3. Dumnezeu – Sfînta Treime
Învățătura revelată despre Sfînta Treime reprezintă dogma de căpătîi și misterul cel mai înalt al religiei creștine. Ea se întemeiază pe Sfînta Scriptură și pe Sfînta Tradiție, fiind axa oricărei mărturisiri a credinței adevărate. „Nu avem altă alegere – scrie Vl. Lossky – decît Treimea sau iadul! Aceasta este o problemă crucială în sensul literal al acestui cuvînt: dogma treimică este o cruce a gîndirii omenești. Suișul apofatic este un suiș mistic pe Golgota. Iată de ce nici o speculație filosofică nu s-a putut vreodată ridica la taina Sfintei Treimi. Iată de ce nici mințile omenești n-au putut să primească această dezvăluire desăvîrșită a dumnezeirii decît după ce Hristos, prin crucea Sa, a biruit moartea și prăpastia iadului. Iată de ce, în sfîrșit, revelarea Treimii se răsfrînge în Biserică întocmai ca un dat pur religios și ca adevărul universal prin excelență” (Teologia mistică…, sfîrșitul capitolului III).
Noi mărturisim astăzi Treimea dumnezeiască așa cum a mărturisit-o vechea Biserică nedespărțită și au formulat-o vechile Sinoade Ecumenice, învățînd că (urmăm expunerea din Simbolica lui Hr. Andruțos, trad. rom. cit., p. 123): Dumnezeu, deși Unul în ființă (eis ten ousían), este Întreit în ipostasuri (hipostáseis); Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh, inseparabil (adiairétos) uniți, sînt persoane de aceeași ființă (homoousía) și egale (isótima) între ele; se disting numai prin proprietățile (idiómata) numite personale: adică Tatăl ca nenăscut (aghénnetos), Fiul ca născut (ghennetós) și Duhul ca purces (ekporeutón) – am dat în paranteză termenii teologici consacrați din limba greacă, grafiați însă, pentru înlesnirea lecturii mai puțin avizate, cu litere latinești.
Așadar, pe deasupra unicității lui Dumnezeu din monoteismul Vechiului Testament, Noul Testament descoperă celor credincioși tainicul adevăr al trinității lui Dumnezeu. În multe locuri se vorbește limpede despre cele trei persoane ale dumnezeirii celei una, fie indicîndu-le în mod deosebit, fie laolaltă: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). „Iar Eu și Tatăl Meu una sîntem”, spune Iisus (Ioan 10, 30). Și mai încolo: „Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl” (10, 38). Iar cu privire la Duhul Sfînt, Domnul spune: „Cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Înainte de a Se înălța la cer, Mîntuitorul le poruncește apostolilor: „Drept aceea, mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh” (Matei 28, 19). Apostolii binecuvîntau cu cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu [Tatăl] și împărtășirea Sfîntului Duh să fie cu voi cu toți” (a se vedea II Corinteni 13, 13).
Sfînta Tradiție mărturisește deopotrivă unitatea treimică a lui Dumnezeu. Simbolul Apostolic (cea mai veche dintre mărturisirile de credință creștine) zice: „Cred în Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic… și în Iisus Hristos, unicul Său Fiu, Domnul nostru. Cred și în Duhul Sfînt”. Simbolul Atanasian este și el limpede în această privință: „Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în Unime, nici confundînd Persoanele, nici împărțind Ființa. Alta este persoana Tatălui, alta a Fiului și alta a Sfîntului Duh; totuși Una este dumnezeirea Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, egală în glorie și veșnică în maiestate”.
Botezul s-a făcut dintru început prin mărturisirea și invocarea Sfintei Treimi, o dată cu întreita scufundare („în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh”). Cînd își face semnul crucii, creștinul rostește numele treimic al lui Dumnezeu, urmat de închinarea Amin (în trad. rom.: „Așa să fie!”). Mărturisirea dogmei trinitare este concentrată în Doxologia cea mică: „Mărire Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh” (la care corul răspunde: „Amin”).
Sfinții Părinți revin mereu asupra acestei dogme cardinale. Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune (Capete despre dragoste, II, 29): „Cînd zice Domnul: «Eu și Tatăl una sîntem» (Ioan 10, 30), arată identitatea Ființei. Iar cînd spune: «Eu sînt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine» (Ioan 10, 38), arată nedespărțirea ipostasurilor [persoanelor dumnezeiești]… Deci trebuie să păstrăm și pe Dumnezeu cel Unul, dar să mărturisim și cele trei ipostasuri, după marele Grigorie [Sfîntul Grigorie de Nazianz, numit adesea și «Cîntărețul Sfintei Treimi» – n. n.]; și pe fiecare [dintre ipostasuri] cu proprietatea sa personală. Căci «se împarte», dar «neîmpărțit», și «se împreunează», dar «neîmpreunîndu-se», după același. De aceea neînțeleasă este și «împărțirea», și «împreunarea»”. Iar Sfîntul Grigorie Sinaitul ne învață (Capete de acrostih, 27): „Trebuie să mărturisim cu evlavie nenașterea, nașterea și purcederea, cele trei însușiri personale, nemișcate și neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl ca nenăscut și fără de început, pe Fiul ca născut și împreună fără de început, pe Duhul Sfînt ca purces din Tatăl – dat prin Fiul, precum zice Damaschin [Sfîntul Ioan Damaschin, autorul faimoasei Dogmatici citate deja] – și împreună veșnic cu aceștia”.
