Utopia

”Văd Uniunea Europeană ca pe o utopie biblică. Nu ştiu cât va ţine, dar e superbă. E complet evreiască.” (Avrum  Burg)

”Mă tem că nu va ţine nici cât Uniunea Sovietică. Şi aceasta a luat naştere  tot ca o utopie  biblică, complet evreiască. Dar n-a  fost defel superbă.” (Mircea Druc)

Schimbăm direcția!?

Trăim o perioadă când toată lumea vorbește de ”pragmatism” și ”realism” pentru a impune dictatura banului. Democrația neoliberală nu se mai poate baza pe alegători; aceștia își scimbă opțiunile peste noapte. Aleșii poporului, de regulă, nu investesc în schimbare și nu concep bascularea sistemului perimat printr-o intervenție directă. Inteligența lor se reduce treptat la expectativă. Dorinţa multor politicieni, de regulă sinceră şi pioasă, e ca lucrurile să se aranjeze de la sine și lasă ca timpul să lucreze pentru ei. Însă, în politică, precum în sfera ştiinţelor, literaturii şi artei, numai omul creează. Iar ”istoria” – dacă nu o divinizăm – rămâne doar lista creaţiilor, niciodată motorul acestea.

Masele largi populare, de regulă, vegetează și sunt convinse că modelul suprem de ordine socială este chiar realitatea consacrată, în care ele trăiesc în prezent. Viaţa noastră actuală poate fi asemuită cu o îndelungată rătăcire printr-un imens labirint. Mulţi dintre noi  acceptă situaţia aşa cum este. Și consideră labirintul ca pe ceva normal. Se gândesc că aşa se cuvine să fie viaţa. Nu bănuiesc ce frumos, ce plăcut este dincolo de zidurile labirintului. De aceea nici nu-şi pun problema să iasă vreodată din el. Alţii din contra, sunt conştienţi de faptul că acest labirint reprezintă o încercare. O pedeapsă sau o glumă proastă şi aspiră  să ajungă cât mai repede la lumină. Nu ştiu însă încotro s-o apuce, fiindcă nu au la îndemână un fir al Ariadnei (Ilie Danilov).

Revoluționarii de profesie pun mereu sub semnul întrebării orânduirea existentă. Alexandr Zinoviev  menţiona că „toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate şi conduse de diletanţi şi şarlatani”. Să ne amintim și de paradoxul lui Bernard Shaw: „Deşteptul se adaptează la lume aşa cum este ea, nebunul caută să o transforme: de aceea orice progres este  opera nebunilor”. „Istoria”, cred eu,  se face printr-o succesiune a evenimentelor. Dar saltul calitativ în evoluţia naţiunilor este determinat de  protagoniştii  istoriei: oameni înzestraţi, volitivi, care vor şi pot să tulbure cursul evenimentelor, aparent ireversibil. Deciziile lor  strategice, însoţite  de riscuri enorme, elaborate la timp şi aplicate consecvent, asigură ieşirea naţiunii din impas.

Desigur, este imposibil, în principiu, să prezici viitorul, îl poţi planifica. La urma urmei, într-o oarecare măsură şi într-o formă oarecare, istoria este tentativa de a corespunde unui plan. Dar rezultatul final nu depinde de proiectare. Sau profeție: ce se va întâmpla  peste un deceniu, un secol, etc.? Poţi elabora planuri, programe și proiecte impecabile, academice. Puține însă vor fi realizate chiar și din cauza unei pure întâmplări, aparent lipsite de semnificaţie. Actuală şi stringentă rămâne diagnosticarea exactă: ce am putea noi  înșine întreprinde aici și acum, pentru ca istoria să urmeze calea pe care o dorim? Și, oricum se vor desfășura evenimentele, interne sau externe, piesa va fi jucată. O vor juca-o fie actorii profesioniști, fie spectatorii, care se vor urca pe scenă.

