Ce-am învățat de la Brâncuși

Motto: «πάσαμέν άνθώπου ψυχή φύσει τεθεάται τά όυτα»

L-am cunoscut pe Brâncuși, mai ca toată lumea, în atelierul său din Impasse Ronsin, pe care rareori îl părăsea. Impresia pe care mi-a făcut-o la acea primă întâlnire, ce trebuia sa fi avut loc în 1947, era că stau de vorbă, în inima Parisului, cu un mag sau profet venit din străfundurile Carpaților, cu un descendent al lui Zamolxe sau chiar cu întruchiparea lui actuală. Această impresie mi-a fost întarită și de faptul că Brâncuși avea mitologia lui proprie. O mitologie într’adevar sui generis, care a făcut pe multă lume să surâdă. Unii au fost chiar poftiți afară de neînduplecatul profet și creator de artă. Și, cu toate acestea, mitul pentru Brâncuși era mediul necesar al creației și al vieții sale. Nici nu putea fi altfel! Dar, pe lânga aceasta, mai era și un instrument prețios de cunoaștere, de explicare a lumii.

«Ce crezi», imi spuse el, «Că romanii ne-au adus civilizația?» Și-apoi, cu un ton destul de sarcastic, «în niciun caz, ei ne-au adus legile lor și jandarmeria»! Era ceva uimitor și totuși genuin în această explicație a lui. Îm momentul cand au venit romanii, îmi mărturisea Brâncuși, noi aveam o civilizație străbună. Noile descoperiri arheologice nu fac decât să confirme intuiția lui Brâncusi, cu noi și noi dovezi. Civilizația traco-geților și a dacilor, firește de alt caracter, era înfloritoare înca înainte de aceea greco-romană. Brâncuși dacul purta în sufletul lui aceasta comoara străveche, cu miturile și semnificațiile sale uitate. Dar tot în el purta alte valențe, ce-l făceau să ardă spații și timpuri. Arta lui izvorâtă dintr’o origine îndepărtată, avea analogii misterioase cu formele de cultură ale altor popoare ori civilizații.

Culturi astăzi exotice sau primitive au avut, dupa Brâncuși, epoci de creștere și de mare expansiune, Așa, de pildă, arta negrilor din Africa cunoscuse altădată o înflorire atât de mare, încât imperiul acestei civilizații se întindea până la… Marea Neagră. «De aceea îi zice și „neagră”», îmi spuse el foarte serios. N’am îndrăznit să-l contrazic, de teamă de a nu fi poftit afară. «Aceste lucruri nu se învață la Sorbona, nu-i așa?», zise el privindu-mă cu o ironie deloc socratică. Oricum ar fi, aceste anecdote, care ascundeau miturile născocite de mintea lui de artist, ne dau indicații prețioase asupra caracterului său. Cu câteva anecdote, spunea odată Nietzsche, poți caracteriza o personalitate, mai ales atunci când lipsesc alte amănunte biografice. Prin aceste mituri el lega în chip misterios civilizațiile și culturile între ele.

Tradiția noastră străveche se înrudea undeva, prin afinitățile unei arte originare, cu cultura Cycladelor, a astecilor sau a continentului african. Priviți Pasărea măiastră, Leda, Muza adormită, Poarta sărutului, Vrăjitoarea, pentru a nu cita decât câteva exemple din sculpturile sale sau «les choses», cum le numea el, din care se poate vedea câte forme diferite, dar tot atat de originare imbrăca arta lui proteică. Brâncuși era la el acasă în toate culturile încă nealterate de alegorie, de forme bombastice sau manifestări decadente. Se mișca cu aceiași ușurință și pricepere adâncă pe acele meridiane ale culturii, unde au apărut formele originare autentice ale artei.

Formele diferite de expresie nu alcătuiesc însă decât o singură lume, o lume pe care numai atelierul lui ne-o făcea înțeleasă, acolo toate «lucrurile» își mărturiseau înrudirea lor, apartenența lor la o comună origine, nebănuită altfel. Misterul acestei lumi se deslega ca prin farmec, numai să știi să privești. Pentru grecii antici a privi și a înțelege însemna același lucru. Cuvântul ζδεϊν păstrează în structura lui ambele semnificații; a vedea și a înțelege sau a prinde forma originară, ce la Platon nu era altceva decât «ideea». Dacă gândim in felul lui Platon, am putea spune fără înconjur că Brâncuși vedea, înțelegea și concretiza «ideea» originară a lucrurilor. Nu spunea el oare vizitatorilor, de multe ori nepreveniți, «nu căutați formule obscure sau mistere. Sunt doar bucurii simple pe care vi le dăruesc aici. Priviți-le până le veți «vedea». Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.»

