Teologia mistică și dogmatică (10)

8. Creația (III). Omul – sinteză a Creației (urmare)

Pe Adam Biblia îl numește „părintele neamului omenesc” (Înțelepciunea lui Solomon 10, 1), iar pe Eva „mama tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Ei alcătuiesc perechea primordială, singurii oameni creați nemijlocit de Dumnezeu, protopărinții: „Și din ei s-a născut tot neamul omenesc” (Tobit 8, 6).

Aici se impun cîteva precizări de ordin dogmatic: „Întreaga omenire formează o unitate, întrucît descinde din același strămoș, în virtutea binecuvîntării date de Dumnezeu primei perechi de oameni de a crește, a se înmulți și a stăpîni pămîntul (Gen. 1, 28). Protopărintele Adam ocupă o poziție cu totul excepțională, în el găsindu-se virtual toți oamenii care urmează. Această dogmă a unității de origine și a unității esențiale a neamului omenesc este clar exprimată de Sf. Scriptură. […] Concepția creștină este așadar monogenistă. Adevărul unității neamului omenesc constituie o premisă a mîntuirii; pe el se întemeiază universalitatea păcatului strămoșesc și universalitatea mîntuirii prin Hristos. Precum prin Adam au căzut toți, tot așa prin Hristos au fost ridicați toți. Fără acest adevăr s-ar pierde temeiul egalității personale a tuturor oamenilor și putința tuturor de a învia în Hristos. […] Se cuvine menționat că diferențele dintre oameni își au obîrșia în deosebirile de condiții de viață, în care oamenii trăiesc relativ separat, de milenii. Unitatea esențială s-a păstrat încă, ceea ce se dovedește prin încrucișarea întotdeauna productivă de tipuri rasiale diferite, ca și prin mentalitatea umană, identică la toți în structura ei fundamentală. […] Toate acestea, dimpreună cu probabilitatea răspîndirii, din Asia, a oamenilor peste tot pămîntul  [ceea ce a făcut ca acest continent să fie numit „Asia neamurilor” – n. n.], vin în sprijinul adevărului revelat asupra neamului omenesc, sprijin de care acest adevăr dogmatic nu are neapărată nevoie, dar care îl poate face mai accesibil înțelegerii noastre raționale” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, pp. 511-512). Universalismul creștin are, așadar, nu numai baze spirituale, ci și baze ontologice, adică legate de însăși ființa neamului omenesc. El nu este doar expresia unui ideal (asemeni „umanitarismului” abstract și utopic al zilelor noastre), ci este expresia unei realități originare, descoperite omului în termenii mitici ai Revelației primitive. 

Ideea solidarității cosmice, a unității organice a întregii Creații, care implică și unitatea originară și esențială a întregului neam omenesc, caracterizează în special doctrina Ortodoxiei. De aici s-a născut, în spiritualitatea tradițională a Răsăritului, acel sentiment al responsabilității universale (cu toții sîntem vinovați, chiar dacă în măsuri variabile, pentru răul cît există în lume, ca unii ce sîntem mădulare ale acestui mare și unitar organism care este omenirea, temă genial tratată de Dostoievski în romanele sale) și cosmice (omul determină, prin păcat, nu numai degradarea întregii sale specii, dar și a întregii naturi create, în virtutea principiului unității organice a Creației, căreia omul i-a fost rînduit drept cap, situație constată și de Mircea Eliade atunci cînd vorbește despre „creștinismul cosmic” răsăritean, atît de caracteristic și geniului folcloric românesc).

Apostolul însuși ne învață „că nădejdea cea tînjitoare a făpturii așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririlor fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri pînă astăzi” (Romani 8, 19-22).

„Mîntuirea și îndumnezeirea – scrie părintele Stăniloae – vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci una unită ontologic cu natura. Căci natura ține de om, întregindu-l, iar omul nu se poate desăvîrși fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii. De aceea, prin lume se înțelege atît natura, cît și umanitatea; sau, cînd se indică prin cuvîntul lume numai una din ele, totdeauna este subînțeleasă și cealaltă.

Creștinismul din Occident a avut deseori tendința de a referi mîntuirea la omul separat de natură. Creștinismul răsăritean nu le-a conceput însă niciodată separate. […] Potrivit credinței noastre, fiecare persoană umană este, într-un anumit fel, un ipostas al întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalți. […] Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mîntuirea și desăvîrșirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi…” (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, pp. 323-324).

Iar teologul Vladimir Lossky scrie: „Omul nu se mîntuiește prin univers, dar universul se mîntuiește prin om. Căci omul e ipostasul cosmosului întreg, care participă la el. […] Lumea urmează omului, pentru că este ca o natură a lui; ea este antroposfera lui, s-ar putea zice. […] Deci sîntem responsabili de lume. Sîntem cuvîntul, logosulîn care lumea vorbește, și nu depinde decît de noi ca ea să hulească sau să se roage” (apud D. Stăniloae, op. cit., p. 418).

În legătură cu originea și perpetuarea neamului omenesc pe cale naturală, prin părinți, pornind de la perechea primordială, mai trebuie spus că această naștere naturală nu exclude, așa cum s-ar părea, acțiunea divină, ci devine doar mijlocitoare a acesteia din urmă. Căci Dumnezeu rămîne Creatorul, Stăpînul și Însuflețitorul a toate (cf. Fapte 17, 24-28). Dumnezeu este Cel ce binevoiește în fiecare nouă ființă. Trupește, omul se naște pe cale curat naturală, după cum a rînduit Dumnezeu de la începuturi. De aceea, cu privire la originea trupului n-a existat nicicînd vreo îndoială, fiind acesta un fapt de simplă experiență. În schimb, originea sufletului la cei nou-născuți a suscitat destule discuții de-a lungul vremii, cu atît mai mult cu cît Revelația nu oferă prea multe detalii în această privință. În lumea creștină s-au vehiculat, pe seama originii sufletului celor nou-născuți, următoarele trei teorii:

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019