Societatea de piaţă seamănă cu o navă în derivă. Nu are căpitan. Motorul e stricat, cala e plina de breşe, echipajul a intrat în panică şi discordie. Unii dintre marinari îşi dau seama de situaţia tragică în care se află. Au început deja să fie lansate apeluri (la Forumul Social Mondial şi la Forumul Economic Mondial) pentru reconciliere şi repararea navei. Marele ghinion, însă, e că Nava Civilizaţiei Consumiste se îndreaptă spre recife. Dar despre acest pericol nu ştiu sau nu  vor să ştie cei de la Amiralitate… La ce bun atunci să mai repari motoarele şi cala? Nimeni nu se va salva de la catastrofă, nici vasul, nici echipajul, dacă nu va fi schimbată  harta și direcţia de plutire.

Cu mentalitatea realismului socialist sau a realismului capitalist nu putem schimba nici harta nici direcția. Afirmația că, chipurile, nu există alternativă la modelele actuale de ”economie corporatistă globală” și ”guvernare liberal-democratică”  mă oripilează. Involuntar se înfiripă în cuget protestul şi speranţa că debusolarea nu este inevitabilă. Știu, pretutindeni în lume s-a declanşat deja un curent de repudiere a fatalismului unui singur drum. Crește mișcarea de rezistență la nivel mondial contra Imperiului. Contra naturii sale distructive și opresive, axate pe ierarhie și violență, care amenință acum însuși viitorul omenirii.

Avem cu toţii un destin şi aspirăm la autoritatea unui Proiect, care  poate da  vieţii indivizilor, statelor și naţiunilor un nou sens.  În avalanșa de crize și  mutații dureroase națiunile vor supraviețui  doar adoptând realismul utopic. Termenul „utopie” mai are şi al doilea sens, nu numai  locul „inexistent” dar şi cel „fericit”. Utopia este o necesitate obiectivă, deoarece însăşi realitatea s-a schimbat. Virtualizarea  generalizată  a surpat cardinal criteriile „realului”. Lumea modernă a inversat dimensiunea metafizică a realităţii. Pentru cei care îşi creează propriile utopii, valorile tradiţionale devin adesea mult mai reale, decât „realitatea” lumii înconjurătoare.

Utopia este orientarea transcendentă faţă de realitate. Orice viziune care nu e stimulată de lucruri  sau fenomene reale, ci de simboluri şi modele este utopică. Dar, în consecinţă, „simbolurile şi modelele” dau naştere unei noi realităţi şi mijloacelor de percepţie a acestora. Ar fi bine ca viziunile alternative să ajungă pe piața ideilor, trecând prin ”Departamentul Utopie” al fiecărei Națiuni. Deocamdată  însă a opera cu asemenea  categorii se consideră ceva marginal. Dar numai o astfel de gândire ne poate ajuta să ieșim din labirint.

De foarte mult timp am ales drept călăuză în viaţă speranţa  că o „altă cale” este posibilă. Rămân și în actuala dinamică a crizelor un visător și un promotor al realismului utopist. Sunt convins: este imperios necesară şi posibilă o “altă lume”; o altă atitudine faţă de viață; un alt tip de raţionalitate, gândire şi conduită. Am pornit de la câteva ipoteze: viziunile naționaliste și internaționaliste pot coexista într-o logică dinamică a contradictorului; integrarea tezei și antitezei facilitează Tranziția.

Ca cercetător, mă preocupă noile paradigme, misterele capitalului, expansiunea corporațiilor, consecințele globalizării neoliberale și, în mod special,  reacția de răspuns – Etno-resurecția. La ora actuală, constat o căutare febrilă generalizată la sacră planetară. Captez niște semne derutante ale timpului în care trăim. Experții  sugerează vectori și soluții în multiple domenii. Diverse națiuni produc un torent de viziuni,  scenarii, care se scindează în zeci de viituri. Totodată, în unele țări se pare că sursa creativă și vitală e deja secătuită.

