Convertiri celebre: Kallistos Ware

Cazul Kallistos Ware*

“În Biserica slavei Tale stînd, în cer a sta ni se pare”, cîntă Biserica Ortodoxă într-un tropar. Preasfinţitul Kallistos Ware – pe atunci Timothy – avea 17 ani cînd s-a întîlnit pentru prima oară cu Ortodoxia:

“Era într-o sîmbătă după-amiază. Treceam pe una dintre străzile Londrei cînd, deodată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Împins de curiozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu vedeam nimic – nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos. Apoi, obişnuindu-mi-se ochii cu întunericul, am observat că biserica nu era cu desăvîrşire goală. În picioare, de-a lungul pereţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de candele, iar undeva cînta un cor. Sentimentul de gol de la început s-a transformat în opusul său şi m-a copleşit impresia unei extraordinare plenitudini. Prin icoane şi mîna aceea de credincioşi am perceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sorbit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decît mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pămînt!”.

Fără să ştie, Kallistos Ware retrăia experienţa trimişilor prinţului Vladimir la Constantinopol, într-o zi a anului de graţie 988.

“Cînd, mult după aceea, am citit relatarea lor”, adaugă părintele, “ardea inima în mine. Dar atunci, născut fiind în 1934 din părinţi anglicani practicanţi, nu ştiam mai nimic despre Ortodoxie. Nu înţelegeam limba slavonă. Structura şi sensul slujbei la care nimerisem, privegherea de sîmbătă seară, îmi erau total necunoscute, fiind o slujbă care se oficia pe vremea aceea, la Londra, numai în Biserica rusă. Şi nu avea nimic fastuos: corul era mediocru, credincioşii puţini, icoanele caracteristice stilului decadent al secolului al XIX-lea, locul – o întunecoasă şi foarte mare clădire gotică, pe care Biserica anglicană o împrumutase ruşilor. Nu, ceea ce m-a atras atunci n-a fost splendoarea exterioară, a fost ceva lăuntric: evlavia credincioşilor, sentimentul tainic şi foarte puternic de comuniune cu sfinţii. Din acest moment, înainte chiar de a fi citit ceva despre Biserica Ortodoxă, despre doctrina şi cultul ei, am şiut că-i aparţin, că vreau să devin ortodox [1]. Astăzi sînt fericit că n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întîlniri, ci prin Liturghie. Cred că e drumul cel mai bun”.

Dar, cu toată convingerea sa intimă, Kallistos Ware a mai aşteptat încă 6 ani pînă la convertirea formală. În timp ce studia la Oxford (4 ani limbi clasice şi 2 ani teologie), l-a întîlnit pe preotul ortodox local, părintele Vasili Krivoşein, mai tîrziu arhiepiscop în Belgia şi autor al unei valoroase cărţi despre Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022). Devine membru al foarte activei Asociaţii anglicano-ortodoxe “Sf. Alban şi Serghie”, unde cunoaşte conferenţiari străluciţi precum Nikolai Zernov şi părintele Lev Gillet, cunoscut mai bine cu numele său de scriitor: “Un monah al Bisericii de Răsărit” [2]. Învaţă astfel, puţin cîte puţin, să cunoască mai bine Ortodoxia. Este atras în mod special de patru elemente. În primul rînd, de puterea Tradiţiei, de continuitatea vie a Bisericii din Răsărit cu Biserica Apostolilor, a Martirilor şi a Părinţilor, departe de rupturile şi diviziunile care au afectat creştinismul occidental începînd încă din Evul Mediu. Al doilea, Liturghia şi simţul profund al comuniunii cu sfinţii, al unităţii Bisericii pămînteşti cu Biserica cerească. Al treilea, Rugăciunea lui Iisus, chemarea Numelui şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfînt, aşa cum s-a făcut arătată, bunăoară, în figura Sfîntului Serafim din Sarov (1759-1833), care i-a mers imediat la inimă. Şi, în sfîrşit, experienţa martiriului: a grecilor sub otomani (despre care a scris o carte [3]) şi a ruşilor sub regimul comunist.

