Despre sinceritate şi adevăr în lumea ideilor

de

Implicarea intelectualilor pe direcţia dată de specificul neamului din care fac parte a fost nu odată criticată. Adesea ea a fost considerată ca o „dezertare“ de la principiile universale de adevăr şi dreptate, fiind stigmatizată şi mai tranşant drept „trădare“ în binecunoscuta scriere „Trădarea cărturarilor“ aparţinând lui Julien Benda. Autorul francez şi-a publicat cartea în anul 1927, adică într-o epocă a culturii europene puternic marcată de tendinţa afirmării factorului naţional în arena istorică, inclusiv pe planul creaţiilor culturale. Cum pe undeva e înscris într-un chip profund în natura firii omeneşti, disputele de idei (şi nu numai) capătă adesea un caracter pasional, fiecare parte văzându-se legitimată în particularităţile sale mai ales prin excesele celeilalte. Benda dezavuează atât curentul de tip naţional, dar şi „internaţionalismul proletar“, considerând că menirea unui cărturar autentic (cu înţeles mai degrabă de „înţelept“ decât pur şi simplu de „intelectual“) este cea a unei atitudini critice faţa orice absolutizare a particularului (fie acesta de tip naţional, fie sub formă de clase sociale) în dauna valorilor cu caracter universal. Marile repere ale lui Benda se întind de la Platon la Leonardo Da Vinci, Erasmus, Spinoza şi până la Goethe, adică spirite enciclopedice, cu deschidere universală, care nu şi-au circumscris creaţia unor particularităţi de tip naţional.

Critica sa vizează în special următoarele aspecte. Implicarea cărturarilor epocii sale în imanent, în politic, adică într-un teritoriu rezervat prin excelenţă „laicilor“, abdicând de la valorile cu caracter absolut ale spiritului. Adevărul devine astfel o valoare relativă, maleabil precum plastilina, luând un chip utilitarist în coformitate cu anumite interese de ordin imediat. Binele de asemenea. Egoismul duce astfel la particularizarea moralei: aceasta e golită de orice universalitate şi coborâtă la nivelul circumstanţial al interesului gregar (definit prin popor sau clasă socială).

Veritabilul cărturar, susţine Benda, trebuie să se ridice deasupra tututor acestor pasiuni şi orgolii de tip particular şi să rămână fidel unui plan superior, neimplicat în imediat, asumându-şi un rol de „miliţie spirituală a temporalului“. El trebuie să opteze pentru etern, iar nu pentru contingent.

Trebuie să mărturisesc că în principiu… împărtăşesc un asemenea punct de vedere. Dar numai până la un punct, făcând nişte distincţii absolut necesare. E drept că adevărul şi binele nu pot avea pecete etnică, nici culoare politică, nici tentă ideologică. Dacă ne aventurăm însă pe terenul religios, discuţia devine încurcată de tot. Fiecare religie sau confesiune vine cu pretenţia unei viziuni proprii asupra binelui şi adevărului. Fireşte că există o serie de valori cu caracter universal, care ţin de aşa-zisa “revelaţie naturală”, împărtăşite de marile religii ale lumii. Dar, dacă analizăm în amănunt această problematică, vom constata că între dogmele diferitelor religii există divergenţe fundamentale, mai ales în ceea ce priveşte raportul omului cu divinitatea.

Voi rămâne aşadar cu picioarele pe pământ şi voi încerca să explic altfel motivaţia atitudinii lui Benda. Când vorbim de “bine” şi de “adevăr” nu ne referim atât la marile întrebări filosofice şi teologice ale omenirii, cât la situaţii foarte concrete. Benda a trăit atmosfera franceză de la cumpăna secolelor 19 şi 20, puternic marcată de aşa-zisa “afacere Dreyfus”. Căpitanul Alfred Dreyfus (de origine evreiască) a fost acuzat de trădare şi spionaj în favoarea Germaniei. Franţa s-a divizat astfel în două tabere a căror ostilitate reciprocă a alimentat numeroase polemici pasionale. Pe cei mai mulţi dintre cei implicaţi nu i-a interesat binele, adevărul şi obiectivitatea, ci justificarea punctului de vedere (naţional, ideologic, etc.) al partidei proprii. Bineînţeles, astfel s-a pus un alt principiu deasupra adevărului. Faptul în sine nu invalidează numaidecât acest principiu (aşa cum vrea să susţină Benda), cât relevă o evidenţă care ţine de alcătuirea firii umane. Omul poate păcătui prin egoism şi lipsă de onestitate, inclusiv prin raportare incorectă faţă de propriile valori asumate.  Iar dacă merge chiar mai departe şi construieşte teorii în scopul legitimării unui asemenea recurs la incorectitudine, atunci el devine cu atât mai vinovat. La urma urmei, recunoaşterea adevărului într-o împrejurare concretă e o chestiune de caracter, de cinste, de onoare.

