La Editura Vremea din Bucureşti a apărut, în a doua jumătate a anului 2000, cartea lui Petre Pandrea intitulată, oarecum impropriu, Reeducarea de la Aiud. Spun „oarecum impropriu”, deoarece cartea nu face o radiografie, fie ea şi subiectivă, a ceea ce s-a întâmplat în temniţa Aiudului între 1961 şi 1964, ci conţine doar o serie de memorii, portrete şi însemnări scrise de „mandarinul valah” în timpul acelei abominabile acţiuni, când lui şi altor câtorva vârfuri intelectuale din închisoare li s-au dat cele de trebuinţă scrisului, la început pentru a-şi fixa pe hârtie poziţia faţă de trecutul lor de „duşmani ai poporului”, faţă de acţiunea de reeducare şi, neapărat, faţă de regiml comunist din ţară, pentru ca apoi, celor care dovedeau că „s-au dat pe brazdă”, să li se permită (ba chiar să li se impună) să redacteze conferinţe destinate celorlalţi deţinuţi care activau în cadrul aşa-numitelor „cluburi de reeducare”. Unora dintre aceştia, printre care s-a numărat şi Petre Pandrea, li s-a permis chiar să-şi scrie memoriile în scopul de a servi „istoricilor anului 2000 ca documente sincere şi neînfricate” (p. 23).
Dar pentru a înţelege mai bine conţinutul şi „miza” acestei cărţi, să reamintim, mai întâi, cine şi ce a fost nefericitul ei autor.
Petre Pandrea (pe numele lui adevărat Petre I. Marcu Balş) a fost, după cum îl caracterizează Barbu Brezianu în cuvântul înainte al cărţii, „adevăratul animator al aripei stângi a generaţiei 1930” (p. 7) şi, adăugăm noi, cel mai complet şi mai complex intelectual al stângii româneşti interbelice, care nu se sfia să se revendice personal de la şcoala lui Nae Ionescu, pe care îl iubea şi îl venera, după cum mărturiseşte fără înconjur în „memoriile” sale scrise în libertate şi intitulate Memoriile mandarinului valah: „El mi-a pus în mână Biblia lui Cristos şi tot el pe Georges Sorel, biblia sindicalismului modern”. Convingerile marxiste şi le-a însuşit în cei „cinci ani de marxism german la universitatea Berlinului în epoca democraţiei weimariene” (p. 23). Acest „anarhist intelectual” – cum singur se definea – a redactat, în 1927, împreună cu Sorin Pavel şi Ion Nestor, „Manifestul Crinului Alb” (apărut în revista Gândirea, unde Pandrea a colaborat o vreme), care a stârnit multe reacţii în epocă, deoarece autorii, toţi trei foarte tineri, „se războiau cu tot soiul de cameleoni şi impostori politici care mişunau în fauna politică şi culturală a vremii”, precizează Barbu Brezianu în amintitul cuvânt înainte.
În anii ’30, după ce s-a întors de la studii din Germania şi s-a înscris în barou, devenind avocat pledant, a fost apărătorul constant al comuniştilor în marile procese ale acestora. Insolit şi nonconformist, era cunoscut în epocă, ca făcând parte din grupul celor „trei P”: Petre Ţuţea, Petre Pandrea şi Petre Ştefan (cu care era prieten, deşi se aflau pe baricade ideologice adverse). După instaurarea regimului foştilor săi clienţi, crezând naiv în recunoştinţa acestora, şi-a permis o serie de „extravaganţe” care, în cele din urmă, l-au dus în temniţă. În aprilie 1948 a fost arestat „pentru pledoarii fulminante în procesele ţărăniştilor, în cap cu Ghiţă Pop…” – spune el. Mai curând este de crezut că acesta fusese doar un pretext, arestarea lui producându-se, probabil, din pricină că devenise incomod în general. S-a încercat, în timpul anchetei, să fie inclus în lotul cumnatului său, Lucreţiu Pătrăşcanu. „Am scăpat uşor de lot fiindcă avusesem grijă să ne distanţăm după 23 August 1944” (p. 35). Neputându-i-se intenta un proces, a fost totuşi întemniţat fără a fi judecat şi condamnat legal (cum a fost şi cazul altora, printre care şi al lui Nichifor Crainic, mentorul gândirist), fiind ţinut închis aproape 5 ani. S-a eliberat în noiembrie 1952, fiind repus în toate drepturile, dar în noiembrie 1958 a fost arestat din nou, de data aceasta fiind judecat şi condamnat la 15 ani.