Stând pe laviță, alături de Maestru, încercam să «vad» lucrurile create sau «scoase la iveala» de mâna lui. Ele nu mai erau înfășurate, ca sa nu piardă din poleiul lor, ci acum străluceau în lumina creației dintâi, in toată puritatea și splendoarea lor. Unele stăteau nemișcate, altele se roteau pe măsuțele lor, mișcate de un dispozitiv electric, încât puteai privi «lucrurile» din toate părțile. Tehnica modernă venea și ea în ajutorul unei arte contemporane și totuși străvechi. Poate aici mai sălășuește misterul artei lui! Maestrul nu obișnuia să explice arta sau creația lui, ci ne lăsa să «vedem» și sa înțelegem «lucrurile».

Doar odată, l-am auzit dând lămuriri, deși in acea zi era foarte posomorât. Marcel Brion, astăzi membru al Academiei franceze, și Gaston Berger, fenomenologul, pe vremea aceea președinte al unei Asociații franco-americane, m’au rugat să conduc un grup de tineri artiști americani, pictori și sculptori, la atelierul lui Brâncuși. Ei veniseră la Paris mai cu seamă pentru două lucruri capitale: voiau să vadă cu orce preț pe Picasso și pe Brâncuși! Marcel Brion își amintea de o convorbire a noastră, tocmai când strângea material pentru frumoasa lui lucrare depre arta abstractă, in care i-am povestit câte ceva despre Brancuși. De aceea mă ruga acum să insoțesc pe acești tineri doritori sa-l vadă pe Brâncuși în atelierul lui din Impasse Ronsin. I-am dat un telefon Maestrului, și iata-ne strânși în fața atelierului. Noroc că apucasem, în cele câteva clipe dinaintea vizitei, să le spun că o să aibă de a face cu un om cu totul neobișnuit. Veți vedea de ce!

Maestrul ma primește în ușa atelierului, cum spuneam mai adineaori, prost dispus. Am aflat apoi, din mărturisirile lui, că fusese bolnav și că suferea și acum. «O să iese prost, Vuia», îmi spuse Brâncuși la intrare. «Lasă, Maestre», îi spusei in grabă, «totul se va limpezi. Acești tineri au traversat Oceanul să vă vadă in propriul D-Voastra atelier». Brâncuși desfășură atunci cârpele ce acopereau «lucrurile», puse măsuțele în mișcare, lăsă tinerii să privească și să admire creațiile sale. Se așeză cu mine pe laviță, și, în timp ce tinerii artiști americani erau ocupați cu descifrarea artei lui, noi închegăm o convorbire fără pretenții metafizice. Cum vorbeam de sănătatea lui, iată că are loc un accident, care deslănțuie mânia Maestrului. Unul din tinerii sculptori, căutând prea mult să pătrundă «misterul» unuia din «lucruri», al Ledei, se impiedecă și întrerupse contactul electric. Leda se opri din rotirea ei. Maestrul era încredintat însă că s’a întâmplat ceva mai gray. Bănuia, poate, că Leda a căzut de pe soclul ei, și cine știe ce prăpăd a avut loc în timp ce noi vorbiam. Nu l-am văzut niciodată atât de înfuriat pe Brâncuși. A sărit ca mușcat de șarpe și l-a apostrofat pe tânărul sculptor:

– Vrei să-mi răstorni «lucrul»?

– Nu, răspunde americanul intimidat, voiam doar să ințeleg cum ați creat această minune.

– Nu-e nicio minune la mijloc, niciun «mister» al creației, tot ce vedeți aici sunt «lucruri», făurite pentru bucuria oamenilor. Nimic mai mult.

Încetul cu încetul, Maestrul se liniști. Apoi plimbă pe tinerii vizitatori prin atelier.

– Iată, le spuse el, acest lucru pecare l-am botezat «noul născut»! E o forma perfectă, cu două caracteristici: sprânceană și gură. Noul născut se izbește de lumină și lumina provoacă strigătul!

Apoi ne explică alte «miracole» de-ale lui.

– Priviți, aceasta este broasca țestoasă zburătoare intr’adevăr e nebună, zboară (elle est folle, elle vole). Creația artistică este suferință, dar o suferință pentru a scoate la lumină «lucruri», care să producă bucurie. De acea voi, se adresă tinerilor sculptori, să nu vă lăsați amăgiți de alegorii. Alegoriile sunt partea teatrală a artei, nu artă adevărată.

E cunoscută formula lui de rupere cu arta lui Rodin, care-l inspirase un moment: să terminăm cu «beefsteak-ul». «Și eu am făcut de acestea», imi spuse el altă dată, arătându-mi o sculptura mai veche, «dar asta nu duce la esențial». Și acest «esențial» îl căuta Brâncuși cu nesaț și fără ocolișuri.

Dacă am dori să caracterizăm cu un termen modern arta lui Brâncuși, am putea spune că săvârșea o «reducere la esență», ca să folosim o formulă scumpă fenomenologilor. Dar ne putem exprima și’n alt fel, aducându-ne aminte de Platon, din acel dialog al său care incearcă, între altele, să definească sau mai bine spus să intuiască frumosul în «ființarea» lui. Ați ghicit, de sigur, că vreau să vă vorbesc despre dialogul intitulat «Phaidros». Intr’adevăr, acest dialog mi-a dat cheia artei lui Brâncuși, deoarece nu vreau să pronunt cuvântul «creație», fatâ de care Brâncuși insuși avea reserve bine întemeiate. Am marturisit Maestrului, la o altă vizită, că acum «văd» și «înțeleg», în sensul lui ζδεϊν și νοεϊν «lucrurile lui», că văd acum ca inițiatul din dialogul amintit al lui Platon, cum «frumosul zace împreună cu cumpătarea în dumnezeiasca lui puritate, departe de orice privire profană». Numai reamintindu-ne de această lume a «esențelor», sau mai bine zis a «fiindului ca atare», vom vedea și înțelege ce inseamnă frumosul în «ființarea lui». De aceea, spunea Brâncuși, cei mai aproape de Dumnezeu, văd esențialul lucrurilor. Numai însoțind un zeu in pereginările sale, mărturisea Platon în «Phaidros», sufletul se poate înălța acolo unde ființa își desvăluie «firea» ei lăuntrică. Numai entusiasmul sau uimirea înaripează sufletul omului și-l ridica la înălțimea de unde poate vedea, sau mai bine zis, își poate reaminti că vede «fiindul» în toată splendoarea lui! M’am grăbit să-i spun Maestrului Brâncuși, aceste vorbe ale lui Platon: «fiecare suflet omenesc a privit cândva, potrivit firei sale, fiindul, altfel n’ar fi apărut în această întruchipare a vieții». Din acel moment, prin prisma «reamintirii» platonice, am ințeles sensul operei lui Brăncuși. Tot atunci am priceput dece el considera că «frumosul este echitatea absolută»! Vazuram doar în viziunea lui Platon din «Phaidros» cum frumosul si cumpatarea se invecineaza în esența lor.

Din ziua în care i-am comunicat această revelație a operei sale, venită pe calea unei viziuni deschisă de Platon pentru ințelegerea «lucrurilor», sau a «fiindului ca fiind», cum spune metafizica, am trecut în rândurile inițiaților artei lui Brâncusi. Nu mai eram vizitatorul ocazional, elevul Sorbonnei care nu l’a recunoscut pe «Socrate» al său, ci un discipol, firește nu în cele ale sculpturei, ci în cele ale unei gândiri ce vrea sa înțeleaga pe «a fi» în orice «fiind».

Într’o seară, când melancolia și nostalgia se lăsă cu tot greul peste atelierul său, acest discipol al lui Platon sau poate chiar al lui Heraclit din Efes, nu putem ști, îmi marturisea: «Nu mai sunt din această lume, sunt departe de mine însumi, aproape de ființa însăși». Și, după o scurtă tăcere ce întărea cele spuse, continuă: «Vezi, oamenii sunt ca muștele care se împiedecă în geam. Ei vor să treacă dincolo, dar nu pot. Întrezaresc lumea cealaltă, dar nu o pot atinge. Eu mă găsesc acum dincolo»! Era tot acel «dincolo» de care vorbea Platon, acolo unde omul se învecineaza cu esențele.

Viața era pentru Brâncuși «o succesiune de miracole». El ne-a lăsat, drept amintire, câteva: peștele, foca, cocoșul, pasărea maiastră și câte altele. În toate ne apropiem de esențial! Peștele nu e un pește oarecare, nu e o copie a «fiindului» numit pește, ci peștele el însuși. Este, ca să vorbim în termenii metafizicei: «peștele întruchipat ca pește». Numai pictura chineză a reușit ca Brâncuși în sculptură să ne redea «fiindul ca fiind» – ens qua ens. Dar «reducerea la esență» nu se savârșește fără anumite sacrificii! Este, cum ar spune Heidegger, sacrificiul «fiindului» pentru a face să triumfe pe «a fi». Brâncuși nu credea în practica «modelelor». Ea sfârșește prin a «creea» cadavre. Nu spunea el de atâtea ori, cui voia sau nu să-l asculte, că «nudurile în plastică nu sunt mai frumoase decât broaștele»! Asemenea formulări îmi aminteau lapidarele judecăți ale lui Heraclit, pe care posteritatea l-a numit «cel întunecat» din incapacitatea de a înțelege Logosul, al cărui interpret vroia să fie. Dar acest logos originar oamenii nu l’au înțeles nici înainte nici după Heraclit. Întreaga metafizică a lui Aristotel și logica pe care am moștenit-o de la el, n’au fost capabile să înțeleagă acest Logos, singurul care ne poate desvălui ce este «fiindul ca fiind». Dacă fiindul s’ar topi și s’ar transforma în fum, atunci, ne spune Heraclit, nările noastre l’ar putea adulmeca. Toată filosofia, dela aurora ei pana la sfârsitul helenismului și de atunci încoace până în zilele noastre, a încercat să desbată și să deslusească problema: ce este «fiindul ca fiind». Aceasta este problema esențială, dacă voim sa știm ce este omul ca om, viața ca viață, lumea ca lume etc. Dar nu numai filosofii, ci și artiștii adevărați, creatori de arta s’au apropiat de acest țel.

«Exista un țel în toate lucrurile. Pentru ca să-l atingem e nevoie să ne desfacem de noi înșine. «Dar acest țel nu era pentru Brâncuși opera desăvârșită», ci căutarea «fiindului». Numai în luminișul fiindului arta se transfigurează, se înnobilează și traește. Fiindul pe care-l urmărea el nu era încremenirea lucrului, ci descoperirea a ceea ce este viu în el. Ceea ce îl interesa în gradul cel mai mare era sa surprindă mișcarea, nu oprirea. Priviți foca si veți întelege miracolul. «În fiecare lucru trebue să existe «o verticală», spunea el, «și de accea am tăiat capul focii, ca să scot și mai mult în evidență mișcarea». Pe Brâncuși nu-l preocupau măsurătorile exterioare, ele fiind «chiar dăunătoare», ci măsura interioara a lucrurilor, justețea și echitatea lor. «Armonia invizibilă mai puternică decât cea vizibilă» spunea Heraclit.

Brâncuși mărturisea la sfârșitul efortului său creator: «sunt aproape de lucrurile esențiale». Ce înseamnă «aproape»? Dela Heraclit ne-a rămas un fragment care dă interpreților multă bătaie de cap, un fragment format dintr’un singur cuvânt άγχιβασιήν, ce înseamnă apropiere. Această apropiere de lucrurile esențiale o incercăm, de fiecare dată, când ne «apropiem» și noi de opera și gândirea artistică a lui Brâncuși. Această apropiere am încercat-o și noi aici, in această aducere-aminte a omului și gânditorului Brâncuși, așa cum l-am cunoscut in anii pribegiei noastre, a aceluia dintre dacogeți care, în Atena timpurilor noastre, a vădit lumei întregi că sculptura nu este un lucru funerar, ci o artă vie ce poate înfățișa «fiindul ca fiind». O artă deci cu pretenții metafizice și chiar trans-metafizice.

În viața lui, Brâncuși a trăit după propria lui maximă: «să creezi ca un zeu, să comanzi ca un rege și să lucrezi ca un sclav». Și acest serv eliberat de pe columna lui Traian, a venit din Peștișanii Gorjului tocmai la Paris, pentru a domni in lumea artelor ca un rege, și a crea ca un zeu.

Și-acum când scriu aceste amintiri, îl văd pe Brâncuși, șezând ca un rege dac pe lavița lui, lângă vatra străbunilor săi, care au sculptat înaintea lui «coloanele nesfârșite» ale dorului de absolut.

Nu pot încheia această evocare fără a vă povesti o anecdotă pe care mi-a încredințat-o pictorul Del Marle, prieten al lui Brâncuși. Într’o cafenea pariziană, înainte să plece într’o călătorie în ținuturi mai indepărtate, Brâncuși îi mărturisea, mai in glumă, mai în serios, că există doar doi sculptori mari: Michelangelo și el. La întoarcerea sa, tot într’o cafenea din Montparnasse, Brâncuși îl lasă să înțeleagă că până la urmă n’a ramas decât unul. Într’adevăr pentru noi, contemporanii lui, nu există decât un singur mare sculptor.

Octavian VUIA

(Material preluat din revista Destin, nr. 19-20 din 1969)

____________________________

Nota redacției: Octavian Vuia (31 august, 1914 – 11 decembrie, 1989) a fost un filosof român prea puțin cunoscut astăzi în România. Între 1942 şi 1946 a frecventat seminarul filosofic al lui Heidegger. Din 1957 se stabileşte la München şi activează în cadrul postului de radio anticomunist „Europa liberă”. Mai multe despre cine a fost Octavian Vuia găsiți aici.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Premierul Marcel Ciolacu, în presa austriacă: Forțele extremiste trebuie izolate - 23 noiembrie 2024
• Iniţiatorul constituirii Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, Eugen Pătraş, interdicţie de a intra pe teritoriul ucrainean - 23 noiembrie 2024
• Europarlamentarul Claudiu Târziu, la Iași: Vă chem să mergeți la vot și să alegeți oameni care țin cu România! - 22 noiembrie 2024