De peste două decenii, urmăresc o amplificare concomitentă: procese, tendinţe  şi practici diametral opuse sau  reciproc exclusive:

• Teama compulsivă de Viitor. O stare panicardă, caracteristică ajunului marilor catastrofe, sublimată spontan, concomitent, pretutindeni din structurile în criză ale societăţii de piaţă globaliste;
• Încrederea nelimitată în Viitor (raţiunea burgheză şi cea comunistă). Euforia în legătură cu progresul omenirii spre o stare edenică finală, datorită dezvoltării tehnico-științifice, considerată inexorabil benefică;
• Perseverarea activității economice similare cu cea de acum trei secole. Atitudinea rapace în procesul acumulării de capital. Considerarea intereselor economice egoist-individuale şi egoist-naţionale drept resort al progresului social. Agravarea crescândă a inegalităților.
• Apoteoza pieţei libere. Comercializarea cuvintelor și a lucrurilor, a corpurilor și a spiritelor, a naturii și a culturii.
• Exploatarea iresponsabilă a substratului natural. Deteriorarea ireversibilă a ecosistemului;
• Adoptarea unor modele de gândire astăzi încă inimaginabile; transformarea non-violentă, utilizarea psihotehnicii în scopul învăţării permanente şi a cunoaşterii directe, extrasenzoriale.
• Umanizarea ”îndumnezeită” a societății în curs de robotizare și a generației turbo născută cu tableta în mână.
• Proclamarea necesităţii de asanare şi mântuire: de la nefericitul Homo sapiens la preafericitul Homo noeticus.
• Transformarea economiei și reconcilierea cu natura. Inversarea expansivităţii acaparatoare şi agresive prin invertire, introvertire şi schimbare de sine a omului.
• Reintegrarea omenirii în natură şi în cosmos.
• Desfiinţarea religiilor confesionale. Abandonarea culturilor naţionale, regionale, provinciale, folclorice. Instituirea unei guvernări mondiale, a unei religii panteiste unice și a unei culturi universale.

Prin studiu și cunoaștere am ajuns la o convingere fermă: ceea ce  pare ireversibil în mersul istoriei, poate fi stagnat, accelerat sau deturnat; prea multă ordine duce la sclerozare, iar o dezordine accelerată devine distructivă. Cred sincer în binele stabilităţii. Dar şi în necesitatea schimbării. Accept sintonia celor două  tendinţe antagoniste: una de a fixa ceea ce  s-a realizat deja, cealaltă de a suprima gradual status quo-uri consacrate, pentru a pune în loc o realitate superioară. O nouă paradigmă nu semnifică perpetuarea sistemelor de guvernare existente. Actualul vid ideologic poate fi înlocuit cu un Proiect de supravieţuire a Statului și al Națiunii.

Etnoutopia

Imperativele prezentului ne obligă să  cautăm răspunsuri la întrebările viitorului: Când vom reuşi să ne tratăm Națiunea și Statul  de obsesia totalitară – comercializarea lumii? Când și cum vom renunţa la paradigma Homo Oeconomicus? Cine şi când va schimba harta şi direcţia de navigaţie?

Ieșirea din labirint este posibilă  prin căutările individuale. Prin conştientizarea răspunderii personale pentru destinele Națiunii și ale Statului. Fiecare naţionalist ”clasic” este chemat să-și facă rost de un fir al Ariadnei. Să se recicleze. Să se autoperfecţioneze. Să devină un proiectant  al propriului Viitor. E timpul să finalizăm intenţia de a crea Ştiinţa Naţiunii –  un vis al marelui sociolog român Dimitrie Gusti: “Concepţia Ştiinţei Naţiunii este sortită să deschidă perspectivele nebănuite în istoria dezvoltării noastre naţionale. Chemarea pentru înălţarea Patriei va fi astfel legată de o viguroasă mişcare ştiinţifică, ce va împleti frumuseţea Gândirii cu trăinicia Faptei”. În contextul eventualelor State Unite ale Europei este imperios necesară  o alternativă a Renaşterii naționale, având drept fundament creativitatea și invenția. Ca proiectant idelist, imaginez și propun  un produs al realismului utopic. Un fir al Ariadnei  pe care  l-am intitulat – Paradigma Etnosistemică.