Dacă părăsim spaţiul francez şi poposim în România, vom constata o cu totul altă situaţie. Să vedem întâi care era poziţia fundamentală a lui Mihai Eminescu. În volumul IX al integralei operei sale publicistice editat de Academia Română se găseşte şi transcrierea unei şedinţe ţinute la Viena de societatatea “România Jună”, sub titlul “Naţionalii şi cosmopoliţii”.

În luarea sa de cuvânt, Eminescu spune în esenţă următoarele. Mai întâi, în opinia sa, “cosmopolitismul” … nu există, nu poate exista. Argumentul de bază fiind acela că orice individ, fie şi acela care vrea să servească întreaga omenire, e legat prin “lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut”. Nici măcar ştiinţa nu e cosmpolită, căci “acea naţionalitate priveşte pe omul de ştiinţă de al său, oricât teoriile lui ar putea să aparţină omenirii întregi”. Verdictul final sună tranşant: “Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale”.

Eminescu îşi continuă discursul atingând şi elementul naţional. Cu referire la Maiorescu, el priveşte elementul naţional “în marginile adevărului”, spunând că “ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional”.

Astfel, raportarea lui Eminescu la factorul naţional denotă o onestitate fundamentală. Deşi îl priveşte ca pe un dat indelebil al condiţiei umane, el nu este absolutizat şi pus deasupra adevărului, dreptăţii, frumuseţii sau binelui. Prin urmare, întreaga argumentaţie a lui Benda, care îşi trage seva din contextul care l-a influenţat şi care învederează elementul naţional drept unul funciar malign, e invalidată. Singurul element comun pe care trebuie să-l recunoaştem celor doi, deşi situaţi pe poziţii conceptual diferite (naţionalism respectiv cosmopolitism) este sinceritatea faţă de propriul crez având drept corolar subordonarea acestuia faţă de adevăr. Adversarul de idei, dacă e sincer, impune respectul celuilalt, în caz că şi acesta e la rândul său aşa. În Evul Mediu creştin, orice adversar era respectat conform principiilor etice ale cavalerismului. Din păcate, ceea ce a contribuit la erodarea acestora sunt ideologiile moderne (fie ele naţionale sau cosmopolite) izvorâte din principiul antropocentrist, al omului rupt de orice legături cu divinitatea.

De un asemenea cavalerism dă dovadă şi Mircea Eliade în cadrul polemicii din jurul romanului lui Mihail Sebastian “De două mii de ani…”, cu celebra şi controversata prefaţă a lui Nae Ionescu. Într-un articol echilibrat, în care în esenţă ia apărarea amândurora în faţa exceselor publicistice de toate culorile, el scrie: “Vedeți, este foarte simplu și foarte confortabil să treci de o parte sau alta a baricadei, să ai o convingere, cum se spune. Este mult mai greu, mult mai dramatic, și – de ce n-am mărturisi-o? – mult mai ineficace, practic vorbind, să încerci să gândești singur, să examinezi realităţile direct, fără formule, să rămâi om și creștin, adică să-ţi păstrezi întreagă și dragostea ta de oameni, de toți oamenii, și judecata critică, purificată de sentimentalisme.”

Aşadar pentru Eliade prioritară era căutarea sinceră a adevărului, iar nu înregimentarea în una sau alta din taberele antagonice. În acest demers el nu se dă în lături să critice viziunea mentorului său, care excludea o posibilă reconciliere eshatologică a destinului poporului evreu cu divinitatea. „Căci ce-ar putea însemna “antisemitism” pe planul teologiei creștine? Imposibilitatea mântuirii, certitudinea damnării evreilor. Dar lucrul acesta nu-l spune nicăieri Biserica. (…) Pentru că nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate mântui oricum, pe oricine, chiar dacă acel oricine este în afara comunităţii de dragoste creștină. După cum poate refuza mântuirea și unor membri din creștinătate. Ce se poate spune atunci din punct de vedere soteriologic, despre creștini și despre evrei? Că cei dintâi trăiesc în nădejdea mântuirii prin Isus (nici măcar în certitudinea ei); iar cei din urmă pot fi mântuiţi, dacă graţia lui Dumnezeu voiește aceasta. (…) Cum s-ar putea nega posibilitatea unei “convertiri” colective, făcută de un nou fervent mesianic, de o nouă invazie profetică și misionară? Convertirea individuală este altceva, pentru că ea se loveşte de “structura” spirituală a insului; dar o convertire cu ferment mesianic, una colectivă, poate sfărâma structurile.”

Până una-alta, universalismul creştin se dovedeşte a fi singura cale de a tempera posibilele excese ale naţionalismului (iar nu cosmopolitismul, care tinde să anuleze însăşi datul firii şi care prin aceasta nu face decât să creeze antagonisme). Marele teolog Dumitru Stăniloae spunea, într-un text binecunoscut: “Există prin urmare naţionalism şi naţionalism. Există un naţionalism care poate fi o grea cădere în păcat –şi de multe ori aşa este –dar antinaţionalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. (…) Naţionalismul, în sine luat, nici nu mântuie nici nu pierde. Dar în practică orice naţionalism sau mântuie sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinţa creştină.”

La final, voi aduce un alt exemplu în contradicţie cu Benda, care se exprima critic la adresa implicării „cărturarilor” în imediatul vieţii politice şi sociale a poporului lor, dezertând chipurile de la asumarea valorilor superioare ale spiritului. Pe un filosof cu o operă cum e cea a lui Mircea Vulcănescu, nu cred că îl putem acuza de o astfel de „trădare”. Şi totuşi, într-un moment de cumpănă pentru ţară, care lupta contra ameninţării comuniste, el a ales implicarea. Cu siguranţă că în forul său lăuntric el a considerat posibila sa absenţă drept adevărata trădare, sau dezertare de la datoria faţă de semenii săi. Consecinţele le ştim cu toţii. După intrarea în ţară a armatelor bolşevice, Mircea Vulcănescu a fost condamnat pentru opţiunea sa politică drept „criminal de război” şi a sfârşit ca martir în temniţa Aiudului.

Care trebuie să fie aşadar atitudinea intelectualului, atunci când ţara sa se găseşte în faţa unei ameninţări existenţiale de o asemenea factură? Refugierea în turnul de fildeş, al artei pentru artă, dezinteresul faţă de destinul colectiv în numele unor noţiuni pur teoretice? Sau implicarea mărturisitoare, nu în numele unor principii particulare, ci chiar în numele acelor valori ale adevărului, binelui şi frumosului? Care însă nu pot fi privite în abstract (mai ales atunci când duşmanul se revendică de la un universalism găunos şi impostor) ci tocmai prin nuanţa etnică şi prin specificul religios al neamului tău, cu atât mai mult cu cât aceşti factori sunt primii pe „lista neagră” a cotropitorului pentru a fi eradicaţi.

Tocmai aceste valori ameninţate s-au cerut apărate, fie şi cu preţul propriei vieţi. Iar o implicare de acest gen din partea oricărui intelectual, departe de a reprezenta o cădere în promiscuitatea contingentului, e mai degrabă o opţiune pentru eternitate, pentru lumea perenă a spiritului, izvorâtă dintr-un gest fundamental de sinceritate.

 

PS Prin spiritul şi mesajul său, textul de mai sus (publicat aici în premieră) ar fi putut face parte foarte bine din volumul „Permanenţe europene, rosturi româneşti”, a cărui lansare a avut loc luni 31 octombrie la librăria Sophia împreună cu o a doua carte, „Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide – despre duhul Sfinţilor Închisorilor”. La acest eveniment au contribuit şi scriitorii Sorin Lavric şi Ciprian Voicilă, autorii celor două prefeţe. O neaşteptată şi plăcută surpriză a constituit-o prezenţa doamnei Constanţa Ianolide, care a făcut cu acest prilej o caldă şi emoţionantă evocare a personalităţii soţului ei, Ioan Ianolide. Îi mulţumim şi pe această cale pentru nespusa bucurie pe care ne-a produs-o prin acest gest, care ne onorează profund.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost