Prodromu sau “Schitul vremurilor de pe urmă”
I
În Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu evlavie printre cele peste 200 de manuscrise şi 5000 de vechi volume tipărite din biblioteca Schitului românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos, citim şi această minunată istorisire:
“Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfîntului Grigorie Sinaitul, avîndu-şi locuinţa deasupra Marii Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama, iată că într-o noapte, ieşind din chilie şi stînd la rugăciune, văzu în partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezînd pe un tron precum cele împărăteşti, înconjurată de îngeri şi sfinţi care tămîiau împrejur, cîntînd şi închinîndu-se Împărătesei a toate. Şi întrebînd cuviosul Marcu pe Sfîntul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnînd oare aceasta, i s-a tîlcuit că Maica Domnului voieşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc, spre slava Sfinţiei sale” (subl. mea).
Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai tîrziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte dinspre apus, lîngă clopotniţa de 23 de metri, se află paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, ce veghează astfel intrarea principală în schitul sfinţeniei româneşti.
Dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate a istoriei faptul că tocmai românii – ale căror generoase danii către Sfîntul Munte sînt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmînd pînă la ultimii voievozi din secolul al XIX-lea [1] – nu au avut acolo nici un lăcaş de închinare propriu pînă acum un veac şi jumătate. Din cele 20 de mari mănăstiri (lavre) athonite [2], 17 sunt greceşti, una rusească, una sîrbească şi una bulgărească…
De data aceasta nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime), au fost o prezenţă constantă şi adeseori exemplară în “Grădina Maicii Domnului” [3]. Este atestat încă din secolul al IX-lea că vlahii ajungeau cu turmele lor pînă pe coastele Athosului [4], iar Mănăstirea Cutlumuş, rectitorită de voievodul Nicolae Alexandru Basarab către 1360 şi numărând nu puţini monahi de origine română, a fost supranumită multă vreme “Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat atîtea veacuri pe români să se unească într-un singur Stat puternic şi într-o singură Biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, pînă în secolul XX, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri învederaţi ai dreptei credinţe). O explicaţie plauzibilă este şi cea dată de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase (strămutat la Domnul în 2011), stareţ la Prodromu: “Sihaştrii din Carpaţi mergeau la Athos fiindcă găseau acolo condiţii de viaţă sihăstrească mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întîmplat să se stabilească în chinovii [mănăstiri de obşte], au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zografu, la Esfigmenu; dar, în general, au trăit viaţă sihăstrească, în chilii răspîndite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, cînd apar statele naţionale, s-au gîndit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor, şi au întemeiat Schitul Prodromu”. (Este de altfel grăitor, pentru această chemare sihăstrească a înduhovniciţilor români, că primii 3 stareţi de la Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintîi a refuzat din smerenie cinstea de arhimandrit, rămînînd pînă la capăt doar ieroschimonah.)
II
Dinaintea altarului bisericii mari de la Prodromu (ridicată între 1857 şi 1866, cu hramul Botezului Domnului) arde necontenit o candelă ce aduce aminte că acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon (strămutat la Domnul în 1899), întemeietorul şi cel dintîi stareţ al Schitului Prodromu, „acest sfînt locaş românesc… cu viaţă chinovitică… fondat ca azil al tuturor românilor, fără deosebirea lor” (cum stă scris în pisania de deasupra intrării în biserică, neostentativ încadrată de tricolorul românesc).
Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înălţa doar paraclisul Sfîntului Ioan Botezătorul (care dăinuieşte şi azi, de mai multe ori refăcut), atestat abia la 1754, cînd „a fost reînnoit de monahul Iosif Hiotul” (cum aflăm dintr-o inscripţie de pe peretele sudic), dar probabil datînd încă din secolul anterior. De aici se trage şi numele schitului (în greceşte: prodromos, „înaintemergător”), iar icoana făcătoare de minuni a Botezătorului, care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obştii. Pe la începutul secolului 19 se osteneau pe lîngă acest paraclis 3 sihaştri români (duhovnicul Iustin, cu ucenicii săi Patapie şi Grigorie), care cei dintîi au pus de gînd să ridice acolo un schit, „ca să aibă şi Românii sfînt locaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească”, cerînd pentru aceasta binecuvîntarea Marii Lavre, care n-a întîrziat să vină (1820). Din păcate, proiectul nu s-a putut împlini atunci, ci numai cîteva decenii mai tîrziu, cînd iniţiativa a fost reluată de monahii moldoveni Nifon şi Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea (1851) şi care în 1856 au căpătat şi înalta binecuvîntare a Patriarhiei de la Constantinopol (Patriarhul Kiril). Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strîngă ajutoare de la norodul binecredincios.
Aşa s-a întemeiat, supus Marii Lavre, schitul care astăzi, restaurat în întregime, cu biserica mare, cu cele trei paraclise (al Adormirii, al Bunăvestirii şi al Botezătorului), cu moaştele şi icoanele sale făcătoare de minuni (dintre care cea mai vestită este Maica Domnului „Prodromiţa”), cu impunătoarea clopotniţă, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu biblioteca, cu arhondaricul (casa de oaspeţi), cu bolniţa (spitalul), cu atelierele, cu chiliile şi trapeza (sala de mese), cu marea cisternă subterană şi cu celelalte acareturi, alcătuieşte o lume în sine, după sfînta rînduială athonită, mărturisind exemplar „prezenţa monahismului şi spiritualităţii româneşti în Centrul Ortodoxiei” (după cuvîntul stareţului Petroniu).
Dacă trăim de-acum „în timpurile mai de pe urmă”, atunci Prodromu este, în marea oştire athonită, o căpitănie românească de toată nădejdea, pregătită în fiecare clipă pentru Armaghedon şi pentru Judecata din urmă a neamurilor. Fi-vom vrednici pînă la capăt de acest bastion duhovnicesc? Nu sînt profet ca s-o spun, dar mă rog, pe limba lui Ştefan cel Mare şi a lui Neagoe Basarab, „ctitori a toată Sfetagora”, ca aşa să ne ajute Dumnezeu.
___________________________
[1] Cf., de pildă, sinteza intitulată „Contribuţia românilor şi a Bisericii Ortodoxe Române la susţinerea Sfîntului Munte – Athos”, apărută iniţial în Ortodoxia, nr. 2/1953 (text reprodus, între altele, şi în Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tănase, Prodromu – Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 93-100).
[2] Întreg teritoriul peninsulei athonite este împărţit între cele 20 de mănăstiri istorice. Acestora li se adaugă o seamă de schituri şi chilii care stau sub ascultarea mănăstirii pe al cărei teritoriu se află găzduite. În ordinea lor ierarhică, cele 20 de mănăstiri istorice de la Athos sînt: Marea Lavră, Vatopedu, Iviron, Hilandaru, Dionisiu, Kutlumuş, Pantokrator, Xiropotamu, Zografu, Dohiariu, Karakalu, Filotheu, Simonos Petras, Sfîntul Pavel, Stavronikita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfîntul Pantelimon, Konstamonitu. Toate au fost înfiinţate cu îngăduinţa basileilor bizantini şi cu binecuvîntarea vechilor patriarhi ai Constantinopolului. De aceea numărul lor a rămas fix şi nu poate fi modificat. Românii au două schituri, Prodromu şi Lacu, primul sub ascultarea Marii Lavre, iar cel de-al doilea (mai recent) ţinînd de Mănăstirea Sfîntul Pavel.
[3] Sfîntul Munte Athos este supranumit „Grădina Maicii Domnului” (numai o tradiţie tîrzie şi îndoielnică, ajunsă cine ştie cum şi prin cancelaria papală, atribuie acelaşi supranume şi spaţiului ortodox românesc). Se spune că Născătoarea de Dumnezeu, însoţită de Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, ar fi plecat într-o călătorie spre insula Cipru, ca să-l viziteze pe Sfîntul Lazăr (cel înviat din morţi). Corabia a fost însă surprinsă de o furtună şi purtată spre ţărmurile Athosului, cam pe acolo unde astăzi se află Mănăstirea Iviron. Cucerită de frumuseţea locurilor, Maica Domnului s-ar fi rugat Fiului ei să-i dăruiască acest munte. Atunci o voce i-ar răspuns din ceruri: „Fie aceasta grădina ta şi loc de mîntuire pentru cei ce caută mîntuirea!”.
[4] Nu se ştie cu precizie de cînd datează primele aşezări monahale din arealul athonit, dar fapt este că împăratul bizantin Constantin Monomahul, într-un act de la 1046, vorbea deja de „Sfîntul Munte”. Dacă acesta îşi trage rădăcinile istorice din marele imperiu medieval al Bizanţului, rădăcinile sale spirituale vin tocmai din secolul al IV-lea, cînd s-au pus bazele monahismului creştin.
___________________________
Adresa şi telefonul Schitului românesc Prodromu:
Schitul Prodromu Sf. Munte Athos 630 86 Kareia Grecia
Tel: 003 / 0377-23294 Fax: 003 / 0377-23788
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019