Tot ce astăzi pare utopic, mâine  poate deveni realitate. Militanții etnosistemici demarează construcția temerară a unui pod  între memoria ancestrală şi un viitor încă necunoscut. Etnosistemologii își asumă datoria de a elabora o nouă agendă pentru secolul XXI: reconstruirea identității. Etno-constructiviștii, încorsetaţi de presingul ideologic anti-utopist, percep  „Paradigma Etnosistemică” drept ”un consemn”. Înarmați cu ”principiile Utopiei”, ei sfidează ideologiile alb-negru, dinamitează structurile actualei orânduiri, transformă realitatea, dar nu anihilează valorile tradiţionale. Are loc o inversare sui generis: exponenții realismului utopic îşi creează propriile lumi virtuale. Treptat, acestea  devin mult mai reale, decât „realitatea” lumii înconjurătoare. La fel, societatea-rețea și postmodernul modifică  dimensiunea metafizică a realităţii. În epoca post-modernă, orice creaţie  reprezintă mai curând remake-uri şi remis-uri. Uneori aceste remake-uri pot deveni mai adevărate, mai autentice, decât „originalele” uitate. Astfel ”post – modernul” devine un potenţial de transformare a lumii actuale într-un nou ”preistoric”.

Promotorii viziunilor etnosistemice vor deveni cu timpul o forţă intelectuală retroactivă şi proiectivă. Iar personalitatea unui lider etnosistemic îmi apare ca o structură biopsihică formată din trei elemente cheie: ierarhia motivelor, gradul de autocontrol şi necesitatea nativă de libertate. Efortul lor conjugat va transforma enunţata Paradigmă Etnosistemică într-o Ştiinţă a Modelării  ca suport teoretic pentru Arta Guvernării în viitorul Stat-Etnosistem.

Fiecare generație are datoria să re-creeze un nou echilibru între păstrarea etno-valorilor  şi ruptura cu Trecutul. Fără un Proiect nu putem gestiona actuala perioadă de crize, schimbări accelerate, deziluzii şi conflicte. Proiectarea Etnosistemică asigură umanitatea contra unei ameninţări crescânde: dispariţia progresivă a diversităţii, nivelarea persoanelor și a națiunilor, reducerea culturilor la o „civilizaţie globalistă” de surogat.

Etnoutopia mă face să-mi trăiesc neabătut, până la capăt, propria aventură – o soluţie elegantă de a-mi trăi, la etapa bătrâneții, visele adolescenței. Această aventură constituie o modalitate unică de a-mi aparține și de a-mi dilata în permanență limitile intelectuale. Sunt conștient că  orice aventură e secundată de riscuri. Și, drept consecință, îmi testez capacitatea de a cunoaște și interpreta adecvat aprobarea, amiciția sau oprobiul semenilor.

Desigur, nimeni  nu este obligat să trăiască aventura. Marea majoritate  e convinsă că  lumea își  datorează mai toate succesele  vitale bătrânuilui bun-simț. Acesta e numele generic al idelor generate de o persoană care  posedă un fel specific de a cugeta și a acționa. Însă, în condițiiile  unor schimbări fără precedent, problemele stringente ale Națiunii și Statului nu pot fi rezolvate cu instrumente vechi. Nici cu oameni cărora le lipsește demnitatea și curajul.  Nici cu  lideri incapabili să se angajeze,  ”cu  pasul hotărt,  cu capul sus și privirea drept înainte” într-o mare aventură a cugetului; să apuce pe o cale nouă, percepută  drept Utopie.

Deocamdată, am suficiente rezerve în privința rezultatului final, deoarece Proiectarea Etnosistemică, ca  și orice schimbare radicală, este imposibilă fără lideranță, fără resurse umane specifice. O chestiune sacramentală: care națiune dispune de suficient capital uman, capabil să formuleze și să realizeze obiective fundamentale, intermediare și parțiale? E vorba de constructiviști – personalităţi inovatoare, capabile să perceapă, să asimileze valori idealiste, abstracte sau utopice. Aceștia reprezintă minoritatea creativă caracteristică pentru orice popor, indiferent de istorie, rasă, situație socio-economică, etc. Zece fideli valorează mai mult decât  mii de rătăciți. Iar utopiștii  sunt mereu înaintea timpului său, reușind să creeze opere inedite.

Fenomenul îmi este cunoscut. L-am studiat la facultatea de psihologie a Universității ”Lomonosov” din Moscova. Am investigat, în cadrul unei cercetări pe bază de contract cu ministerele de ramură, peste două mii de conducători. Cercetarea avea drept obiectiv rezistența la schimbare: diagnosticarea reacților tipice ale ”comandanților industriei” la diverse programe și directive ale PCUS. De exemplu: organizarea științifică a muncii; sisteme informatice și informaționale; standardizarea; sisteme de control a calității producției și alte inovații aflate pe agendă în perioada respectivă. Lotul  de conducători a fost completat selectiv în regiunea Moscovei, în RSSM și RSSU. Folosind diverse metode psihosociologice am elaborat o ”Tipologie comportamentală  a cadrelor superioare de conducere în condițiile implementării practice a inovațiilor tehnico-științifice”.

În  rezultatul cercetării s-a constatat că şefii de rang superior se împărţeau în: misoneişti (conservatori înnăscuţi) – 33%; filoneişti  (activişti, iniţiatori, animatori)  – 8%;  expectativi (căldicei, centrişti) – 52% şi constructivişti (creativi inovatori) – 7%. Descopeream astfel o realitate alarmantă: „în toiul emulaţiei celor două lagăre – socialist şi capitalist” competitivitatea „Uniunii Sovietice – făuritoarea bazei tehnico-materiale a comunismului” era asigurată practic doar de cele 7% de „combatanți autentici” ai „revoluţiei tehnico-ştiinţifice”. Un factor important dar ignorat de cei care investighează cauzele stagnării  Imperiului  Ideocratic Sovietic. Rezistența la înoire iată una din cauzele care au dus  la colapsul URSS – un mare proiect  utopic la care s-a lucrat aproape un secol. Și, la ora acuală, cam aceleași procente contribuie din plin la fisurarea unei alte construcții  utopice intitulate  – UE.

Mă întreb cum se vor comporta față de Etnoutopia mea mizoneiștii și filoneiștii, expectativii și constructiviștii. Cezare Lombroso consideră misoneismul  o atitudine înnăscută de respingere a tot ce este modern. Ca rezistenţă oarbă şi sistematică la orice inovaţie, misoneismul reprezintă expresia exagerată a legii inerţiei, care acţionează în viaţa umană individuală şi colectivă. Auzind de Etnoutopie,  un misoneist, cu rigiditatea sa faţă de noile idei şi soluţii, dorind  să păstreze cu orice preţ un  status quo, va exclama – „Doar de-oi muri eu!”

Un fanatic al luptei cu dușmanul intern și cel din afara cetății apreciază  proiectele viitorologice drept utopie, aventură, trădare a valorilor consacrate. Sau o nouă conspirație mondială. ”Cine încearcă să creeze un înger, va crea o fiară!” – iată sloganul care îi unește pe antiutopici și habotnici, convinși de adevărul lor absolut. Puțini dintre ei își dau seama că realitatea se schimbă vertiginos și chiar Apocalipsa va însemna un Început.

La adoratorii ”ismelor” de orice sorginte impulsul creativ stârnește cea mai aprigă reacție. Pentru academiile și instanțele Deminternului tematica şi abordarea holistică a Națiunii sunt inacceptabile fiindcă duc la apariția unei noi realități în care postulatele dogmatice nu mai funcţionează.

La macro nivel, lupta cu dezagregarea  sistemului dominant devine  la un moment dat  un obiectiv istoric în sine și esenţa politicii oricărui regim anti-utopic. Se ajunge  astfel  la eclipsarea  oricărui alt Viitor posibil. La ora actuală, o vădită tendință anti-utopică este în creștere în Rusia, SUA și Israel. Ironia destinului! Aceste trei țări au pornit de la proiecte utopice, creative pe care, cu timpul, le-au profanat într-o măsură sau alta, transformându-le în antipodul Utopiei.

Antiutopiștii ignoră un adevăr incontestabil:  “Răsturnările politice autentice nu sunt cele a căror măreţie şi violenţă ne uimesc. Singurele schimbări importante, cele care determină reînnoirea civilizaţiilor, sunt schimbările survenite în opinii, concepţii. Evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor” (Gustave Le Bon). Toate marile revoluții  care au schimbat lumea n-au făcut decât să transpună în viață  o evoluție deja realizată subiacent în mintea oamenilor. Etnoevoluția nu înseamnă doar alternanța regimurilor și a guvernaților, sau tragerea la răspundere a corporațiilor transnaționale pentru consecințele acțiunilor lor. Chiar astăzi, în văzul nostru, al tuturor, se realizează o  „societate utopică”. Căci lumea  nu este condusă  de bani, corporaţii, partide sau imagini, ci de proiectele utopice aflate în spatele lor. Proiecte care schimbă lumea din interior.

Indifirent de soarta Proiectului, Paradigma Etnosistemică este cântecul  lebedei  sau testamentul autorului. Bineînțeles, nu mă las dominat de prea  mari iluzii. Cugetarea Etnosistemică este axată și pe distanțarea  conștientă de modul tradiţional de a face politică. De iluzia Revoluţiei, care nu este niciodată salvatoare; de iluzia Progresului, niciodată atât de mare precum se afirmă; de iluzia Perfecţiunii, care nu exista şi nu poate fi atinsă; de iluzia Adevărului, care este totdeauna parţial;  de iluzia Absolutului, care nu există şi nu poate fi atins.

Realizarea Etnoutopiei, fie și într-o singură țară europeană, va învolbura îmbătrânitul continent ca un ciclon evoluționist transcendental și benefic. Un prim model de Stat-Etnosistem ar putea apărea drept rezultat al iminentei Întoarceri a românilor în paradisul pierdut Dacia Felix. Însăși denumirea reflectă sensul Întoarcerii.  În  viziunea mea Etnosistemică, evoluția României contemporane însemnă apariția noului și repetarea vechiului. Concomitent, Viitorul și Trecutul, se transformă în Prezent. Istoria  începe un nou ciclu. După înăbușirea ultimei revolte iudaice, Imperiul, zguduit de o mare criză financiară, curăță catacombele capitalei de tâlhari și creștini. Dintre aceștia recrutează  mii de mercenari fără soldă, ca să-și completeze cohortele secătuite. Le promite libertate confesională și căpătuire. Condiția: să abandoneze Roma, sufocată de refugiații din colonii, să migreze cu toții în Dacia Felix, odată cu legiunile. Astfel, Imperiul sancționează  primul genocid din istoria Europei  –  convertirea  forțată a  dacilor la o nouă religie. O diversiune transpusă  în practică de către creștinii persecutați  în Iudeea lor natala  și în celelalte colonii. De data aceasta, însă, aurul și argintul Carpaților nu mai poate amâna, ca atunci, colapsul Imperiului. Astăzi, după două milenii, nucleul structural traco-dacic germinează, sămânța dacilor liberi încolțește. Dacii liberi trăiesc  în Prezent și se gândesc  la urmași, nu la strămoși. Acum  Dacia Phoenix – Dacia Felix  simbolizează intenția divină de a realiza în spaţiul carpato-danubiano-pontic primul proiect-pilot de istorie nouă a omenirii.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Mircea Druc

Fost prim ministru al al Republicii Moldova în perioada 26 mai 1990 - 22 mai 1991

• EVADAREA - 4 aprilie 2019
• Niște complexați - 1 aprilie 2019
• Vae Victis! Vai de cei învinși! Vai de cei eliberați! - 28 iunie 2017