Taină a tainelor, cu neputință de pătruns pe deplin de către mintea omenească, Sfînta Treime ne-a fost revelată prin Iisus Hristos, fie direct (ca în locurile citate mai înainte), fie indirect (ca în Ioan 4, 8 și 16, unde ni se spune că „Dumnezeu este iubire”). Înțelegerea Iubirii Divine este esențială pentru înțelegerea Sfintei Treimi. „Deși nu putem defini mai îndeaproape ce este iubirea, știm însă din experiență că ea este cel mai nobil și mai frumos dintre sentimentele pe care omul le poate avea. Ea este bucuria de a face altuia bucurie. Astfel stînd lucrurile, înseamnă că iubirea e în funcție de existența altuia, că e comunitară, că nu poate exista acolo unde există doar o singură persoană. De aceea, dacă «Dumnezeu este iubire», urmează că în El există mai multe Persoane, între care este o veșnică mișcare de iubire de la una la alta” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 370, subl. n.). Sfîntul Grigorie de Nazianz arată că „monada” se mișcă înspre „diadă” și se oprește în „triadă”. Dogma Sfintei Treimi reprezintă astfel modelul absolut al armoniei prin iubire și al desăvîrșitei comunități interpersonale. „Biserica însăși este o unitate de ființă și o comuniune de viață în iubire, după chipul Sfintei Treimi” (Ion Bria, op. cit., p. 388).
Mulți au încercat să aproximeze, prin imagini și analogii, acest mister insondabil, în dorința de a depăși „contradicțiile logice” care se ivesc. În privința unor astfel de „imagini” și „asemănări” se cuvine însă să avem în vedere că „este cu neputință să se găsească în lume o imagine care să exemplifice în ea însăși, în chip exact, modul de existență al Sfintei Treimi. Căci cum ar fi cu putință ca ceea ce este făcut (creat), compus, stricăcios, schimbător, circumscris și coruptibil să arate în chip clar Ființa dumnezeiască cea mai presus de ființă și liberă de toate acestea?” (Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. cit., p. 27). Și se mai cuvine să avem în vedere și această observație simplă, dar fundamentală: „Nu este însă necesar ca exemplele să se potrivească perfect și complet. În exemple este necesar să se observe și asemănarea, și deosebirea, căci altfel nu mai este exemplu. Căci asemănarea întru totul ar fi identitate și nu exemplu!” (ibidem, p. 227).
Dintre analogiile mai cunoscute în Răsărit, o putem cita pe aceea a Sfîntului Ioan Damaschin (încercare de demonstrație analogică a con-substanțialității și co-eternității Tatălui și Fiului): „După cum focul există deodată cu lumina din el, și nu este mai întîi focul și pe urmă lumina, ci deodată; și după cum lumina se naște întotdeauna din foc și este întotdeauna în el, tot astfel și Fiul se naște din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci fiind pururea cu El” (Dogmatica, trad. rom. cit., p. 24).
Merită menționată, pentru spiritul ei mai apropiat de cel de astăzi, și încercarea „matematică” a lui Nicolaus Cusanus (sec. XV) de a explica și împăca antinomiile dogmei trinitare. Se ia, de exemplu, un triunghi ABC. Să ne închipuim că laturile lui tind către dimensiunile maxime. Pentru aceasta ele trebuie să crească toate deodată. Lungindu-se deci latura BC, se lungesc corespunzător și laturile AB și AC. O dată cu acestea, unghiul a tot crește, iar unghiurile b și c se tot micșorează. Cînd latura BC ajunge la maximum, adică la infinit, tot infinite ajung și laturile AB și AC. O dată cu acestea, unghiul a devine de 180 de grade, ceea ce înseamnă că laturile care îl formau au devenit o linie dreaptă, confundîndu-se cu latura BC. Rezultă că triunghiul inițial, mărit la infinit, nu mai rămîne o figură cu trei laturi și cu trei unghiuri, ci se transformă într-o linie dreaptă! Laturile și unghiurile nu se mai deosebesc unele de altele, nici nu se mai opun unele altora, ci ajung să coincidă, ca și cînd ar fi același lucru (a se vedea P. P. Negulescu, Filosofia Renașterii, Ed. Eminescu, București, 1986, p. 111 – cu reprezentarea grafică – și pp. 117-122). Aplicînd exemplul la Sfînta Treime (bineînțeles, cu rezervele de rigoare), se poate spune că, după cum în cazul citat linia dreaptă infinită, deși se arată unică, e totuși compusă din trei laturi diferite, tot așa și în dumnezeire, care este de asemenea infinită, există o unică Ființă, dar trei Persoane. Deci principiul suprem al lumii ar fi un maximum absolut, în același timp unitar și trinitar (ajungîndu-se la coincidentia oppositorum, idee centrală în cugetarea lui N. Cusanus).
Dar încă o dată: toate acestea sînt simple analogii omenești, pe care ne putem sprijini înțelegerea relativă, iar nu explicații propriu-zise. De altfel, Mărturisirea ortodoxă (vestitul catehism al lui Petru Movilă) are grijă să ne prevină în acest sens (cum am văzut că făcuse și Sfîntul Ioan Damaschin): „Prin nici un fel de asemănare nu este cu putință să se învedereze desăvîrșit această taină și să se înfățișeze deslușit minții noastre în ce chip Dumnezeu este Unul în ființă și Trei în ipostasuri. Și cum că prin nici o asemănare nu se poate cunoaște aceasta, o mărturisește Însuși Dumnezeu, numit Iehova, prin proorocul Său, care spune: «Cu cine Mă veți pune alături și Mă veți face egal, cu cine Mă veți asemăna, ca să fiu deopotrivă?» (Isaia 46, 5), așa încît nici o minte, nu numai omenească, dar nici îngerească, nu poate să înțeleagă, nici vreo limbă să tîlcuiască. De aceea trebuie să spunem cu Apostolul: «Noi surpăm iscodirile minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu, ci tot gîndul îl robim spre ascultarea lui Hristos» (II Corinteni 10, 5)” (Partea întîi, X; ed. 1981, p. 30). Adevărurile ultime, revelate, nu cad sub explicația rațională, nici sub demonstrația pozitivistă, ci se cer asumate prin credință. Și noi credem Apostolului, care zice: „Căci trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvîntul [adică Fiul] și Sfîntul Duh, iar Aceștia trei Una sînt” (I Ioan 5, 7).
Așadar, sintetizînd, dreapta credință creștină mărturisește că Dumnezeu este Unul după Ființă (adică după natura sau firea Sa dumnezeiască) și Întreit după Ipostasuri (adică după modul Său de ființare): Tatăl. Fiul, Sfîntul Duh (Sfînta Treime sau Trinitate, Căreia I se mai spune la noi, cu o vorbă populară și arhaică, Sfînta Troiță). Între aceste trei Persoane sau Ipostasuri există, prin urmare, o identitate de natură, de voință și de lucrare, ele deosebindu-se numai prin trăsăturile sau însușirile personale, mai exact prin modul diferit de a poseda unica Ființă divină: Tatăl este nenăscut (vădindu-se ca „principiu” sau „rădăcină” a dumnezeirii); Fiul este născut din Tatăl, „mai înainte de toți vecii”; Duhul Sfînt este purces din Tatăl (și trimis în lume prin mijlocirea Fiului, dar nu din sau de la Fiul – Filioque –, cum greșit învață apusenii). „Nenașterea”, „nașterea” și „purcederea” sînt deci atributele proprii și tainice ale Persoanelor dumnezeiești, după modul specific fiecăreia de a împărtăși aceeași dumnezeire.
Dogma ne învață, mai departe, că Persoanele sînt întru totul egale, eterne și nedespărțite; niciodată și nicicum nu poate fi una fără cealaltă, nici una mai presus de cealaltă. Ființa dumnezeiască se comunică întreagă de la o Persoană la celelalte, fiecare păstrînd însă cele ale Sale. Persoanele Sfintei Treimi se întrepătrund, se înconjoară reciproc, locuiesc una în alta, fiecare aflîndu-se întreagă în celelalte două. Acest mod de existență al Persoanelor dumnezeiești (imposibil de înțeles și de exprimat pînă la capăt cu rațiunea omenească și în limbajul curent) se numește, în terminologia teologiei dogmatice, perihoreză (cuvînt de origine grecească, însemnînd „împreună-petrecere”). Perihoreza se întemeiază pe deoființimea Persoanelor treimice (deoființimea – de la „de o ființă” – este echivalentul teologic românesc al grecescului homoousios; cf. și Ion Bria, op. cit., la articolul respectiv). (continuare)
_______________________________________________
Citiți și „Temeiurile și izvoarele creștinismului”:
Partea I: De la iudaism la creștinism
Partea a II-a: Iisus Hristos (I)
Partea a III-a: Iisus Hristos (II)
Partea a IV-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (I)
Partea a V-a: Biblia sau Sfînta Scriptură (II)
Partea a VI-a: Sfînta Tradiție
Teologia mistică și dogmatică:
Partea I: Teologie și mistică
Partea a II-a: Teologie și dogmă
- DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
- ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
- Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019