La Aiud a fost încarcerat în 1959 şi eu înclin să cred că a fost adus în această închisoare, rezervată aproape în exclusivitate legionarilor, să dea o mână de ajutor în acţiunea de reeducare, ce pe atunci era în faza de pregătire. În orice caz, chiar dacă „mandarinul” va fi fost adus la Aiud din alte considerente, el a fost cu abilitate întrebuinţat în acest scop de colonelul Gh. Crăciun, căruia i se încredinţase acţiunea de reeducare şi i se dăduse mână liberă pentru a o duce la bun sfârşit. Prestanţa intelectuală a „mandarinului”, convingerile sale marxiste şi erudiţia sa în materie, precum şi faptul că, deşi adversari ideologici, era prieten cu mulţi dintre fruntaşii legionari întemniţaţi în această închisoare, toate acestea îl recomandau cu prisosinţă colonelului Crăciun ca auxiliar preţios în misiunea pe care acesta o avea de îndeplinit. Apoi mai era ceva: Pandrea era uşor de convins să acepte „reeducarea”, pentru că el nu avea a-şi face prea multe probleme de conştiinţă, nefiind obligat să-şi renege nici trecutul politic, nici idolii. Aşa stând lucrurile, el s-a conformat imediat reeducării, acceptând chiar, fără a-şi face prea multe scrupule, să-i dea colonelului Crăciun o mână de ajutor în a o duce la bun sfârşit. În acest sens, i s-a permis să ia contact nemijlocit cu căpeteniile legionare din închisoare, oameni pe care a încercat să-i determine să renunţe la ideologia lor „duşmănoasă şi criminală” şi să accepte reeducarea ca pe singura cale de a-şi îmbunătăţi situaţia în detenţie şi, de ce nu, chiar pentru a-şi redobândi libertatea. Cu mulţi dintre ei a fost pus să stea în aceeaşi celulă, un timp mai scurt sau mai îndelungat, pentru a-i „dăscăli” pe îndelete şi a-i iniţia într-ale marxismului (vezi cazul Biriş).
Uneori a fost repartizat de conducerea închisorii să participe la dezbaterile din cluburile de reeducare. „Am participat – spune el – 120 de zile în colectivul de reeducare cu Biriş, Vojen, Ilie Niculescu, Chioreanu, Radu Mironovici, Augustin Bideanu, în total 40 de căpetenii legionare. Am ascultat 40 de «spovedanii» care au fost urmate de discuţii aprinse. Uneori era iadul, ca fapte politice, expus de oameni civilizaţi. Alteori era drama ibseniană de idei. N-am regretat că, împreună cu profesorul Dumitru Stăniloae, cel mai mare dogmatist al teologiei ortodoxe române contemporane, am fost repartizaţi, unul ca teolog şi altul ca jurist şi sociolog, să participăm la aceste dezbateri, deşi n-aveam grade şi nici apartenenţa lor politică legionară” (pp. 93-94).
Desigur, o dată înscris în „Universitatea din Aiud”, cum numea el reeducarea, împrumutând, probabil, limbajul lui Crăciun (căruia îi plăcea să întrebuinţeze această denominaţie atunci când se adresa celor care refuzau să participe la această sinistră acţiune: „Bă, am transformat puşcăria în universitate şi tu nu vrei să te înscrii la cursuri?!”), a fost nevoit să-şi facă şi el „autoprezentarea”. Atât verbal, în faţa deţinuţilor din cluburile de reeducare, cât şi în scris pentru posteritate. „Scriu cu lampa eternităţii pe masă”, spune el în însemnările din acea perioadă. „Nu voi ascunde nimic, nu voi farda nimic. Voi fi critic nemilos, al meu în primul rând, şi voi expune faptele şi procesele sufleteşti şi mintale ale co-deţinuţilor” (p. 34). Numai că „lampa eternităţii” de pe masa la care scria era stinsă, iar faptele pe care le expune nu-l privesc cel mai adesea pe el, ci pe ceilalţi. El nu era obligat să-şi demoleze, cum spuneam, nici trecutul, nici idolii. El avea în cine lovi fără a-şi face prea mari procese de conştiinţă. Lovea în burghezia care „era cam tâmpită” (p. 46) şi care „nu putea să realizeze democraţia reală” (p. 29), lovea în călăii săi din prima detenţie (căzuţi demult în dizgraţia partidului) – „o bandă de demenţi ideologici constituiţi în triumviratul Vasile Luca – Ana Pauker – Teohari Georgescu, care au terfelit idealurile comuniştilor” (pp. 29-30) – şi lovea, bineînţeles, în Mişcarea Legionară. Trebuie să menţionăm însă că, deşi despre legionarism la modul general vorbeşte extrem de urât (vezi mai ales textul „Definiţia legionarului”, pp. 300-301), pe prietenii săi legionari şi pe unele dintre căpeteniile acestora îi cruţă. Doar pe Biriş – căruia, nu se poate şti de ce, nu i-a înţeles tragedia (acesta făcea totuşi puşcărie de 20 de ani şi este explicabilă comportarea lui aberantă din timpul reeducării) – îl prezintă în culori sumbre. Şi, bineînţeles, tot astfel îi prezintă şi pe Codreanu (împotriva căruia avea un dinte încă de pe vremea cînd erau colegi la liceul militar de la Mănăstirea Dealu), precum şi pe Horia Sima.
Despre sine spune, de cele mai multe ori, doar lucruri pozitive (din unghiul de vedere al regimului): „Eu am optat demult, de prin anul 1930, pentru materialismul dialectic şi am mânuit toată viaţa, cu rodnicie interioară, materialismul istoric în descifrarea fenomenului românesc şi european” (p. 35). Sau: „Eu sunt proscris din 1930/1931, de când am hotărât, inebranlabil şi ineluctabil, să rup cu burghezia, cu cariera şi carierismul conformist, pentru a intra în revoluţie şi în autenticitatea spirituală şi în mişcartea muncitorească” (p. 59). Ceea ce spune incriminatoriu despre sine nu este câtuşi de puţin „nemilos” sau „necruţător”, ci de-a dreptul nesemnificativ. Astfel, în textul intitulat „Autocritică necruţătoare” (?!), scrie, printre alte banalităţi: „M-am pus, după 23 August, de-a curmezişul revoluţiei şi am fost lovit din plin de durităţile dictaturii proletariatului… Am servit din 1930 şi până prin 1946 proletariatul şi ţărănimea, ca şi pe exponenţii lor. Pe urmă am început să mârâi” (p. 471).
De asemenea, nu uită să menţioneze în însemnările sale (şi o face destul de des) faptul că, în perioada 1930-1940, el a fost „medic al leproşilor”, adică apărător al comuniştilor. „Pe atunci proletariatul era leprosul. Intrarea în rândul proletariatului echivala cu intrarea în leprozerie… Eu am dat mâna mea, inima mea şi sărutul meu leproşilor. Am fost şi am rămas medicul leproşilor” (p. 471).
Şi ca să respecte tipicul unei autoprezentări complete, laudă în continuare, fără rezerve, regimul şi pe comunişti: „Comuniştii au înfruntat moartea… Comuniştii au înfruntat pe călăi… comuniştii nu s-au predat… Vitejia este esenţa omului comunist” (p. 48). Sau: „Omul nou, omul moral, omul jertfelnic se află în lagărul stângii şi al democraţiei de stânga” (p. 26).
Am abuzat oarecum de citate pentru a demonstra că textele referitoare la reeducare incluse în acest volum constituie de fapt autoprezentarea pe care Petre Pandrea şi-a făcut-o în scris la Aiud; ca atare, toate consideraţiile şi declaraţiile sale sunt făcute de circumstanţă. Nu aşa gândea el. În condiţii normale, ar fi avut desigur alte argumente cu care să combată ideologiile cu care nu era de acord şi ar fi prezentat alt fel o seamă de oameni şi de situaţii. (Sunt multe mărturii – Petre Ţuţea. Simion Ghinea, Dumitru Funda etc. – care susţin că, în prima detenţie, la Ocnele Mari, şi-a exprimat, nu o dată, regretul de a fi fost cândva „un imbecil tovarăş de drum” al comuniştilor.) De exemplu, sub presiunea psihologică în care se găsea la Aiud, în perioada reeducării, el nu i-ar fi făcut (nu i-ar fi putut face) Maicii Mihaela (Marieta Iordache, sora lui Iordache Nicoară) portretul extraordinar pe care i l-a făcut în libertate (cf. Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, Buc., 2000, pp. 404-406). De asemenea, nu ar fi putut vorbi la fel de frumos cum vorbeşte tot acolo despre Nae Ionescu şi despre Radu Gyr.
L-am cunoscut pe Petre Pandrea. Ni s-au intersectat drumurile, atât în temniţă, cât şi în libertate. În condiţii normale era un om corect, ferm, şi spunea ceea ce avea de spus fără menajamente, dar şi fără să jignească pe nimeni. În libertate, l-am întâlnit, prin 1966, la Biblioteca Academiei, şi cu această ocazie am depănat unele amintiri (încă proaspete) din temniţă şi am schimbat câteva impresii. Deşi nu a mărturisit-o, se vedea clar că trăieşte o mare dezamăgire.
Din aceste motive, şi din multe altele, cei care au hotărât includerea acestor texte în volumul pe care l-am prezentat nu au făcut, nici într-un caz, un serviciu memoriei „mandarinului valah”, a cărui dramă riscă să fie tot mai puţin înţeleasă, ca şi drama multor altor intelectuali de valoare siliţi să se confrunte fără glorie cu teroarea şi abjecţia unui regim diabolic. Dumnezeu să-l ierte.
(Articol apărut inițial în revista Puncte cardinale, nr. 1-2/2001, p. 17)
- Reeducarea din închisorile comuniste - 4 decembrie 2016
- Teofil Mija – „doctorul fără de arginți” - 3 august 2016
- Cazul Petre Pandrea: Drama unui „tovarăş de drum” - 29 iunie 2016