Transgenderismul victimizează copiii

Părinţi, aţi fost confruntaţi cu situaţii în care copiii voştri au venit acasă de la şcoală şi v-au spus că aparţin sexului diferit de cel cu care s-au născut? Adică, băiatul să zică: „Mamă, eu cred că sînt fată”, ori fata: „Tată, eu cred că sînt băiat”? Dacă da, vă simţim durerea. Dacă nu, consideraţi-vă norocoşi, dar citiţi cu atenţie materialul de mai jos, pentru că scriem despre o vogă care ia cu asalt şcolile şi minţile copiilor occidentali – epidemia transgenderismului la copii. Chiar şi Vaticanul, nu demult, i-a atenţionat pe europeni asupra acestui pericol, numindu-l „contrariul creaţiei lui Dumnezeu” [detalii aici]. Din nefericire, transgenderismul la copiii occidentali se extinde deja ca un foc de mirişte – şi se ştie că focurile care încep în Occident ajung inevitabil şi la noi, mai devreme ori mai tîrziu. (AFR)

Rod Dreher

Materialul de astăzi nu este în întregime original. Ne-a fost inspirat de pe blogul lui Rod Dreher, din 31 mai. Dreher este unul dintre cei mai bine cunoscuţi, prolifici şi penetranţi comentatori conservatori din Statele Unite, dar şi creştin. Trăieşte departe de centrele intelectuale şi metropolele zgomotoase ale Americii, într-o zonă rurală din Louisiana. Poate tocmai de aceea articolele lui sînt atît de penetrante şi apreciate. Dreher are timp, ori îşi face, să gîndească şi să scrie – nu la repezeală, şi foarte convingător. În aprilie a scris chiar şi un comentariu legat de confiscarea copiilor familiei Bodnariu de către Barnevernet-ul norvegian [detalii aici]. Subiectele care îl preocupă pe Dreher sînt cele care îi preocupă pe toţi creştinii îngrijoraţi de involuţia valorilor şi escaladarea non-valorilor. Revoluţia sexuală şi victimile ei sînt subiecte centrale în comentariile lui Dreher. Printre victimele revoluţiei sexuale se numără şi copiii. De fapt, în opinia noastră, primele şi cele mai importante şi inocente victime ale revoluţiei sexuale au fost şi rămîn copiii. Iar dacă adulţii, părinţii, legiuitorii şi autorităţile nu iau măsuri, copiii vor continua să fie victimizaţi. Din nefericire, victimele acestea se vor înmulţi în viitor, iar daunele sînt ireversibile. Căci revoluţia sexuală victimizează sufletul copiilor, le distruge inocența, le murdăreşte ochii și sufletul, le perverteşte conştiinţa. Aceste consecinţe sînt ireversibile, fără a exista nici o persoană care ar putea fi trasă la răspundere, dată în instanţă ori forţată să stopeze distrugerea sufletelor. Pentru victimizarea copiilor de către revoluţia sexuală sîntem responsabili noi toţi, cei care am fi putut face ceva şi nu am făcut. Cei care ar fi trebuit să se opună şi nu s-au opus. Cei care ar fi trebuit să spună ceva şi nu au spus.

De fapt, copiii au devenit o extensie a conflictului între adulţi pentru supremaţia valorilor ori a non-valorilor. Tribunalele şi parlamentele legiferează non-valorile inventate şi practicate de adulţi, le transformă în drepturi ale omului, adică ale adulţilor, fără a se gîndi la efectele nocive ale acestor acţiuni asupra copiilor. Căsătoriile homosexuale victimizează copiii, dar au fost legiferate. Revoluţia sexuală victimizează copiii, dar a fost instituţionalizată. Pornografia victimizează copiii, dar a fost declarată un drept al omului. Traficul de fiinţe umane victimizează copiii, dar legile sînt atît de confuz formulate încît este aproape imposibil să dovedeşti vinovăţia traficanţilor. Iar lista victimizărilor continuă. În final, concluzia poate fi uşor trasă: copiii imită faptele, gîndirea şi acţiunile părinţilor. Dacă părinţii sînt responsabili, şansele sînt mari că aşa vor fi şi copiii. Dacă părinţii se dedau promiscuităţii sexuale, copiii vor face la fel. Şi cu cît mai mulţi adulţi se dedau promiscuităţii, cu atît mai mulţi copii vor face la fel, iar, o dată ajunşi adulţi, copiii lor vor face şi ei la fel. Astfel că promiscuitatea se multiplică de la zi la zi şi, în esenţă, se moşteneşte. Putem, deci, vorbi de moştenirea promiscuităţii, de o promiscuitate perpetuă, de o promiscuitate ereditară. Datele statistice confirmă lucrul acesta

Marea Britanie

Am menţionat nu o dată confuzia sexuală a copiilor din Marea Britanie. Articolele pe acest subiect, cît şi datele statistice emise periodic de autorităţile britanice reflectă dimensiunile îngrijorătoare ale problemei, dar şi faptul că ea creşte exponenţial. Pe 10 iulie ziarul britanic The Guardian a publicat un articol cu un titlu care ar trebui să îngrijoreze pe fiecare om cu mintea întreagă: Gender identity clinic services under strain as referral rates soar, adică „Serviciile clinice de identitate de sex sînt suprasolicitate” [detalii aici]. În prezent, în Marea Britanie există 14 clinici specializate în crize de identitate de gen. În doar ultimii ani numărul persoanelor care apelează la servicii de acest gen a crescut de sute de ori, e nevoie de mult mai multe clinici care să confrunte criza identităţii de gen a britanicilor, iar programarea la vizite medicale ia uneori chiar mai mult de un an. Privind copiii, în întreaga Mare Britanie există doar a singură clinică abilitată să se ocupe exclusiv de confuzia sexuală a minorilor. Dacă în 2014 numărul copiilor trataţi în această clinică a fost de 697, anul trecut a ajuns la 1398. În total, la ora actuală în întreaga Mare Britanie numărul persoanelor adulte care frecventează clinicile de terapie din pricina confuziei sexuale e de aproximativ 15.000 de persoane, dintre care 12.700 de adulţi şi 2700 de copii sau adolescenţi. Aceste persoane se consideră transgender, adică aparţinînd sexului opus celui biologic. Ei zic: „Biologic m-am născut băiat, dar mă identific ca fată”. Pînă la finele anului trecut Marea Britanie a acordat 5714 de paşapoarte noi persoanelor transgender care şi-au schimbat sexul.

Nu-i de glumă. Bizarul transgenderismului atinge culmi tot mai ridicate. Daily Mail tocmai a publicat, pe 1 august, un articol despre femei care şi-au schimbat sexul în bărbaţi, dar pot rămîne însărcinate. Trei astfel de femei-bărbați sînt însărcinate la ora actuală în Marea Britanie. Costul schimbării sexului şi a fertilizării lor a fost de 34.000 de lire sterline de persoană. Britanicii obiectează, dar în zadar, medicii care prestează aceste servicii spunînd că fiecare persoană are dreptul să-şi păstreze propria fertilitate [detalii aici].

Statele Unite

Situaţia nu e mai bună nici în Statele Unite. În iunie, The Williams Institute, un institut american prohomosexual, a publicat raportul How Many Adults Identify as Transgender in the United States? („Cîţi adulţi din Statele Unite se identifica ca fiind transgender”?). Din nefericire, raportul nu conţine date despre minori ori adolescenţi, ci doar despre adulţi [raportul: How Many Adults Identify as Transgender…]. Metodologia raportului lasă de dorit, după cum chiar şi autorii recunosc, dar, pe baza unor date mai mult sau mai puţin corecte, se estimează că 0,6% din întreaga populaţie adultă a Americii se consideră transgender, adică neaparţinînd sexului biologic cu care s-au născut. Ei numesc sexul biologic „sexul desemnat la naştere” şi îl diferenţiază de „sexul real” pe care şi-l aleg ca adulţi. În cifre reale, asta ar însemna că 1,4 milioane de adulţi americani se consideră transgender. Cea mai mare concentraţie de persoane confuze din punct de vedere sexual e în Washington DC, unde 2.77% dintre adulţi se consideră că aparţin sexului biologic opus. Imaginaţi-vă: umblaţi pe străzile ori prin parcurile capitalei Americii şi aproape 3% dintre adulţii care trec pe lîngă voi se socotesc persoane care aparţin sexului opus celui biologic! La nivel de state, statul cu cel mai mare procent de persoane transgender e Hawaii, 0,8%, urmat de California, cu 0,76% din totalul populaţiei adulte, iar statul cu cel mai mic procent e Dakota de Nord, cu 0,3% din totalul populaţiei adulte.

Natural, întrebarea este dacă aceste gîndiri şi comportamente malformate ale adulţilor afectează copiii. Răspunsul este da, după cum explică Dreher în comentariul lui. Adulţii au ales ca ultim cîmp de bătălie al revoluţiei sexuale copiii.

Epidemia transgenderistă în şcolile americane

Pe 31 mai Dreher a postat un comentariu care ne-a atras atenţia şi, într-o oarecare măsură, îl preluăm, cu mici comentarii ici şi colo, cît şi cu adăugiri relevante. Titlul comentariului e Alarmism and Transgendered Kids („Alarmism şi copiii transgender”) şi poate fi citit aici]. Dreher îşi deschide comentariul destăinuind ce l-a determinat să-l scrie. O mamă i-a destăinuit un secret rostit în şoaptă la liceul unde merg copiii ei – a shoking number of students are going to their parents asking to be put on hormones and asking for surgery, because they are transgender („un număr şocant de elevi le cer părinţilor să-i pună pe hormoni şi să fie operaţi, pentru că sînt transgender”). Elevii văd transgenderismul ca pe ceva cool. Îl învaţă la orele de educaţie sexuală, îşi pun la îndoială identitatea sexuală biologică, devin confuzi şi le cer părinţilor să le permită remediul pe care-l învaţă tot la şcoală – hormoni şi intervenţii chirurgicale pentru schimbarea sexului biologic. Strigător la cer! Dacă în România încă nu se vorbeşte, nici cel puţin în şoaptă, de lucrul acesta, şansele ca în viitor să se vorbească sînt, din nefericire, mari.

Iar şcolile americane, activiştii homosexuali, think tank-urile prohomosexuale, mass–media şi învăţătorii le cîntă acestor copii în strună. În loc să-i vadă exact ceea ce sînt, adică victime ale „revoluţiei sexuale”, şi să-i compătimească, îi folosesc să atace părinţii ori pe cei întregi la minte care au curajul să se opună. E vina părinţilor, zic ei, nu vina celor care au semănat aceste idei bolnave în minţile copiilor. Dacă părinţii ar fi înţelegători, adaugă ei, copiii şi adolescenţii cu înclinaţii transgender nu s-ar sinucide. E vina părinţilor, a oamenilor întregi la minte, nu a învăţătorilor, profesorilor şi propagandiştilor sau extremiştilor sexuali care creează confuzie în minţile copiilor şi ale adolescenţilor. Iar terapeuţii fac la fel. Aşa îşi dobîndesc clienţi pe viaţă. Copiii şi părinţii lor le devin clienţi, părinţii plătesc, din compasiune şi dorinţa de a-şi proteja ori ajuta copiii, iar, o dată ajunşi adulţi, aceşti copiii vor rămîne într-o stare de confuzie sexuală permanentă şi vor avea nevoie în continuare de terapie. Terapia va ajunge să fie plătită de companiile de asigurare ori din fondurile publice și va ţine o viaţă întreagă.

Cum am ajung aici, întreabă Dreher, şi ce-i de făcut? Paralele îngrijorătoare se observă între expansiunea epidemiei transgenderiste şi cea a homosexualităţii. Dacă la început mai întreaga comunitate de specialişti (psihologi, medici şi chiar teologi) vedeau homosexualitatea ca pe o deviaţie de la normal şi natură, o boală a minţii în alte cuvinte, în timp această comunitate a cedat atît de mult încît azi foarte puţini mai sînt cei care numesc homosexualitatea un act anormal. La fel şi cu epidemia transgenderistă. Încă din toiul revoluţiei sexuale se afirmă cu tărie că transgenderismul e o boală a minţii, o deviaţie de la sexualitatea normală. Dar aceasta începe să aparţină trecutului. Pe 26 iulie revista americană Time Magazine a publicat un comentariu pe marginea unui raport publicat cu cîteva zile înainte de publicaţia britanică The Lancet Psychiatry. Studiul respectiv nu se pronunţă dacă transgenderismul e o boală a minţii ori nu, dar afirmă că persoanele transgender care suferă de boli se plîng din cauza stigmatizării sociale cu care persoanele transgender „încă” se confruntă, într-o lume de oameni bigoţi şi plini de prejudecăţi. Exact ceea ce se spunea şi despre homosexuali. Problemele cognitive cu care mulţi dintre ei se confruntă nu sînt cauzate de comportamentul lor sexual, ni se spune, ci de stigmatizarea cu care s-au confruntat vreme de secole. Doar dacă asta ar fi adevărat, dar nu e. Pentru că în ţările în care homosexualii şi-au dobîndit drepturile, inclusiv dreptul la „căsătorie”, incidența bolilor psihice la homosexuali e cu mult mai ridicată decît la persoanele heterosexuale.

Normalizarea transgenderismului

The Lancet Psychiatry, deci, croieşte începutul unei traiectorii care, anticipăm noi, inevitabil va duce la declararea transgenderismului ca o expresie normală a sexualităţii umane. Organizaţia Mondială a Sănătăţii continuă să clasifice transgenderismul ca dezordine mentală. Dar aceasta probabil că nu va ţine mult, avînd în vedere că specialiştii în domeniu care încă atribuie transgenderismul unei disfuncţionalităţi a minţii sînt asaltaţi şi eliminaţi unul după altul. Aşa a fost cazul lui dr. Kenneth Zucker din Canada, unul dintre experţii mondiali în disfuncţionalitatea sexuală. Timp de mulţi ani dr. Zucker a lucrat pentru Clinica de Identitate de Gen (Gender Identity Clinic) din Canada. Vreme de mulţi ani Clinica s-a opus transgenderismului la copii. Respingea aşa-numita teorie a afirmării sexuale (gender affirming theory), conform căreia transgenderismul la copii necesită sprijinul părinţilor şi acordul lor pentru tratamente cu hormoni şi intervenţii chirurgicale de schimbare a sexului. Promova, în schimb, ideea, susţinută de date medicale extrapolate vreme de mai multe decenii, că majoritatea covîrşitoare a copiilor care suferă de probleme de identitate de sex în copilărie îşi revin la normal pînă cînd ajung adulţi, şi că puţinii dintre ei care nu îşi revin devin homosexuali, dar îşi menţin identitatea sexuală biologică. Clinica a fost atacată în presă şi numită clinica de tortură a copiilor suferinzi, pînă cînd a capitulat. În 2015 l-a concediat pe dr. Zucker şi a adoptat terapia afirmării dezordinii transgender la copii.

Aşa s-a născut ceea ce Dreher numeşte trans politics, adică „politica transsexuală”, la fel cum ne confruntăm astăzi cu politica homosexualilor. Presiunile vin din toate părţile, iar cei care nu se conformează devin victime ale inchiziţiei revoluţiei sexuale. Revoluţia sexuală îşi are propria inchiziţie, care îi devorează pe cei care se împotrivesc. Nu sînt arşi pe rug, dar sînt striviti de autocenzura şi corectitudinea culturală şi politică ce permeează gîndirea occidentală contemporană.

Asta i s-a întîmplat şi unui medic din Florida care refuză să presteze servicii chirurgicale de modificare a sexului la copii. Zice el, dacă modifici pieptul unei fete la 16 ani, să i-l elimini, inevitabil va mai fi nevoie de încă o operaţie mai tîrziu în viaţă, deoarece pieptul fetei va continua să se dezvolte în conformitate cu sexul biologic pînă la deplina maturitate. Or, cum zicea un alt medic, din California, e un act de fraudă să schimbi sexul unui minor, doar să-ţi vină din nou la cabinet la 25 de ani şi să-ţi ceară să-i schimbi sexul din nou, pentru că prima operaţie a fost făcută din alegerea şi presiunea părinţilor. Şi asta sub presiunea şcolii ori a unor psihologi pentru ca părinţii… să ţină pasul cu moda.

Victimizarea copiilor – ce vor zice ei în viitor?

Paragraful final a lui Dreher zguduie şi trebuie redat în întregime.

Ten, twenty years from now, there are going to be a lot of maimed, broken people staggering around. This episode în history will be looked back on with horror. We will wonder how we gave în to such maddness, and harmed so many people, or allowed them to harm themselves. Doctors, activists, celebrities, the media, and politicians will bear so much guilt, but probably little blame. It will all go down the memory hole. Progressives în the future will say of the transgender maddness:„How were we to know”? If they say anything at all…

(„În zece, douăzeci de ani de acum, vor fi o mulţime de oameni mutilaţi, deformaţi, care se vor tîrî de la un loc la altul. Acest episod în istorie va fi privit cu groază. Ne vom întreba cu mirare cum de am cedat acestei nebunii care a vătămat aşa de mulţi oameni, ori le-am îngăduit noi să se vătămeze. Medici, activişti, celebrităţi, media şi politicienii vor purta multă vină şi vinovăţie pentru asta. Dar totul se va scurge în groapa uitării. Progresiştii viitorului vor zice despre nebunia transgenderistă: «De unde să fi ştiut noi asta»? Dacă vor mai zice ceva…”).