Povestea unei convertiri

Un prolog al Părintelui Calciu

Mai cu seamă după apariţia cărţii mele Christ is calling you (Hristos te cheamă), în 1997, am fost invitat în multe comunităţi americane ortodoxe spre a le vorbi şi prin viu grai despre Ortodoxie, despre suferinţele Bisericii Ortodoxe Române şi despre toate încercările prin care a trecut poporul nostru. Am fost surprins să descopăr ce mare influenţă are Ortodoxia asupra unor comunităţi americane: pe măsură ce Catolicismul (din ce în ce mai secularizat) şi Protestantismul (despuiat de orice căldură spirituală) pierd evident terenul, Ortodoxia îl cîştigă, prin predania unor preoţi şi monahi care aduc în sufletul omului american o vibraţie nouă a credinţei adevărate. Dacă pînă nu prea demult răspîndirea Ortodoxiei revenea aproape în exclusivitate ruşilor, astăzi Ortodoxia românească îşi afirmă din ce în ce mai mult prezenţa, nu atît prin preoţii din America (unde bisericile noastre sînt încă “naţionale”, slujindu-se în limba română), cît mai cu seamă prin miracolul mănăstirilor şi vieţii monahale din România, pe care americanii încep s-o descopere cu un emoţie.

În apropiere de San Francisco, în Forestville, se află o comunitate monastică ortodoxă numită “Sfîntul Paisie Velicikovski” şi întemeiată de un călugăr rus, pe la sfîrşitul anilor ‘80. Chiliile în care călugăriţele locuiesc poartă numele unor vetre mănăstireşti din România (“Suceviţa”, “Voroneţ”, “Arbore” etc.), pentru că aceste maici, peste 90% convertite de la Protestantism, iar cîteva şi de la Catolicism, au vizitat România şi au adus de acolo sufletul monahal al mănăstirilor româneşti, care influenţează întreaga noastră viaţă naţională, ceea ce americanilor li se pare ceva uluitor. În orice biserică americană am fost invitat, am găsit convertiţi de pe urma unor vizite în România. Din ce în ce mai mult, prioritatea Ortodoxiei româneşti se afirmă în planul credinţei ortodoxe, fiindcă, după mărturisirea multora care vizitează Rusia şi alte ţări ortodoxe, renaşterea monahismului în duh autentic ortodox nu este nicăieri atît de evidentă ca în România. Nici o ţară ortodoxă nu pare să mai aibă astăzi atîţia părinţi spirituali, atîţia duhovnici, atîţia adevăraţi “stareţi”, ca România.

Textul de mai jos, pe care l-am expediat în traducere unor publicaţii din ţară încă din 1997, este o ilustrare a acestor afirmaţii. Am întîlnit-o pe d-na McCann la o biserică rusă din New York, unde preotul este de origine română (origine pe care şi-o descoperă acum cu bucurie spirituală) şi unde duhul Ortodoxiei româneşti este astăzi cu mult mai prezent decît cel al Ortodoxiei ruse. (Preot Gh. Calciu)

Ascultând glasul “lumii vechi” cu urechi care să audă…

Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că viaţa mea va fi în mod profund schimbată de fiinţele unui loc şi ale unei culturi atît de îndepărtate de sofisticatul, tehnologizatul şi progresivistul mod de viaţă american, de fiinţe îmbrăţişînd secole de istorie, dintr-un loc total nefamiliar mie, aş fi respins această posibilitate ca pe un nonsens. De altfel, eram foarte conştientă de diferitele influenţe exercitate asupra vieţii mele; ele erau, aşa credeam, în special cele de aici şi de acum, cu urmări imediate şi vizibile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt şi, în marea tapiserie ţesută de Creator, firul meu s-a întîlnit cu firul incandescent numit România.

La vremea cînd miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele nu au putut să audă… Misterioase sînt căile Domnului! Pînă în acel moment din viaţa mea, fusesem sigură, după nenumăraţi ani de frustrare spirituală, că eram, în cele din urmă, pe adevăratul meu drum. În pragul vîrstei de 40 de ani, începusem să cred că, în aceste zile şi în acest secol, nu mai este posibilă existenţa unei tradiţii religioase pure. Am fost crescută în tradiţia protestantă, ca prezbiteriană. Încercasem sincer în prima tinereţe, dar şi mai tîrziu, după 30 de ani, să aflu înţelesul real al învăţăturilor acestei biserici, dar nu reuşisem să-l găsesc. Aşa că am început să-mi caut hrana spirituală în altă parte. Totuşi, credeam că ar fi posibil, chiar şi-ntr-o vreme “fără Dumnezeu” ca a noastră, să se facă o artă sacră, iar sufletul umanităţii să strălucească, în ciuda întunecării orizontului, pentru sărmanii descendenţi ai lui Adam. M-am străduit din răsputeri să-mi aduc modesta mea contribuţie la înălţarea sufletului omenesc.

Ca artistă de teatru, am hotărît să ofer producţii spirituale oamenilor frămîntaţi de întrebări reale şi însetaţi de adevăr. Am pus în scenă o piesă într-un act, mai puţin cunoscută, a poetului irlandez Yeats, intitulată Învierea. În turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scoţia, am văzut, în interpretarea unei companii de teatru româneşti, ceea ce eu căutasem mereu: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Şerban a conceput şi a realizat, cu echipa Teatrului Naţional din Bucureşti, Trilogia antică, după Medeea, Troienele şi Electra. Experienţa la care am putut lua parte, ca spectator la această piesă, a însemnat o cotitură în viaţa mea. Mi s-a deschis o poartă necunoscută mie; mă simţeam de acum pregătită, parcă, să întîlnesc ceva şi mai mare, ceva şi mai înalt decît teatrul sacru: Biserica.