La capătul acestei prime perioade de iniţiere şi maturizare, Kallistos Ware este primit în Biserica Ortodoxă, în 1958. Avea 23 de ani. Deşi, prin sensibilitatea sa, se simţea apropiat de spiritualitatea rusă, a intrat în arhidioceza greacă de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. “Biserica rusă din diaspora mă atrăgea”, explică Presfinţia Sa, “dar eram conştient de precaritatea situaţiei sale canonice. Pe de altă parte, cunoscînd greaca veche, îmi era uşor să înţeleg Liturghia bizantină. Şi credeam că viitorul Ortodoxiei în Occident era mai degrabă în Patriarhia Ecumenică. Dar aceasta nu înseamnă că sînt sectar sau fanatic. Nu voi condamna pe nimeni dacă alege mai degrabă o jurisdicţie decît alta. Cred că occidentalii convertiţi trebuie să se ducă acolo unde se simt acasă”. Ironia sorţii: episcopul grec nu se socoteşte vrednic să se ocupe personal de un occidental şi-l trimite la un preot al Bisericii ruse din diaspora, George Şermetiev (+1971), ce-i devine duhovnic.

Urmează apoi, din 1958 pînă în 1965, o destul de lungă perioadă de călătorii şi studii pe care le face într-un fel ca autodidact. Dorind să cunoască centrele duhovniceşti ale Ortodoxiei, să cerceteze manuscrise şi să adune materiale pentru teza sa de doctorat despre istoria monahismului şi Sf. Marcu Monahul [4], se duce la Muntele Athos, la Ierusalim şi în Insula Patmos. În acelaşi timp, la iniţiativa marelui editor englez Penguin, scrie şi prima sa carte, o prezentare sintetică – şi istorică, şi teologică – a Tradiţiei Răsăritului creştin: Ortodoxia – Biserica celor şapte Sinoade. Publicată iniţial în 1963, tradusă şi editată în franceză în 1968, cartea sa devine repede un titlu “clasic” al literaturii ortodoxe. Epuizată demult, a trebuit să fie reeditată la Desclée de Brouwer, într-o versiune adăugită şi adusă la zi. “Această nouă versiune este mai nuanţată, mai puţin abruptă şi mai puţin violentă ca prima, mai ales în problema filioque [5]”, explică autorul. „În anii şaizeci, eram mult influenţat de Vl. Lossky [6]. Şi acum am o mare admiraţie pentru el, dar sînt mai puţin categoric în această privinţă. Deosebirea dintre Occident şi Răsăritul creştin în problema Sfintei Treimi rămîne desigur importantă, dar mai puţin decît se pretinde de obicei. Se atribuie Occidentului puncte de vedere care aparţin unor autori scolastici şi sînt departe de a constitui o normă. Personal, cred că Fer. Augustin nu este atît de diferit de Părinţii capadocieni. Filioque nu are ce căuta în Simbolul credinţei, dar, în Occident, există maniere de a-l explica în acord cu Ortodoxia”.

În 1963, Kallistos Ware ia drumul Canadei, unde petrece şase luni într-o mănăstire a Bisericii diasporei ruse. Dar viziunea rigidă şi îngustă a monahilor de acolo l-a întristat. Afirmaţia – curentă în aceste medii, deşi nu generalizată – că Duhul Sfînt nu poate fi dobîndit decît de ortodocşi îl şochează, cu atît mai mult cu cît contrazice propria sa experienţă duhovnicească şi trecutul său de anglican. Înţelege că nu aici este locul său şi revine în Marea Britanie. Abia sosit, noul arhiepiscop grec, Athenagoras II, îl cheamă şi-l numeşte secretarul său. În 1965 este hirotonit diacon; primeşte numele de Kallistos, care-l aşază sub patronajul unui autor filocalic, Sf. Callist Xantopol. Episcopul său îl trimite la Patmos, la Mănăstirea “Sf. Ioan Evanghelistul”, unde petrece un an de zile. Îşi împlineşte astfel visul de adolescent: se călugăreşte. “Mă gîndisem la acest lucru, fără să iau decizia formală, de pe la vîrsta de 16 ani, cînd eram încă anglican”, precizează Kallistos Ware. “Apoi, bineînţeles, am avut îndoieli. Şi nu numai o dată, ca student, m-am gîndit la căsătorie. Dar m-am întors mereu la monahism”.

