent, materia de studiu este suprasaturată cu multă informație inutilă, nepotrivită vârstei ori chiar pervertitoare (ca patologia sexualității, instigarea la viciu, detalii fiziologice mult prea amănunțite și alte lucruri inutile pentru nespecialiști).

Ceea ce este îngrijorător este că Programa este susținută de o mulțime de proiecte paralele de popularizare a educației sexuale și contracepției, accesibile on-line, concepute din aceeași perspectivă a libertinismului și a doctrinei LGBT, care mai de care mai vizuale și mai atractive din punct de vedere media (ca ”Sexul versus barza”), generos finanțate și promovate energic în toată țara de o puzderie de ong-uri cu denumiri nobile, promovând aceeași ideologie (ca ACCEPT, Asociația Română Anti-SIDA, Asociația Tineri pentru Tineri, Asociația Semper Musica, Societatea pentru Educație Contraceptivă și Sexuală (SECS)… și multe, multe altele). Mai toate au o asociație-mamă și un buzunar-tată în Occident, au denumiri la fel de onorabile și colaborează cu mai multe ministere din România (al Educației, Sănătății, Tineretului, al Muncii și Protecției Sociale, administrații publice locale), precum și cu importante foruri internaționale (ca ONU, Phare etc.)

Atunci înțelegi că e vorba de o mișcare bine orchestrată, un asalt la adresa valorilor omului, iar nu o simplă informare asupra sănătății reproducerii și igienei intime (capitole prezente dintotdeauna în manualele de Anatomie gimnaziale și liceale, și în comunism, dar chiar și în perioada interbelică). De altfel, cărțile, tratatele sau broșurile despre viața intimă, pentru specialiști sau publicul larg, au fost dintotdeauna accesibile în librării, educația sexuală nu a reprezentat niciodată un tabu în învățământul de dinainte de 1989, iar exprimarea deschisă a sexualității nu a lipsit din cultura (elitistă și populară) din comunism și nici din comportamentul social acceptat, mai ales după revoluția hippiotă.

De la ”Generația prezervativ” la ”Sexul versus barza”

Totuși, nu iese fum fără foc. Exista ceva ce nu era accesibil în comunism, ba chiar a fost multă vreme prohibit (mai ales după interzicerea avorturilor) [avorturile nu au fost interzise, ci restricționate, n. red.]: tehnicile de contracepție și planificare familială. Acesta a și devenit principalul cal de bătaie al campaniilor de educație sexuală, începând cu primii ani de după Revoluție. Căci cea de acum, s-o numim generic ”Sexul versus barza”, nu este prima.

Prima a fost demarată în licee imediat după 1989, la inițiativa unor proaspăt înființate ong-uri, fiind entuziast susținută de presă, în special de revistele pentru tineret, ca și de televiziuni, prin cicluri de emisiuni ținute de formatori care mai de care mai dezinhibați, apăruți peste noapte. Au rămas din ea în memoria colectivă campaniile de împărțire de prezervative elevilor, încurajarea viciului și libertinismului, a gravidității infantile, relativizarea noțiunii de perversiune și încurajarea devianțelor sexuale, sub lozinca ”totul este permis”. Era începutul anilor ’90, al PRO-TV și al MTV-ului, debutul activității Fundației internaționale ”Marie Stopes” în România (care se află oficial și în spatele campaniei de acum).

Lumea își amintește de ”generația PRO”, generație lipsită de o identitate socială, căreia PRO-TV-ul îi dicta cum ”să gândească liber” și care nu a știut niciodată să fie ”CONTRA”. Pentru că nu era decât un experiment al trusturilor media, care înlocuia generația incomodă a dizidenților și revoluționarilor, ea s-a mai numit și ”generația prezervativ”. Aceasta e cea care a impus drept normă acceptabilă libertisimul sexual la nivelul liceului, propunându-l, ”de probă”, și gimnaziului. Printre consecințe: scăderea vârstei debutului sexual și a interesului elevilor față de studiu, abandonul școlar, traumele psihice ale avorturilor, drogurile, devalorizarea și mai puternică a iubirii, ca factor de coeziune socială și a familiei. Astfel intram și noi în rândul ”lumii civilizate”. Despre toate acestea există studii serioase, bine cunoscute de cei interesați și ușor accesibile (în reviste ca ”Familia ortodoxă”, pe platforma Pro-Vita etc). Studiile bioeticianului Virgiliu Gheorghe sunt, și în această privință, repere de neignorat.