La întîlnirea pe care am avut-o, după spectacol, cu artiştii români, am încercat cu insistenţă să aflu cum de a fost posibil ca ei să realizeze o creaţie teatrală atît de excepţională; ce au ei – sau ce ştiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem şi nu-l ştim? Nimeni n-a dat un răspuns întrebărilor mele repetate. Unul dintre aceşti străluciţi actori de teatru, Claudiu Bleonţ, a auzit întrebarea mea mai adîncă, întrebare pe care nici nu ştiam măcar că mi-o puneam. M-a auzit întrebînd: “Unde să găsesc Biserica adevărată?”. Aceea pe care o căutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încă, aceea pe care inima mea o presimţea că trebuie să existe pe undeva, în vreun fel! Poate doar înlăuntrul nostru! Claudiu Bleonţ mi-a spus emfatic: “Oricît de mulţi oameni ai întreba, de oricît de multe ori ai întreba, nu vei primi un răspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: “Trebuie să vii în România! Atunci ai să înţelegi!”. Îmi aduc aminte exact ce am gîndit atunci: “Sigur, într-adevăr, iată-mă pe mine, o femeie fără bărbat, cu doi copii mici, străduindu-mă din răsputeri să supravieţuiesc la New York, iar tu-mi spui mie să vin în România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele două zile la Bucureşti, am văzut repetiţiile la o minunată punere în scenă a piesei Romeo şi Julieta, la Teatrul Naţional, în regia talentatei Beatrice Bleonţ, soţia lui Claudiu. Încă o dată, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decît tot ce văzusem vreodată în alte părţi. Mi-am muşcat limba din nou, dorind să întreb şi să aflu cum de era posibilă o artă de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu maşina de la Bucureşti pînă la trecătorile muntoase din Nord, străbătînd oraşe cenuşii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alături de căruţe trase de cai, cu ţărani şi cu familiile lor. În cele din urmă, am ajuns la locurile unde întrebările mele aveau să primească răspunsurile fără cuvinte… Eram în lumea mănăstirilor creştine ortodoxe ale Moldovei şi Bucovinei. Stînd tăcută în umbra adîncă a Mănăstirii Văratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheată pe acel pămînt binecuvîntat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. După încă cinci zile, totul în mine a început să se schimbe. Stînd în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plînsesem. Nici nu ştiam că pot plînge… Simţeam cum mi se frînge coşul pieptului ori de cîte ori căutam să pătrund înţelesul acelor mănăstiri pictate; inima mea îşi depăşea limitele, revărsîndu-se în afară. Pricina era puterea învăţăturilor lui Hristos revelate în frescele care acopereau fiecare centimetru pătrat din pereţii bisericilor, atît în interior, cît şi în exterior. Şi mi-a fost dat să înţeleg! Nu teatrul era cel pe care îl căutam, ci acel ceva din care arta sacră nu este decît o răsfrîngere: învăţăturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului cel Viu, intacte, chiar în epoca noastră coruptă; acestea erau cele către care fusesem adusă. În linişte şi scăldată de rugăciunile reverberate ale miilor şi miilor de fiinţe care-şi închinaseră şi continuau să-şi închine vieţile lor acestei înalte chemări care este trăirea monastică, am fost primită înapoi, în turmă, cu prisos de bucurie. Călătoria mea era totuşi departe de a fi împlinită. Fusesem doar pusă pe cale. A trebuit să o iau ca pe un dar binecuvîntat.

M-am întors, de atunci, de două ori în România: prima oară, ca să-mi botez ortodox fiica, avîndu-i ca naşi pe Beatrice şi Claudiu; a doua oară, mai recent, cu fiul meu, care şi el a ales să se convertească şi să se boteze ortodox. Acum eu sînt ortodoxă şi am fost binecuvîntată să-mi găsesc o biserică adevărată în New York – casă pentru familia mea – avînd un călugăr român de la Putna, preotul fiind el însuşi de sînge românesc şi cu mulţi enoriaşi români. În recenta călătorie a preoţilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu numeroşi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu şi fiul meu am făcut-o, am fost primiţi cu multă căldură, generozitate şi dragoste de către călugării şi călugăriţele cu care am avut prilejul să ne întîlnim.

Sînt multe căi prin care noi, americanii, am putea răspunde dragostei lui Dumnezeu, căi care ne-au fost constant arătate, prin intermediul celor ce şi-au dedicat lucrarea lor de o viaţă autopurificării şi ajutorării altor fiinţe umane. Desigur, le-ar fi şi lor de ajutor dacă noi am deveni conştienţi şi recunoscători faţă de strădania lor în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, fiind noi înşine incluşi în această strădanie. Monahii români au fost profund impresionaţi auzind cum credinţa ortodoxă devine cunoscută multor neortodocşi din America. Ei au fost şi mai surprinşi să afle că unii dintre noi doresc să-i ajute în lucrarea duhovnicească desfăşurată în mănăstirile din România. Desigur, rugăciunile noastre pentru ei le sînt folositoare. Noi avem multe daruri spirituale pe care le-am putea împărtăşi cu această “lume veche”, care are atîtea să ne înveţe.

Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ţi ascult chemarea, de oriunde mă aflu şi oriunde mă îndrept!

Mary Magdalene McCann