Kallistos Ware şi-a exprimat viziunea, foarte ortodoxă, despre raportul dintre căsătorie şi monahism, într-un text de o rară frumuseţe:

“Căsătoria şi viaţa monastică se completează şi se echilibrează cam în felul în care se completează şi se echilibrează în teologie calea catafatică şi cea apofatică. […] Ambele sînt Taine ale iubirii. Dar ceea ce soţul şi soţia realizează unul prin celălalt, călugărul se străduieşte să dobîndească direct. […] Amîndouă căile sînt expresii reale ale preoţiei împărăteşti, universale, a celui botezat. Amîndouă sînt necesare Bisericii şi nici una din ele nu poate fi înţeleasă cu adevărat decît în lumina celeilalte. […] Monahul şi creştinul căsătorit sînt, şi unul, şi celălalt, deopotrivă ascetici şi trupeşti, […] în sensul că mărturisesc potenţele spirituale ale trupurilor. Ambii reneagă păcatul şi afirmă lumea. Diferenţa dintre ei stă doar în condiţiile exterioare ale luptei lor ascetice. […] Pentru noi toţi, căsătoriţi sau monahi, iubirea este, cu harul dumnezeiesc, atît ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cît şi ceva ce trebuie să învăţăm şi pentru care trebuie să luptăm şi să suferim mereu. Iubirea e atît punctul de plecare, cît şi cel de sosire. Iubirea e în centrul viu al fiinţei noastre: e chiar esenţa noastră şi, dacă nu iubim, nimic nu sîntem. Oriunde am fi, în căminul nostru sau în mănăstirea noastră, să ne străduim să devenim mai deplin ceea ce sîntem deja” [7].

În 1966, Kallistos Ware este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde primise numire la Universitate. Singurul ortodox în colegiul profesorilor, va preda cursul de “Studii ortodoxe orientale” la catedra Facultăţii de Teologie. În 1982, “împotriva voinţei sale”, este hirotonit episcop vicar de Diokleia (Asia Mică), sub autoritatea diocezei ortodoxe din Marea Britanie.

La Oxford, Kallistos Ware s-a nevoit în ascultarea pe care i-o dăduse duhovnicul său de la mănăstirea din Patmos, părintele Amphilokios (+1970): să facă punţi. Să fie un “podar” (adică cel care ajută la trecerea frontierelor, la depăşirea lor, pentru reunirea celor divizaţi de ele), să deschidă trecători între Orient şi Occident. Este o lucrare pe care a împlinit-o la două nivele. În primul rînd, între ortodocşii uniţi în aceeaşi credinţă şi în Duhul Sfînt, dar de atîtea ori separaţi în fapt de graniţele de naţionalitate şi jurisdicţie. În 1966, la Oxford nu era decît o comunitate rusă. Athenagoras II îi cere să înfiinţeze o parohie greacă. O face, dar – fără nici o greutate – în colaborare cu ruşii. Rezultatul? În 1973, eveniment absolut excepţional, cele două comunităţi hotărăsc să-şi unească forţele şi să construiască, împreună, o singură biserică.

“Astăzi”, explică Preasfinţitul Kallistos, “avem două parohii (greacă şi rusă), două jurisdicţii (Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei), două calendare (iulian şi gregorian), dar o singură biserică. În Dumnezeiasca Liturghie sîntem una, o singură adunare de credincioşi. Cu excepţia unor sărbători care se oficiază la date diferite, cei doi episcopi de Oxford slujesc împreună, de fiecare dată în trei limbi: engleză, greacă şi slavonă. Desigur, situaţia nu-i întotdeauna ideală, nici prea lesnicioasă, dar încercăm să mărturisim unitatea panortodoxă”.

Cert este că, alături de Londra, locul parohiei atît de active a Mitropolitului Antonie de Suroj, orăşelul Oxford a devenit unul dintre cele mai vii centre ortodoxe din Europa. Un semn al acestei vitalităţi şi străluciri sînt cei nu mai puţin de 12 preoţi hirotoniţi aici pînă în pragul Marelui Jubileu!