Dar dacă am ajuns atât de ”avansați”, de ce mai era nevoie de o nouă campanie? Simplu: pentru implementarea noilor direcții: a agendei tot mai ofensive LGBT și a ”democrației transgender”, alături de conceptele de bioetică, puse în serviciul acesteia (clonare, alte tehnici de inginerie genetică, eugenie, eutanasie, fertilizare in vitro, donare și transplant de organe). Toate acestea descurajează creșterea demografică, facilitează controlul reproducerii umane, ducând, până la urmă, la dominația genurilor sexuale artificiale. Căci modulul-pereche al Educației sexuale din cadrul disciplinei Educație pentru sănătate este chiar bioetica (înțeleasă nu în sens creștin, ci ateu, în sensul unei filosofii a hedonismului, egolatriei și a superiorității rasei artificiale transsexuate).

Puțin pragmatism

Dar să lăsăm aceste îngrijorări prospective pe seama specialiștilor și să vedem ce putem face acum. Care ar fi reacția cea mai sănătoasă a societății civile creștine în fața programelor de sexualizare precoce a copiilor, impuse din afară?

În principiu, educația sexuală e o necesitate indiscutabilă pentru tânăra generație. E suficient să întrebăm orice puber și orice adolescent. Dar modul cum aceasta este făcută nu este indiferent, ba chiar are o importanță crucială. Problema educației sexuale constă nu atât în ”Ce le spunem?” (cu toate că și aici sunt lucruri importante de discutat), cât mai ales în: ”Când?” (la ce vârstă?), ”Unde?” (care este instanța cea mai îndreptățită să le vorbească tinerilor despre aceasta: școala, familia, prietenii, strada, presa, internetul, literatura și filmul?), întrebare care o trage după sine și pe următoarea: ”Cine este informatorul și formatorul de gândire cel mai autorizat în această privință?” Și care trebuie să fie calitățile lui?

Răspunsul la aceste întrebări este direct legat de înțelegerea esenței sexualității. Sexualitatea ține în primul rând și esențial de spirit, abia apoi de psihic și în ultimul rând de anatomie și fiziologie. Legătura indisolubilă dintre sexualitate, spirit și psihic face ca instanța sau persoana care furnizează educația asupra vieții intime să fie esențială. Ea trebuie să fie un model de maturitate și moralitate, să fie deschisă, bine informată și să empatizeze cu auditoriul; într-un cuvânt, să aibă harismă.

Predarea educației sexuale necesită, așadar, o solidă și pluridisciplinară formație moral-spirituală a pedagogului sau formatorului. Acest aspect-cheie este ignorat cu desăvârșire de toate ong-urile autohtone și internaționale care își arogă această importantă funcție educațională. Nu poți vorbi tinerilor despre sex povestindu-ți micile aventuri și trăiri personale, ori ce ți-au povestit prietenii la un pahar de bere și încurajându-i să facă la fel.

Știți care este obiectivul cel mai finanțat de SECS? [Filiala românească a Planned Parenthood despre care puteți citi aici, n. red. CV] ”Educație pentru un comportament sexual fără riscuri”! Oare ce fel de experți sunt aceia care gândesc asemeni unui playboy în căutare de noi aventuri și care nu înțeleg că orice comportament sexual implică riscuri și responsabilități, pentru că relaționarea sexuală e un atribut al maturității? Orice tratare a sexualității în răspăr cu acest adevăr, oricât ar fi de protejată seminal și microbian, va avea consecințe nefaste pentru personalitatea tânărului. Dacă imberbii propagandiști de la SECS și ACCEPT nu vor și nici nu sunt capabili să înțeleagă asta, ministeriabilii noștri ar putea să o facă, înainte de a parafa protocoale de parteneriat cu asemenea de ong-uri. Dacă SECS & ACCEPT & altele s-au dovedit în mod repetat refractare interpelărilor societății civile creștine, funcționarii ministerelor, inerent mai maturi și mai responsabili, dar poate, insuficient avizați asupra dedesubturilor protocoalelor semnate, s-ar putea să fie mai sensibili la aceste atenționări.

