Publicăm astăzi ultima parte a articolului apărut în urmă cu mai bine de două decenii în ziarul „Mișcarea” în care a fost dezvăluită atitudinea duplicitară și oportunistă a PNȚ față de ocupantul sovietic imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. Prima parte o puteți citi aici iar a doua parte aici.
***
Motto: „Dacă altora nu le-a fost rușine mințind, cum să ne fie nouă rușine spunând adevărul?”
(„Dreptatea”, nr. 18 din15 septembrie 1944)
4. „La mormântul lui Liviu Rebreanu”
Devastatoarele campanii de presă ale „Dreptății” nu se limitau atunci numai la anumite rubrici special create pentru această destinație: „Perna cu ace” sau „De la Apus la Răsărit”. Au existat în afara lor și articole mai ample, consacrate îndeobște unui singur personaj. Nicolae Carandino de pildă – gazetar cu talent, dar veșnic în linia a doua a criticii românești interbelice, la două zile după debutul „Pernei cu ace”, deci la 4 septembrie 1944, scrie articolul nimicitor intitulat: „La mormântul lui Liviu Rebreanu”. Orice urmă de milă dispare chiar și în aceste momente când marele prozator român se sfârșea din viață; nimic nu mai conta atunci, cu excepția unui singur lucru: culoarea politică. Retezând orice merit sau valoare, redactorul „Dreptății” începe direct, criticând furibund presa care a „îndrăznit să consacre ilustrului dispărut o coloană de text prevăzut cu iscălituri” (erau vizați aici Dimitrie Gusti și Tudor Vianu care, în „Revista Fundațiilor Regale”, nr 10, cutezaseră să omagieze memoria celui dispărut). Nicolae Carandino continuă apoi:
Mormintele cetățenilor banali se acoperă adesea cu flori și cu panglici. La groapa lui Liviu Rebreanu vom îndeplini o altă sarcină, aceea de a extrage dintr-o penibilă viață de om un simbol și o învățătură (…). Aveau nevoie nemții la cel mai mare post cultural al țării de un ardelean care să scuze prin prezența lui drama Feleacului. Aveau nevoie de un cântar social cu priză la mase; aveau nevoie de un paravan unanim acceptat, pentru a strecura înapoia lui otrava culturii naziste.
Și Liviu Rebreanu s-a oferit.
Autorul lui „Ion”, al „Pădurii spânzuraților”, al „Răscoalei” a trădat pentru onoruri și pentru arginți pe țăranii lui năsăudeni și a spart solidaritatea ardelenilor, adăugând la lista vânzătorilor de țară, un nume care până atunci ne fusese tuturor scump.
În ochii noștri, personalitatea lui păstrează nimbul de trădare pe care i l-a dat dușmanul.
Va fi de azi înainte o veșnică durere pentru cititorii lui Rebreanu amintirea epocii de mare răscruce când Apostol Bologa, în loc să se spânzure, a intrat în Gestapo.
În numărul din 7 septembrie 1944, în ziarul „Dreptatea” apărea, în completare, nota nesemnată: „Liviu Rebreanu a plecat la timp”. Citiți mai jos precizările pe care redactorii „Dreptății” au găsit de cuviință, fără ca nici unul să și le asume, să le aducă în fața cititorilor:
De când autorul „Pădurii spânzuraților” a încasat un milion de la casele de editură germane, iar în țară dispune de destinul tuturor teatrelor, actorilor și actrițelor, a luat atuurile unui adevărat dictator țâfnos și arogant cu cei mici sau neagreați de dânsul.
Prea încrezător în forțele sale, nu admitea critici, acceptând numai elogii (…). Prețuia numai pe acei autori dramatici care-l adulau și îi cântau în strună. În privința aceasta, domnii Ion Marin Sadoveanu și Dem Theodorescu ar putea să dea prețioase amănunte. Moartea lui Liviu Rebreanu coincide cu schimbarea regimului. A plecat la vreme și pentru totdeauna.
5. „Să se extindă epurația”
Concomitent cu campania contra lui Liviu Rebreanu, în temuta rubrică „Perna cu ace”, Oscar Lemnaru scria:
În acest moment crucial pentru istoria lumii, umanitatea nu se va lăsa înșelată de prejudecata talentului, de scuza ingeniozității sau de punctul de vedere al însușirilor rare.
Pe acest motiv, apăreau în „Dreptatea” sumedenie de articole demascatoare, fie semnate, fie nu (de cele mai multe ori nu!), îndreptate împotriva unor personalități interbelice redutabile: I. Al. Brătescu-Voinești, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, C. Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi ș.a. Valuri de epitete incalificabile se revărsau împotriva acestora, „duplicitatea” și „colaboraționismul” fiind capete principale de acuzare:
Prima creatură teutonă, dl Brătescu-Voinești, își abandonase cele două îndeletniciri proprii, scrisul și pescuitul, pentru ca în coloanele unui ziar nemțesc să ucidă sufletul poporului cu articole de propagandă progermană și cu insulte birjărești la adresa celor de altă credință politică.
Ion Marin Sadoveanu era caracterizat și el, la rândul său, astfel:
A doua creatură nemțească care cu nerușinare trecuse în viteză de la dictatura carlistă la cea antonesciană (…) izbutise să devină un soi de figură politico-literară (…) și nu ne-a slăbit o clipă în cei din urmă șase ani cu anostele sale conferințe și cu propaganda germană difuzată fie de la tribună, fie prin scris. („Dreptatea”, nr 10 din 6 septembrie 1944)
În „Dreptatea” nr 12, cu excepția celor doi mai sus pomeniți, mai erau înfierați alți patru „argați ai răposatului baron Killinger„. Ziarul le arunca avertismentul limpede: „Cele șase unelte germane să se pregătească! Ceasul răspunderilor nu va întârzia„.
La rândul său, marele cărturar și naționalist român, Nichifor Crainic, este stigmatizat pentru prima oară în „Dreptatea” și de data aceasta tot de un ilustru anonim:
Fiincă ne-am propus să facem pomelnicul tuturor slugilor naziste, nu putem trece cu vederea fără a comite o nedreptate strigătoare la cer, pe fratele Nichifor Crainic, ortodox de profesie, specialist în păcate lumești și partizan nedezmințit al doctrinelor aristocrate (…). N-a fost moment delicat în viața publică și militară a Reichului din ultimii ani în care dl Nichifor Crainic să nu iasă pe primul plan pentru a-și spune cuvântul și a contribui la victoria finală (…). („Dreptatea”, nr 13 din 9 septembrie 1944)
Pentru zelul său, Nicolae Carandino, principalul critic al ziarului „Dreptatea”, avea să fie ales în comisia de epurație a Uniunii Ziariștilor Profesioniști (UZP) constituită imediat după 23 august 1944. Comisie care, cum am mai spus, nu a așteptat odioasa broșură din 1948 conținând cele peste 8.000 de titluri interzise în cultura română. Și-a făcut datoria cu prisosință, defrișând terenul pe care aveau să calce apoi, fără nici un fel de scrupul de data aceasta, căci în loc de condeie purtau în mâinile lor revolvere, criticii „literari” ai regimului comunist de ocupație.
Se poate încheia acest material cu nota-avertisment semnată de același Oscar Lemnaru, apărută în preziua adunării generale extraordinare a Societății Scriitorilor Români din 17 septembrie 1944, în care teribilul crainic penețist declama justițiar:
Opera de artă poate și ea să colaboreze la marile idealuri sau la cele mai teribile dezastre. Suntem convinși că există foarte mulți scriitori români al căror cuget curat suportă cu greu vecinătatea profitorilor vieții intelectuale. Ar fi foarte bine să se facă și cu această instituție o epurație, care să fie garanția vieții noastre spirituale. („Dreptatea”, nr 19 din 16 septembrie 1944)
Titlul notei era „Să se extindă epurația” și rezuma, poate, întregul travaliu al ziarului „Dreptatea” în scurtul răgaz în care cuceritorii roșii l-au amăgit cu deșarte speranțe…
*
Am ajuns la capătul incursiunii noastre. Cum precizam încă din prima parte a articolului, scopul n-a fost nicidecum atacul vreunui partid sau al unei personalități politice. Ceea ce am urmărit de-a lungul celor trei episoade a fost, în primul rând, un avertisment.
A face distincție între atitudinea ziarului „Dreptatea” și politica PNȚ, imediat după 23 august 1944, ni se pare un act de obligatorie onestitate pe care ni-l asumăm necondiționat. A utiliza evoluția nefastă a „Dreptății” din acea perioadă drept argument împotriva politicii actuale a PNȚ-CD (sau a noii serii a revistei) este un procedeu cu totul străin de intențiile noastre. A argumenta ni se pare inutil.
Învățatura pe care o putem trage, în al doilea rând, este că nici chiar în politică, compromisul cu inamicul nu reprezintă întotdeauna o soluție viabilă. Incontestabil, politica PNȚ de după 23 august 1944 a fost orientată după interesul național. Dar mijloacele n-au fost, se pare, la înălțimea scopurilor. Liderii PNȚ aveau să plătească mai târziu această mare eroare. Arta compromisului se poate transforma, la un moment dat, într-un teribil bumerang.
Nu am avut intenția și nici nu ne permitem să dăm sfaturi. Suntem absolut convinși că PNȚ-CD își cunoaște istoria mult mai bine decât i-o cunoaștem noi.
O cunoaște și nu o uită.
Silviu RAREȘ
- Premierul Marcel Ciolacu, în presa austriacă: Forțele extremiste trebuie izolate - 23 noiembrie 2024
- Iniţiatorul constituirii Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, Eugen Pătraş, interdicţie de a intra pe teritoriul ucrainean - 23 noiembrie 2024
- Europarlamentarul Claudiu Târziu, la Iași: Vă chem să mergeți la vot și să alegeți oameni care țin cu România! - 22 noiembrie 2024
Nu am inteles aluzia,cu cine face PNT-CD astazi compromis?
Nu e vorba de nici o aluzie, PNT-CD mai exista doar pe hartie, am considerat ca este interesant si merita cunoscut.
Materialul a aparut in urma cu mai bine de 20 de ani, noi doar l-am preluat dupa ce existenta sa ne-a fost semnalata odata ce am scris articolul acesta.