“Pod” şi “podar” a fost Kallistos Ware şi între Ortodoxie şi Occident. Mai întîi prin învăţătura sa, care se adresează mai ales studenţilor neortodocşi, ca şi prin prezenţa sa activă în Asociaţia “Sf. Alban şi Serghie”. Apoi prin scrisul său, în reviste de dialog ca Eastern Churches Rewiew, ieri, şi Sobornost, astăzi, sau în cărţi ca Approches de Dieu dans la tradition orthodoxe [8], care a introdus mulţi occidentali în creştinismul răsăritean. În sfîrşit, prin traducerile sale: Triodul şi Mineele marilor sărbători, adaptate limbii lui Shakespeare, în colaborare cu Maica Maria de la mănăstirea din Bussy-en-Othe (Franţa); dar mai ales Filocalia Părinţilor neptici [9], florilegiu de texte ascetice şi mistice din secolul al IV-lea pînă în al XVI-lea, publicate la Veneţia în 1783 de Macarie al Corintului şi Nicodim Aghioritul, a cărei ediţie engleză o coordonează el însuşi, făcînd consideraţii substanţiale despre “spiritualitatea filocalică” [10]. ”Metodă ştiinţifică” (Nicodim Aghioritul), şcoală a rugăciunii, Filocalia este, cum spune Sf. Filotei Sinaitul, o cale “spre împărăţia dinăuntru şi împărăţia lumii de apoi” şi are ca scop îndumnezeirea, comuniunea omului, aici şi acum, cu Dumnezeu cel deodată cunoscut şi necunoscut, imanent şi infinit transcendent. Căile Filocaliei: nepsis-ul (trezvia, veghea) şi isihia, adică liniştea lăuntrică a inimii curăţite de orice gînd şi de orice imagine. În sfîrşit, instrumentul său: chemarea numelui Domnului sau Rugăciunea lui Iisus (însoţită, eventual, de tehnici corporale sau respiratorii).

La ora la care Ortodoxia este pîndită, aici şi în alte părţi, de ritualism, este fundamentală această reamintire a priorităţii “omului celui lăuntric” (cf. Romani 7, 22; II Corinteni 4, 16; Efeseni 3, 16) asupra celui din afară, a rugăciunii inimii asupra celei a buzelor, a lăuntricului asupra exteriorului, a duhului asupra literei. Cum explică Nicodim Aghioritul în introducerea sa la Filocalia, nevoinţele ascetice, împlinirea rînduielii, ostenelile trupeşti, respectarea sfintelor canoane, oricît de importante ar fi, sînt pentru viaţa duhovnicească ce sînt frunzele pentru pomi. Singure nu sînt suficiente nici pentru păstrarea credinţei şi tradiţiei ortodoxe, nici pentru creşterea duhovnicească. Esenţialul, “singurul lucru necesar”, este pînă la urmă fructul, adică trezvia lăuntrică, păzirea minţii şi curăţia inimii, singurele mijloace de a ne “întoarce la harul desăvîrşit al Duhului ce nea fost dat la început prin Botez”.

Cuviosul Nicodim Aghioritul sublinia vocaţia universală a Filocaliei. Cuviosul Paisie Velicikovski (1722-1794), dimpotrivă, temîndu-se ca ea să nu cadă în mîinile unor persoane nepregătite sau lipsite de îndrumare duhovnicească, s-a împotrivit mult timp ca traducerea făcută de el în slavonă să fie tipărită. Kallistos Ware este cu totul de partea Cuviosului Nicodim. Calea filocalică şi practicarea Rugăciunii lui Iisus, care este inima acestei căi, nu sînt rezervate exclusiv monahilor sau ortodocşilor, cu condiţiile “să aparţii deplin şi activ Bisericii” şi “să duci o viaţă sacramentală regulată”. Ca şi porunca Sfîntului Apostol Pavel, “Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17), ea se adresează oricărui creştin, oricare i-ar fi ocupaţia în lume. “Chemarea Numelui este o rugăciune de o extremă simplitate”, scrie Preasfinţia Sa. “Este o rugăciune ce poate fi adoptată de toţi: nu pretinde nici vreo cunoaştere specială, nici vreo pregătire complicată. […] Fiind atît de scurtă şi simplă, Rugăciunea lui Iisus poate fi rostită oriunde şi oricînd, […] în autobuz, în timpul lucrului, în grădină sau în bucătărie, îmbrăcîndu-ne sau mergînd, cînd suferi de insomnie, în perioadele de disperare sau tensiune, cînd alte forme de rugăciune sînt imposibile. Din acest punct de vedere, trebuie să recunoaştem că este o rugăciune foarte potrivită pentru tensiunea lumii moderne. […] Este o rugăciune potrivită pentru toate etapele vieţii duhovniceşti, de la cea mai elementară pînă la cea mai avansată” [11].

Cale de rugăciune şi transformare lăuntrică, această spiritualitate filocalică ar putea fi, împreună cu lucrarea de slujire a celor sărmani, piatra unghiulară a ecumenismului de mîine. Un ecumenism al inimii, în plină înflorire faţă de ecumenismul oficial al instituţiilor şi al comisiilor teologice, care se află astăzi într-un punct mort, dacă nu chiar în regres efectiv.

Kallistos Ware, în orice caz, este frapat de succesul Filocaliei în Occident. Prima versiune engleză, tradusă din slavonă (2 volume de 420 pagini, fără numeroasele explicaţii), s-a reeditat deja de vreo 10 ori de la cea dintîi apariţie a sa (din 1951-54). Primele volume ale noii traduceri în curs, din limba greacă, s-au reeditat deja. “Influenţa Filocaliei n-a încetat să crească”, explică Preasfinţia Sa. “În mod paradoxal, opera a avut efectul cel mai puternic nu în secolul al XVIII-lea al lumii greceşti aflate sub turci, nici în «sfînta Rusie» pre-revoluţionară, nici într-o altă ţară de tradiţie ortodoxă, ci, mai ales, în Europa occidentală şi în America de Nord, în ultima jumătate a acestui secol” [12]. Pregătit mai ales de publicarea în mai multe limbi a Povestirilor unui pelerin rus [13], Occidentul s-a arătat a fi un teren în mod special receptiv faţă de Filocalie.

“E uimitor, dar încurajator în acelaşi timp, ca o culegere de texte duhovniceşti, destinate la origine grecilor ce trăiau sub puterea otomană, să aibă adevăratul ei impact două secole mai tîrziu în Occidentul secularizat şi post-creştin, printre copiii acestor «Lumini» pe care Macarie şi Nicodim le priveau cu cea mai mare teamă”, continuă Kallistos Ware. “Sînt cărţi ce par a fi scrise mai puţin pentru timpul lor şi mai mult pentru generaţiile viitoare. […] Adevărată «bombă cu întîrziere» duhovnicească, Filocalia este, cu siguranţă, una dintre acestea. Adevărata epocă a Filocaliei este mai degrabă secolul nostru decît secolul al XVIII-lea. Deşi este imposibil să măsori prin statistici viaţa de rugăciune, se poate spune că invocarea Numelui este astăzi practicată, mai mult ca niciodată în trecut, atît în Răsărit, cît şi în Occidentul creştin. Iar cei ce citesc şi practică Filocalia nu sînt, cei mai mulţi, nici universitari, nici teologi calificaţi sau specialişti bizantinologi, ci oameni simpli, care nu cunosc, în general, Ortodoxia, şi poate nici chiar prea multe despre trăirea vie a credinţei creştine, dar sînt pur şi simplu interesaţi de viaţa Duhului. Bineînţeles, este riscant să se izoleze experienţa duhovnicească de orice context doctrinar, sacramental sau comunitar şi trebuie să avem grijă să nu se cadă în anumite forme de gnosticism caracteristice mişcării New Age. Acest pericol trebuie să ne invite la prudenţă şi vigilenţă, dar nu este un motiv să ne retragem şi să ne închidem în noi înşine. Există azi o enormă sete spirituală în inimile oamenilor şi este datoria noastră să le răspundem, să-i ajutăm în căutarea lor, mai ales făcîndu-le accesibile comorile încredinţate nouă. Eu cred că Duhul Sfînt se poate manifesta şi printr-un text. Dacă cineva este de bună-credinţă şi caută cu sinceritate şi smerenie, oare nu-l va îndruma Dumnezeu pe calea cea bună, dîndu-i ce-i trebuie? Filocalia este una dintre căile posibile, o răscruce. Să avem încredere în Duhul Sfînt!”.

Există, într-adevăr, persoane care au început să practice Rugăciunea lui Iisus fără să fie creştini, ca pe o mantră. Şi, puţin cîte puţin, în mod inconştient, puterea Numelui a lucrat în ei şi le-a deschis inima spre prezenţa personală şi spre Faţa lui Hristos.

Tradiţională, echilibrată, niciodată polemică, Ortodoxia predicată şi proslăvită de Kallistos Ware este, după cum se vede, una cu fermitate deschisă.

“Lumea are nevoie nu de o Ortodoxie zgribulită, exclusivă, acuzatoare şi închisă în ea însăşi, ci de una îndrăzneaţă, primitoare, tolerantă şi generoasă. Şi putem fi toate acestea fără a fi obligaţi să ne diluăm Tradiţia”, declară Preasfinţia Sa. “În acest sens, nimic nu-i mai întristător decît atitudinea negativistă pe care o au numeroşi ortodocşi faţă de Occident şi modernitate. După mine, aceasta reprezintă o deviere, căci Ortodoxia este, fundamental, o afirmaţie şi nu o negaţie. Din nefericire, trebuie să recunoaştem că astăzi Ortodoxia este deseori inspirată de teamă. Frica este cea care ne închide faţă de alţii, faţă de Occident. Să nu ne speriem! Să avem încredere în Tradiţia noastră! Nu sînt pentru compromisurile doctrinare, dar ştiu că am fost mult ajutat în formarea mea ortodoxă de scrierile unor romano-catolici ca Urs von Balthasar, Henri de Lubac, Jean Daniélou, de anglicani ca Michael Ramsey, arhiepiscop de Canterbury, care a scris cea mai bună carte pe care o cunosc despre Schimbarea la Faţă. Da, există aici, pe plan spiritual, schimburi ce pot fi deosebit de fructuoase. Occidentul, întîlnirea cu Occidentul, ne poate ajuta chiar să ne înţelegem mai bine şi să ne aprofundăm Ortodoxia”.
“Din acelaşi motiv regret şi atitudinea antiintelectuală şi anticulturală a unor ortodocşi, convertiţi sau nu”, mai subliniază părintele. “Buna folosire a raţiunii umane, înţeleasă nu în sensul unui raţionalism strîmt, este cu desăvîrşire în tradiţia şi duhul Părinţilor. De ce ar trebui atunci să-i renegăm pe Dante, Montaigne, Shakespeare, Milton, Hugo şi atîţia alţii? Nu aparţin oare şi ei moştenirii noastre culturale? Este important pentru ortodocşii din Occident să cunoască bine poezia, arta, cultura ţărilor în care locuiesc. De ce n-ar fi posibil să fii în acelaşi timp ortodox pe plan duhovnicesc şi occidental pe plan cultural? Nu există în asta nici incompatibilitate, nici contradicţie, ci doar o tensiune creatoare, precum cea pe care o găsim, de exemplu, în definiţia dogmelor, unde se încearcă unirea a două adevăruri paradoxale, antinomice. Există, bineînţeles, un risc. Dar trebuie să ne asumăm şi riscurile. De multe ori, oamenii care intră în Biserica Ortodoxă cred sau speră să găsească un răspuns imediat, rapid şi sigur la toate întrebările lor. De parcă aici n-ar trebui să fie loc pentru îndoială sau ezitare! Personal, nu cred că aceasta este adevărata Ortodoxie. Căci există o formă de certitudine pe care Biserica nu poate să o aibă; mai bine zis, nu trebuie să o caute. Duhul Bisericii este un duh de explorare, apofatic. Adevărul nu este alcătuit din argumente care dau răspunsuri sistematice la toate întrebările, ci este o lumină. Şi ca orice lumină, e înconjurată de umbre şi întunecimi. Să avem smerenia să recunoaştem că avem multe probleme nerezolvate la care Occidentul, cu tradiţia lui, ne poate ajuta să găsim soluţii”.

Este, mai ales, cazul slujirii sociale.

“Există un real pericol pentru ortodocşii din Occident să se rupă nu numai de mediul lor cultural, ci şi, într-un sens mai larg, de acţiunea socială”, constată Kallistos Ware. “Retragerea din lume într-un cerc strîmt, protector şi plin de siguranţă, un microcosmos liturgic în care totul este armonios şi frumos, ar fi o trădare a plenitudinii Ortodoxiei. Căci adevărata Ortodoxie respinge separarea dintre sacru şi secular. Dumnezeu poate fi găsit peste tot, în fiecare persoană. Totul este potenţial sacru: totul poate deveni sacru. Locul central, din nefericire uitat adesea, pe care spiritualitatea noastră îl dă pildei despărţirii caprelor de oi la Judecata din urmă (cf. Matei 25, 31-45), este o mărturie. Cred că trebuie, ca ortodocşi, să ne angajăm în slujirea celor sărmani. Să trăim asta! Să ieşim din gogoaşa noastră, să mergem în întîmpinarea celuilalt, să-L descoperim pe Hristos în aproapele nostru. Să ne inspirăm de la nebunii întru Hristos, care merg înaintea nevoiaşilor, a lepădaţilor, a prostituatelor, a beţivilor, a tuturor acestor proscrişi pe care clerul «respectabil» nu-i va întîlni niciodată!”.

Kallistos Ware îi iubeşte mult pe “nebunii întru Hristos”. Pentru părintele Kallistos, ei sînt expresia extremă şi sublimă a carităţii, a iubirii lui Hristos care participă total la suferinţa celuilalt, desăvîrşind deofiinţimea cu neamul omenesc, pe cruce. “Nebunul întru Hristos”, ne mai spune Kallistos Ware, arată că “nu-i ajutăm pe alţii prin ce spunem, ci prin ce sîntem, prin maniera noastră de a trăi. Credinţa nu se predică prin elocvenţă sau prin argumente subtile, ci prin reală compasiune” [14]. Pentru aceasta trebuie să-ncepem prin a ne realiza vocaţia proprie.

“Să devii, conştient şi activ, ceea ce eşti deja în mod potenţial şi secret, în virtutea creării tale după chipul lui Dumnezeu şi a re-creării tainice prin Sfîntul Botez”, proclamă Kallistos Ware. “Să devii ceea ce eşti: mai exact, să revii la tine însuţi; descoperă-l pe cel ce deja este în tine; ascultă-l pe cel ce niciodată n-a încetat să vorbească în tine; posedă-l pe cel ce chiar acum te posedă!” [15].

Maxime Egger

În româneşte de Maica Siluana (Eugenia) Vlad

_____________________________
* Text reprodus din volumul (demult epuizat) Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 109-121.
[1] Dans la Lumière du Christ, 1980, p. 426.
[2] Cf. Jésus – simples regards sur le Sauveur, Chevetogne, 1962, p. 199, şi La Prière de Jésus, Chevetogne, 1963, p. 119.
[3] Eustratios Argenti. A Study of the Greek Church under Turkish Rule, Clarendon Press, Oxford, 1964, p. 196.
[4] Cf. introducerea pe care Kallistos Ware a consacrat-o lui Marcu Monahul, Traités spirituels et théologiques, Abbaye de Bellefontaine, 1985, pp. IX-LI.
[5] La articolul Crezului oficial al Bisericii, aşa cum a fost definit la Constantinopol în 381, care mărturiseşte că “Duhul Sfînt purcede de la Tatăl”, latinii adaugă precizarea : “şi de la Fiul” (filioque). Pentru bizantini, acest adaos, hotărît unilateral, a rupt comuniunea eclezială. De altminteri, reducînd dimensiunea personală a Sfîntului Duh şi făcînd din Fiul un principiu originar, el atentează la plinătatea adevărului revelat în Sfînta Treime.
[6] Cf. Essai sur la théologie mystique de l’Église d’Orient, Cerf, 1990, p. 248.
[7] ”La vie monastique – Sacrement d’amour”, în Contacts, II/1981, Nr. 114, pp. 136-150.
[8] Desclée de Brouwer, 1982, p. 221.
[9] Cf. Philocalie des Pères neptiques, Abbaye de Bellefontaine, 11 vols., 1979-1991. Sub formă de extrase, Petite Philocalie de la prière du cœur, Seuil, 1979, p. 248, şi Nouvelle petite Philocalie, Labor et Fides, 1992, p. 195.
[10] “The Spirituality of the Philokalia”, în Sobornost, 13/1, 1991, pp. 6-24.
[11] În Introducerea egumenului Hariton. Cf. L’Art de la Prière, Abbaye de Bellefontaine, 1966, pp. 5-44.
[12] Op. cit., nota 10.
[13] Éd. Baconnière/Seuil, 1978, p. 184.
[14] “The Fool in Christ as Prophet and Apostle”, în Sobornost, 6/2, 1984, pp. 6-28.
[15] “La Puissance du Nom”, în Elisabeth Behr-Siegel, Le Lieu du Cœur, Cerf, 1989, pp. 123-154.