Teologia mistică și dogmatică (2)

Ortodoxia face deosebire între „«dogme», adică doctrine de credință avînd autoritatea unui Sinod, «teologumene», adică învățături cu o mare circulație în Biserică, dar care nu au consensul unanim al acesteia, și «opinii teologice», adică interpretări particulare ale unor teologi sau ale unor școli de teologie, care nu au consensul unanim al Bisericii și nici măcar o largă răspîndire, dar care nu contravin Tradiției” (Ion Bria, op. cit., p. 130).

Dogmele exprimă, în limbajul cel mai adecvat cu putință, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință a Bisericii; de aceea ele au și fost numite, pe latinește, regula fidei sau norma normans fidei. Nu există dreaptă credință, în sensul creștin al cuvîntului, în afara acestui cadru revelațional consfințit prin Tradiție.

Ortodoxia a acordat întotdeauna o importanță deosebită tradiției dogmatice a Bisericii nedivizate (deci de dinaintea secolului al XI-lea), deoarece aceasta constituie criteriul de nediscutat al unității bisericești și al realei universalități a creștinismului.

Printre principalele dogme, menționăm deocamdată, cu titlu de exemplificare: dogma Sfintei Treimi (Dumnezeu e Unul după Ființă, dar în trei ipostasuri nedespărțite: Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt); dogma purcederii Duhului Sfînt din Tatăl (catolicii adaugă, abătîndu-se de la Tradiție: Filioque, „și din Fiul”); dogma nașterii Mîntuitorului din Fecioară, fără intervenție omenească, și deci a pururea-fecioriei  (aiparthenia) Născătoarei de Dumnezeu. Această din urmă dogmă nu trebuie confundată cumva cu dogma catolică (neacceptată și aspru criticată de Ortodoxie) a „Imaculatei Concepțiuni”, decretată de papalitate în 1854 și care se referă nu la nașterea neîntinată a Mîntuitorului, ci la presupusa zămislire fără de păcat a Fecioarei înseși de către Sfînta Ana. În cele ce urmează, vom aborba toate aspectele dogmatice ale creștinismului, în strînsă înlănțuire unele cu altele. Reamintim că esența dogmatică a acestuia se află concentrată în Crez (Simbolul Credinței). În Biserica Ortodoxă este mărturisit pînă astăzi Simbolul niceo-constantinopolitan, pe care orice dreptcredincios este dator să-l învețe pe de rost, să-l repete și să-l mediteze neîncetat. De altfel, în cadrul Sfintei Liturghii, el este rostit, de obicei, de către întreaga asistență („într-un gînd să mărturisim”):

Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om; și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat; și a înviat a treia zi, după Scripturi; și S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui; și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit.

Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească Biserică.

Mărturisesc un Botez pentru iertarea păcatelor.

Aştept învierea morţilor și viața veacului ce va să vie. Amin.

Ion Bria (loc. cit.) precizează: „Dogma este o cale de cunoaștere; de aceea Biserica dogmatizează nu prentru a închide misterul în definiții, ci pentru a dezvălui acest mister și a-l face accesibil înțelegerii și experierii noastre”.

Specific dogmei este caracterul antinomic. Etimologic, antinomie înseamnă „opoziție față de lege”, „contradicție în legi”, de unde înțelesul general de contradicție sau paradox (Lucian Blaga, subliniind acest caracter antinomic, vedea în dogmă „un paradox rezolvat în transcendent”). Dar – nota bene – „spunînd că antinomia înseamnă contradicție, nu trebuie să ne gîndim la o contradicție în care două lucruri s-ar exclude unul pe altul – în sensul că numai unul ar fi adevărat, iar celălalt fals –, ci ne gîndim la o contradicție în care lucrurile ce se contrazic sînt deopotrivă justificate, fiecare pentru sine, astfel că ele pot sta împreună și pot fi conciliate. În dogmatică mai ales, antinomia nu vrea să însemne că numai una dintre afirmații este adevărată, dar nici aceea că nici una nu-i adevărată, ci prin ea se exprimă ideea că ambele sînt adevărate, dar fiecare în felul său” (*** Teologia dogmatică și simbolică, vol. I, EIBMBOR, București, 1958, p. 408). Este deopotrivă adevărat, bunăoară, că Dumnezeu este Unul (după Ființă) și întreit (după ipostasuri). Dogma creștină a Sfintei Treimi ne pune în fața contradicției dintre unitate și trinitate, scoțîndu-ne din logica gîndirii noastre curente (1 = 1), transpunîndu-ne în planul unei supraraționalități tainice (1 = 3), la care sîntem chemați prin credința „întru care toate se luminează”.

Se cuvine observat că nu numai teologia – prin chiar obiectul și metodele ei – uzitează de antinomii. Acestea sînt prezente, în felurite chipuri, și în filosofie sau știință, deci practic în tot domeniul gîndirii omenești, care nu poate acoperi strict rațional – și cu atît mai puțin empiric –toată complexitatea realului. Gînditori din toate vremurile (Platon, Plotin, Cusanus, Pascal, Hegel, Heidegger etc.) s-au folosit de ele în mod creator, căutînd să le fundamenteze teoretic. Nikolaus Cusanus, de pildă, vorbea despre coincidentia oppositorum: contrariile „coincid”, rezolvîndu-se în transcendent. Hegel susținea că teza și antiteza se rezolvă într-o armonie superioară – sinteza. Logica modernă a părăsit demult valorile clasice ale propozițiilor (adevăratul și falsul), devenind întîi trivalentă (acceptarea terțului), apoi polivalentă (a se vedea, la noi, mai ales cărțile logicianului Anton Dumitriu). A fost teoretizată chiar o așa-numită „logică dinamică a contradictoriului” (Ștefan Lupașcu). Lucian Blaga a dedicat pagini numeroase așa-numitelor „antinomii transfigurate”. Științele contemporane (mai ales fizica și matematicile) devin și ele tot mai deschise antinomiilor și formulărilor antinomice, răspunzînd complexității nebănuite și inexprimabile a realului, așa cum a fost pusă în evidență de cercetările ultimului veac (a se vedea definiția luminii, teoria cuantelor, geometria neeuclidiană etc.).

Dogma însăși i-a interesat nu numai pe teologi, dar și pe filosofi. Lucian Blaga, citat deja, a scris un remarcabil studiu filosofic intitulat Eonul dogmatic, cu care se deschide a sa Trilogie a cunoașterii (a se vedea Opere, vol. VIII, Ed. Minerva, București, 1983). El este de părere și caută să demonstreze că „s-ar putea… deschide noi perspective filosofiei prin transplantarea în ea a metodei dogmatice” (ed. cit., p. 198). Firește, pe Blaga nu-l interesează conținutul religios al dogmelor creștine. El se apropie de dogmă dintr-un interes pur filosofic și o tratează în contextul propriului său sistem metafizic, încercînd să reliefeze importanța ei ca „metodă metafizică de cunoaștere” și evocînd analogiile dintre „dogmatismul” tradițional și „postulatele” sau „axiomele” științei moderne. Înconjurați fiind de mister și neputînd să ni-l „revelăm” decît în chip parțial, orice demers omenesc de cunoaștere trebuie să se oprească, în mod fatal, la niște adevăruri ultime nedemonstrabile (nici rațional, nici empiric), fără de care am rămîne într-un haos steril. Dar lucrul acesta fusese înțeles încă de vechii greci (cum arată, de pildă, Anton Dumitriu în cartea sa Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei grecești, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974), înainte de a fi impus de teologia creștină și recunoscut în urmă chiar de știința modernă. Dacă natura luminii a putut fi definită antinomic ca „undă și corpuscul” (deci ca materie și ne-materie în același timp), de unde atîta nedumerire afișată de liber-cugetătorii noștri față de „definiția” antinomică a dumnezeirii (Dumnezeu este Unul și Trei totdeodată)?

Dar se mai cade limpezit ceva. Antinomiile implicate în dogmatica creștină, avînd drept temei revelația dumnezeiască, nu sînt antinomii (contradicții) obiective (Dumnezeu fiind perfect, nu poate fi contradictoriu în Sine), ci sînt de ordin subiectiv, în sensul că cele dumnezeiești sînt mai presus de noi și deci doar parțial accesibile minții noastre. Nu obiectul cunoașterii mistice – Dumnezeu – este contradictoriu în ființa Sa, ci noi, subiectele cunoscătoare, în condiția noastră limitată, Îl exprimăm ca atare, nefiind în stare să-L exprimăm altfel, într-un chip mai adecvat. În cunoașterea dogmatică și în limbajul mistic spiritul omenesc face un efort maxim asupra absolutului, străduindu-se să-l aproximeze în termenii relativi care-i stau la îndemînă. Plină de tîlc este faimoasa discuție a lui Moise cu Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel și le voi zice: «Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi»… Dar de-mi vor zice: «Cum Îl cheamă?», ce să le spun?”, Îl întreabă Moise pe Dumnezeu în Muntele Horeb. Iar Dumnezeu nu-i răspunde decît atît: „Eu sînt cel ce sînt… Așa să spui fiilor lui Israel: «Cel ce este m-a trimis la voi»!” (Ieșirea 3, 13-14). Prin urmare: ceea ce se poate afirma despre Dumnezeu în mod categoric și pe înțelesul tuturor nu este decît faptul simplu al existenței Lui. Tot restul este dincolo de înțelegerea comună. Altfel spus: dacă ți-aș spune mai mult, n-ai înțelege; sau chiar dacă ai înțelege, n-ai putea comunica. Ce sînt Eu nu-i pe înțelesul vostru, iar ce-i pe înțelesul vostru nu Mă poate cuprinde. În acel moment din istoria Revelației omul nu era pregătit să primească mai mult despre Cel Necuprins de minte. De la Moise încoace, Dumnezeu l-a învrednicit însă pe om de mai adînci descoperirri dumnezeiești, prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfînt. Dar gîndirea și limba noastră rămîn mereu sărace în raport cu măreția lui Dumnezzeu. Totuși, dogmele întind o punte mistică între puținătatea noastră și plinătatea Lui, sub lumina duhovnicească a credinței. Nici o minte sănătoasă nu se sperie de ele, ci caută să propășească sub semnul lor. Dogmele sînt daruri dumnezeiești făcute omului pentru transcenderea condiției sale și pentru mîntuire.

Se vede astfel cît de neîntemeiată este critica vulgară a „dogmatismului creștin”, profesată la noi și aiurea de către cei ce se cred „deștepții” veacului acestuia, fără cuprinderea globală a problemei și cu denaturări străine de spiritul teologiei.

Înainte de a trece la expunerea lărgită a dogmelor creștine, oferim cîteva sugestii bibliografice celor eventual doritori de a-și completa cunoștințele teologice peste nivelul acestui curs elementar. Avem în vedere cărți fundamentale existente în limba română și lesne de procurat.

Un îndreptar concis și de necontestată autoritate este Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (pe care o vom numi aici, în continuare, Mărturisirea ortodoxă) a lui Petru Movilă (1596-1646) [acum Sfîntul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, cu pomenirea în 22 decembrie], definitivată în 1642 (a se vedea traducerea din latinește a profesorului Alexandru Elian, EIBMBOR, București, 1981). Dintre cărțile clasice de dogmatică răsăriteană, la loc de cinste se află Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschin (tradusă și publicată de părintele Dumitru Fecioru în vechea colecție „Izvoarele Ortodoxiei”, București, 1938). Un bun manual, alcătuit de un colectiv de teologi ortodocși români, este Teologia dogmatică și simbolică (două volume) apărută la București în 1958. Indispensabilă rămîne, firește, monumentala Teologie dogmatică ortodoxă (trei volume) a părintelui Dumitru Stăniloae (EIBMBOR, București, 1978). Același tradusese pe vremuri o altă lucrare de referință pentru teologia ortodoxă: Hr. Andruțos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene, Sibiu, 1930. O altă lucrare a vestitului teolog grec, Simbolica, a apărut la Craiova, în 1955, tradusă în românește de viitorul patriarh Iustin Moisescu. Dintre aparițiile de imediat după 1989 se cuvin menționate măcar două: Teologia mistică a Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky (la care ne-am referit deja) și temeinicul catehism ortodox Viu este Dumnezeu (întocmit de o echipă de creștini ortodocși din Franța), tradus în româneșrte de Aurel Broșteanu și părintele Constantin Galeriu (Ed. Harisma, București, 1992). (continuare)

_______________________________________________

* Primul Sinod ecumenic: Niceea, 325 (dată la care, după Constantin Noica, s-ar fi născut și Europa însăși, care este inseparabilă de tradiția ei creștină); al doilea Sinod ecumenic: Constantinopol, 381; al treilea Sinod ecumenic: Efes, 431; al patrulea Sinod ecumenic: Calcedon, 451; al cincilea Sinod ecumenic: Constantinopol, 553; al șaselea Sinod ecumenic: Constantinopol, 680-681; al șaptelea Sinod ecumenic: Niceea, 787. În grecește, oikoumenike synodos înseamnă adunarea episcopală care reprezintă întreaga Biserică. Creștinismul apusean denumește Sinoadele cu termenul de Concilii (de la lat. concilium).

_______________________________________________

Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:

Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție

Teologia mistică și dogmatică:

Partea I: Teologie și mistică

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019