O șansă pentru validarea eficienței dialogului dintre știință și religie

Orice programă de educație a vieții intime ar trebui concepută prin colaborarea dintre specialiști ai științelor laice implicate (un medic sau un biolog, un psiholog, un pedagog) și un teolog sau un intelectual cu pregătire religioasă. Este adevărat că găsirea unei platforme comune de dialog între acești specialiști nu este ușoară. Ea necesită acceptarea de către experții științelor laice a perspectivei creștine (sau măcar religioase) asupra lumii și a omului. Dar asemenea oameni există. Două decenii și ceva de dialog dintre știință și religie, dezvoltat în țara noastră de către asociații de profil (ca ADSTR, Centrul de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, de pe lângă Facultatea de Teologie Ortodoxă din București și altele asemenea), au creat această platformă. În ultimii ani s-au publicat la noi o mulțime de cărți ortodoxe pe tema cuplului și a vieții de familie (traduceri după prestigioși teologi și gânditori creștini greci, ruși și occidentali, ulterior și lucrări originale), acestea completând literatura neoprotestantă americană, care deține pionieratul în domeniu și nu și-a pierdut actualitatea. Așadar, și oamenii, și baza de cunoștințe există.

Este firesc, așadar, ca inițiativa elaborării unei curricule în privința Educației sexuale să aparțină instituției Bisericii și societății civile creștine (eventual cu cooptarea altor culte), care să colaboreze cu Ministerul Educației Naționale. Un asemenea protocol este fezabil dacă ambele părți (dar în primul rând B.O.R.) vor înțelege importanța acestei probleme.

Totuși, la noi lucrurile se mișcă greu; temerile și inerțiile, mai ales în mediile tradiționale și slab informate sunt mari, parcă invers proporționale cu exuberanța și energia cinetică a seculariștilor. De aceea, militarea pentru înțelegerea caracterului esențialmente spiritual al sexualității și pentru o abordare științifică și moral-religioasă a educației sexuale ar trebui să intre pe agenda organizațiilor pro-familie și a societății civile creștine. Provocarea actuală, oricât de alarmantă, este momentul cel mai potrivit pentru demararea unui asemenea proiect.

Tăcerea înseamnă moarte

Dacă nu o vom face noi, o vor face ”ceilalți”, ”seculariștii”. Și o fac deja, dar într-un mod agresiv, hedonist și aspiritual, cu ignorarea a tot ce înseamnă iubire autentică și valorile umanului. Campania de introducere a ”Standardelor OMS pentru Educația Sexuală în Europa” nu ignoră doar spiritualitatea și religia, ci și morala și psihologia elementară, fiind, cum remarca Alianța Părinților din România, o strategie mascată de sexualizare forțată a copiilor de la vârstele cele mai fragede. Chiar denumirea englezească a campaniei, ”Comprehensive Sexual Education”, subînțelege prin ”comprehensive (inteligibil)” caracterul ”explicit” a acestei strategii educative, adică ostentativ în tot ce înseamnă sfidare a pudorii, fiind de fapt o molestare psihică instituționalizată a copiilor.

În acest context, pasivitatea societății creștine prin respingerea categorică a educației sexuale ori prin negarea dreptului școlii de a se implica în această problemă, reprezintă cea mai inoportună, lașă și neproductivă atitudine. Acest modul educațional oricum se va introduce, nu doar pentru că ”seculariștii vor”, ci pentru că în sine, el reprezintă o necesitate. În sine, iar nu în modul cum e conceput acum! Este șansa noastră să facem acum ceva pozitiv din această materie, deturnând-o de pe pista degenerării și coruperii, pe aceea a zidirii morale. Dacă creștinii nu sunt în stare să o facă, atunci cine? Și dacă creștinii nu sunt în stare să o facă, cum își mai legitimează ei statutul de oameni ai lui Dumnezeu? Dar pentru asta e nevoie nu doar de agitație organizată, panică și proteste, ci de o muncă susținută și competentă, o muncă de echipă, pentru conceperea unei programe alternative, eventual și a unor îndrumare sau module de lecții.

Acestea ar putea fi ulterior propuse, sub forma unui modul de ”Educație creștină (sau moral-religioasă) a sexualității și vieții de familie”, părinților, diriginților, școlilor și liceelor (în măsura în care acestea pot opta pentru manuale și discipline alternative), școlilor confesionale etc.

Tăcerea adulților, în această situație, înseamnă lăsarea copiilor noștri în voia instinctelor și a străzii, căci ong-urile care îndeamnă la viciu nu sunt decât o expresie bine cosmetizată a străzii. Ignoranța mediilor creștine (chiar și a creștinilor cultivați, nu rareori și a preoților) în această privință este îngrijorătoare, dând naștere, nu o singură dată, la momente penibile, care ar putea fi evitate. Căci un loc gol (iar ignoranța reprezintă un gol) nu va rămîne gol multă vreme. Cineva îl va ocupa. Ignoranța este periculoasă pentru că lasă ființa umană neprotejată. Care părinte, care îndrumător de suflete își poate asuma această răspundere?

”Se face acasă?!…”

Îi aud pe unii creștini susținând că ”educația sexuală se face acasă”. Cum pot garanta ei ce se face în casele altora, când văd familiile dezorganizate din jur, dizarmonia și lipsa de comunicare dintre generații, când lipsa de supraveghere a copiilor din multe medii sociale, produsă de absenteismul sau neimplicarea părinților, e un fenomen generalizat? Dar chiar și majoritatea adulților (părinți sau profesori) care se implică în viața copiilor nu dețin ei înșiși vocabularul și metoda de a vorbi firesc, ziditor și nepervertitor, despre această problemă atât de delicată. Care în nici un caz nu trebuie eludată, sau lăsată la întâmplare. Elipsele jenate, zâmbetele ambigue, formulele aluzive ori exhiționismul ostentativ al adulților, când au a vorbi adolescenților pe această problemă denotă nu doar inhibiții nerezolvate, ci și lipsuri culturale funciare, înrădăcinate de generații. Lipsuri aparținând civilizației creștine istorice, care au izbucnit la impactul acesteia cu modernitatea. Revoluțiile sexuale, începând cu cea a lui Freud, simțeau că au în față un teren ușor de cucerit, pentru că nu era protejat de un arsenal conceptual adecvat omului modern, adică de un limbaj adecvat. Această tăcere incomodă, considerată de unii firească, ”având în vedere intimitatea subiectului”, este, de fapt, simptomatică și maschează neînțelegeri și dizarmonii lăuntrice fundamentale. Lipsa limbajului trădează neînțelegerea legăturii dintre fenomenologia exterioară a erosului și ”metafizica” lui, cu universul trăirilor afective și, eventual, spirituale. Căci limbajul este o expresie a spiritului, iar absența ori neadecvarea limbajului denotă lacune corespunzătoare ale spiritului.

Să acceptăm provocarea!

Problema bunei comunicări pe tema educației sexuale ține, așadar, nu de experiența erotică a educatorului, nici de împlinirea sa personală în acest domeniu, ci de înțelegerea culturală, psihologică și spirituală a unor concepte și, evident, de empatizarea cu auditoriul.

Provocarea seculariștilor în privința educației sexuale trebuie acceptată. Creștinii trebuie să se folosească de ea constructiv, sondând în primul rând cu sinceritate realitatea concretă (interogând nevoile concrete ale tinerilor), și luând ca reper de orientare, ca în orice chestiune spirituală, înțelepciunea Sfinților Părinți. Astfel se vor putea risipi măcar câteva din vălurile de ceață, amețeală și confuzie, de care lumea se izbește în această problemă. Abandonul creștinilor în fața acestui examen nu denotă decât inconsistență duhovnicească.

Articol de Elena Dulgheru apărut inițial pe site-ul Cultura Vieții

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost