Pentru ce a fost asasinat Corneliu Codreanu?

Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul și conducătorul celei mai importante mișcări naționalist-creștine românești din perioada interbelică, Legiunea ”Arhanghelul Mihail”, cunoscută și ca Mișcarea Legionară (care a avut ca expresii politice partidele Garda de Fier și Totul Pentru Țară), a fost asasinat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, alături de alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii), la ordinul regelui Carol al II-lea. Fiind deținut în urma unui simulacru de proces pentru trădare, lui Codreanu i s-a înscenat o tentativă de evadare, în timpul transportului de la o închisoare la alta, în pădurea Tîncăbești, din apropierea Capitalei, și a fost omorît. În fapt, jandarmii care îi păzeau, i-au sugrumat pe Codreanu și camarazii lui și apoi i-au împușcat în spate.

Faptele sînt cunoscute încă din 1940, când toți cei implicați în această crimă au fost prinși și anchetați.

Procesul Căpitanului a fost rejudecat, iar el achitat. Deci, astăzi, numele lui nu se află sub nici o interdicție legală.

După dispariția lui Codreanu, Mișcarea Legionară a fost destructurată în mare parte, iar scurtul ei reviriment, din perioada 6 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941 (cînd s-a aflat și la guvernare, alături de generalul Ion Antonescu și tehnocrații săi), a marcat și o schimbare radicală de viziune și de program, care i-au fost, în cele din urmă, fatale. 

Deși Mișcarea Legionară a continuat să existe clandestin în țară, fie sub o coordonare colectivă, vreme de cîțiva ani, fie organizată pe grupuri răzlețe, de rezistență, pînă în anii 60 ai secolului trecut, nu a mai avut o influență reală în societatea românească. O seamă de lideri, în frunte cu Horia Sima – supranumit Comandantul -, care preluase șefia Mișcării după lichidarea lui Corneliu Codreanu, s-au refugiat în Germania – unde au fost deținuți în lagăre de către naziști -, iar, după război, în alte state occidentale. Ei au încercat să facă de acolo opoziție la regimul comunist din România și au colaborat cu americanii pentru instruirea și trimiterea în țară a unor legionari, care să lupte în rezistența armată. Au organizat și un așa numit guvern din exil la Viena, care însă nu a avut vreo importanță pentru evoluția evenimentelor din România sau pe plan internațional.

Pe scurt, uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu este începutul sfîrșitului pentru Mișcarea Legionară. Iată de ce este plîns atît de amar, într-un text comemorativ din 1966, de către Constantin Papanace, fost șef al Tineretului Legionar Macedonean și prim-consilier al Căpitanului, fost subsecretar de stat la Finanțe în guvernarea legionară și membru al comandamentului Mișcării Legionare din exil.

Dincolo de inevitabilul subiectivism al lui Papanace, el subliniază cîteva trăsături de caracter ale Căpitanului și principalele direcții de acțiune ale acestuia, asupra cărora nu sînt dubii. Afirmațiile sale sînt probate de mărturii independente și documente ieșite la iveală după 1990. Meritul lui este însă că a făcut această sinteză încă de acum jumătate de veac. 

Am găsit, așadar, de cuviință să redăm astăzi, la împlinirea a 78 de ani de la moartea lui Codreanu, textul lui Constantin Papanace, în scop de cunoaștere și fără nici o intenție propagandistică (ar fi și fără obiect, căci Mișcarea Legionară nu mai există propriu-zis de 75 de ani). (Redacția)

***

Pentru ce a fost asasinat Căpitanul?

Căpitane, Căpitane,
Neamul plânge cu amar
Căpitane, Căpitane
Țara mi te cheamă iar.

În aceste zile de sfâșietoare durere, când neamul românesc «din Pind și până dincolo de Nistru» care luptă cu moartea, plânge și-l chiamă pe Căpitan, ne întrebăm și întrebăm pe prigonitorii noștri de ieri: pentru  ce a fost asasinat Căpitanul?

1. El a fost acela care a desfășurat de la început, în plin haos social, steagul rezistenței antibolșevice, «ridicând o barieră de conștiințe care nu va permite ca acest virus al negației să se încuibeze în sufletul românesc, căci bolșevismul lucrează din ură împotriva celor care au, și nu din dragoste pentru cei ce n’au» (Circulări, p. 62)

2. A afirmat cu tărie credința în Dumnezeu și în primatul spiritului asupra materiei, într’un moment când egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai destrăbălat și materialismul cel mai grosolan pustiau straturile noastre conducătoare, cerând intrarea în ordinea naturală: «individul în cadrul și serviciul națiunii, națiunea în cadrul și serviciul lui Dumnezeu și al legilor Sale» (Pentru Legionari, p. 326)

3. A propovăduit ca forță propulsoare a societății, principiul dragostei creștine căci «în afară de dragoste pe care Dumnezeu a semănat-o în sufletele oamenilor ca o sinteză a tuturor calităților umane prin însuși mântuitorul Iisus Cristos pe care a pus-o deasupra tuturor virtuților, nu există nimic care să ne poată da liniște și pace» (Pentru Legionari, p. 246)

4. A preconizat toleranța cea mai desăvârșită față de credința altora, îndemnând pe legionari numai să-și mărturisească credința proprie, fără să atace pe nimeni și fără măcar să încerce «a sdruncina în credința lor pe cei înfipți în credință cu toată curățenia inimei» (Circulări, p. 246). El așteptând biruința «de la desăvârșirea în sufletul națiunii a unui proces de perfecțiune omenească». (Circulări, p. 271)

5. A cerut de la adepții săi «viață aspră, severă, austeră, pentru că acesta este drumul înălțării; comoditățile, îmbuibarea, luxurile, trivialitatea indică drumul decăderii națiunilor» (Circulări, p. 166), condiționând ideea de elită «de ideea de jertfă, de sărăcie, de trăire aspră și severă a vieții». (Circulări, p 125)

6. «În Țara fugii de răspundere, sufocată de atâția pișicheri și paraziți sociali, a făcut școala omului de caracter, a omului de onoare, a omului care nu minte niciodată, a omului demn, corect, drept, voios, muncitor și cu curajul răspunderii, întronând principiul că «nici o muncă nu e rușinoasă» (Circulări, p. 58), și înlăturând de la recrutare cu desăvârșire în organizație: «pe omul haimana, făra căpătâiu, pe omul secătură, fără sănătate interioară, pe omul lăudăros, pe omul vorbăreț, pe cel cu scăderi în materie de corectitudine bănească, pe cel care n’ar putea trăi în armonie deplină» (Circulări, p. 120)

7. A luptat pentru «înfrățirea între toți fiii neamului, a tuturor claselor sociale, cerând pentru lumea muncitoare care are foame de pâne și sete de dreptate dreptul de a se simți stăpână peste țară, deopotrivă cu ceilalți români» (Circulări, p. 185), repudiind instalarea unei clase «oligarhice și tiranice pe spatele muncitorilor de toate categoriile pentru a-i jupui literalmente de piele, fluturând continuu în aer: Patria pe care nu o iubesc, Dumnezeu în care nu cred, Biserica în care nu intră niciodată și Armata pe care o trimit în răsboiu cu mânile goale». (Pentru Legionari)

8. A indicat linia loialității desăvârșite ca principiu de luptă de a merge numai pe căile onoarei, de a lupta, de a nu fi niciodată mișel, de a lăsa altora căile infamiei căci «decât să învingi printr’o infamie mai bine cazi pe drumul onoarei». (Cărticica Șefului de Cuib)

9. A crezut cu tărie în neegalata armă a jertfei, singura care poate rupe cercul vicios al vendetei și în «superioritatea nepieritoare a principiului Bisericei creștine că biruința veșnică și adevărată este biruința născută din martiriu». (Circulări, p. 110)

10. A năzuit să scoată din școala legionară «omul nou care va ști să lupte și să învingă dușmanii Patriei», adică «tot ce mintea noastră poate imagina mai frumos, spiritual vorbind, tot ce rasa noastră poate să dea mai mândru, mai înalt, mai drept, mai înțelept, mai curat, mai eroic, iata ceeace trebuie să creeze școala legionară» (Pentru Legionari, p. 233)

Asemenea gânduri și sentimente înalte a propăvăduit Căpitanul. Și lumea românească, însetată de adevăr și dreptate, a alergat, cu entuziasm fără seamăn, spre aceste isvoare de viață nouă. Și forțele întunericului s’au alarmat! Toți cei fără Dumnezeu și fără Patrie, fiii Satanei, cei mici la suflet și slabi la gândire, paraziții, veneticii, lumea interlopă a cafenelelor, cu un cuvânt toate «căzăturile morale», care vedeau în însănătoșirea morală a vieții publice românești o primejdie pentru existența lor parazitară, s’au strâns și i-au uneltit moartea. S’a format «coaliția oamenilor cu păcate față de Neam pentru isbirea celor fără de păcate». (Circulări, p. 130) Acesta a fost sensul adevărat al convulsiunilor interne din ultimele decenii în România: lupta între moralitate și imoralitate, între lumină și întuneric, între Cristos și Satana. Încercarea acestei lumi corupte de a se prezenta drept apărătoare a principiilor democratice este falsă pentrucă în România, cu furturile de urne, cu schingiuirile și omorurile electorale, n’a existat nici un moment viață democratică; iar dictatura carlistă, la care a participat întreaga clasă conducătoare coruptă, a fost gata să pactizeze cu dictatura nazistă pentru a’și continua stăpânirea tiranică asupra poporului român. Singurul mare democrat din ultimele decenii, Iuliu Maniu, mare prin ținuta morală și legalismul său desăvârșit, cu toată imensa lui popularitate, a fost ținut de aceleași clici corupte decenii dearândul în opoziție și a primit «sulițile acelorași uneltitori». «Peste alte deosebiri – scria Căpitanul – noi credem că dl Maniu este un om corect și de ținută morală și de corectitudine interioară. Că pentru această ținută în contra sa se uneltește, după cum se uneltește ceas de ceas și în contra tineretului». (Circulări, p. 133)

Și lupta împotriva acestor doi promotori ai moralei creștine în viața publică românească a continuat abuziv, fără scrupule și fără nici un fel de preocupare de primejdiile care pândeau Țara la granițe. Numai marele sentiment de răspundere al Căpitanului a evitat convulsiuni interne care puteau fi fatale pentru însăși existența Statului atunci. «Puterilor vrăjmașe – scria Căpitanul – din afara hotarelor sau din lăuntru, care-și închipuie că legionarii le pot face jocul printr’un început de resmeriță, le răspund ca se înșeală». (Circulara din 8 februarie 1938) «… Tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conștiința misiunii sale istorice și a răspunderii sale pentru a face acte necugetate, care să transforme România într’o Spanie sângerândă». (Circulara din 21 febr. 1938) Și pentru salvarea Țării s’a pus pe linia martiriului. «Vom dovedi acum – scria el la 26 martie 1938 – că nu vom reacționa în nici un fel la toate provocările voastre. Nu să ne închideți comerțul nostru, să ne înăbușiți avântul, ci să ne bateți la tălpi, să ne trimiteți în Insula Șerpilor, să ne ucideți cu pietre, să ne spânzurați cu picioarele în sus și să le bateți în cuie, să ne supuneți la cele mai mari umilinți. Nu veți întâmpina… toți cei care v’ați asumat răspunderea unei sângeroase și nedrepte opresiuni, nu numai nici o violență, ci nici măcar o opunere». (Circulări, p. 284)

Dar conștiința călăilor n’a tresărit nici la această totală abnegație pentru liniștea unei Țări amenințate. După ce i-au montat monstruase procese și l-au chinuit prin beciurile Jilavei, Doftanei și ale altor închisori, a fost strangulat.

Și astfel, prin martiriul său și al celorlalți legionari de elită, Căpitanul nu numai că a depășit forțele răului coalizate, dar a imprimat legionarismului invicibilitatea și nimbul de esență creștină, care vor înfrunta vitregia vremurilor și a oamenilor «căci biruința veșnică și adevărată este biruința născută din martiriu». (Circulări, p. 110)

În politica externă, Căpitanul, animat de sentimente creștine, a avut previziuni liniare, clare și precise, care nu vor întârzia să se verifice integral. «Apropierea de Rusia» el o considera o mare greșală. «Este un gest de trădare – scria el la 10 maiu 1936 – pe care poporul român îl face fața de Dumnezeu și față de ordinea morală a acestei lumi și față de popoarele care stau în slujba acestei ordini, în răsboiul cu puterile nimicitoare ale răului… Dacă vor intra trupele rusești pe la noi și vor ieși învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susțină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolșeviza? Dacă însă vor ieși biruitoare armatele creștine, rezultatul va fi împărțirea noastră, desființarea Statului român, ca plată pentru trădarea noastră…» (Circulări, p. 79). «Față în față stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa răsboiului, toate combinațiile diplomatice se vor nărui ca niște castele de carton. Aceste două lumi sunt: statele revoluțiilor naționale care luptă pentru apărarea Crucii și a unei civilizații milenare și Bolșevismul cu anexele sale, care luptă pentru nimicirea neamurilor și pentru prăbușirea civilizației creștine. Aceștia din urmă, bolșevismul și anexele sale, vor fi nimiciți de armatele Crucii și ale ordinei naturale ale lumii». (Circulări, p. 102)

Dar Statele revoluțiilor naționale nu și-au înțeles misiunea așa cum o vedea Căpitanul și cum era în firea lucrurilor. Prin pactul de neagresiune încheiat cu Sovietele la 1939 ele chiar au renegat-o. Aceasta a dus la prăbușirea bazei lor morale, care le-a atras mai târziu prăbușirea materială, fiindcă s’a pierdut orice încredere în sinceritate principiilor etalate.

Aceeași eroare a apropierii de Rusia Bolșevică au făcut-o și Puterile Occidentale. Astăzi, toată lumea și ele înșile ispășesc această eroare care, dacă nu se va repara – așa cum se recunoaște în Anglia, America, Franța, Italia etc. – va deveni catastrofală pentru civilizația creștină.

Dar, pe lângă aceasta, previziunea largă a Căpitanului corespundea și cu interesul specific românesc care cerea existența unei rezerve politice pentru politica externă. Cu spiritul de lealitate și obiectivitate care îl caracteriza, Iuliu Maniu a relevat că «orientarea în politica externă a Mișcării Legionare s’a făcut de către Corneliu Codreanu din necesitatea de a constitui o rezervă pentru Țară în eventualitatea că Puterile Axei ar ieși biruitoare». (Vezi ziarul Alba Iulia, Sept. 1944)

Tragica situație a Poloniei, împărțită între naziști și bolșevici la 1939 și acuma ocupată de Ruși justifică această prevedere. Oricum, cât timp a trăit Căpitanul, politica internă și externă a Mișcării s’a orientat numai după interesul românesc. Acest lucru îl recunoaște cu toată lealitatea Ministrul Angliei la București în acea perioadă, când declară: «Je dirais seulement qu’a cette date (non pas en 1939) – adică după asasinarea Căpitanului, Nicadorilor și Decemvirilor – la Garde de Fer n’etait pas dirigee par l’Allemagne et elle demeurait une formation pre- nazie…».

Așadar, ne întrebăm și întrebăm pe asupritorii noștri de ieri: pentru ce a fost asasinat Căpitanul? Această întrebare o va repeta mereu istoria noastră națională, căci asasinarea Căpitanului a fost una din cele mai oribile crime săvârșite împotriva viitorului neamului nostru. Ea nu va putea fi niciodată uitată și făptuitorii acestei crime vor rămâne pentru totdeauna stigmatizați, atâta timp cât va subzista simțul moral în lume.

Constantin PAPANACE

(Preluare din volumul „Corneliu Codreanu: Prezent„, Editura Dacoromania, Madrid 1966)

Citiți și:

• Corneliu Zelea Codreanu: Repere biografice
• Ceva despre: Zelea Codreanu
• Corneliu Zelea Codreanu văzut de susținători și adversari ai săi
• Deshumarea lui Corneliu Codreanu, a Nicadorilor și Decemvirilor
• Unde-a plecat, călare, Făt Frumos?
• Corneliu Codreanu şi Iuliu Maniu – aliaţi şovăielnici?
• Eminescu şi Codreanu

 _______________________________________

Constantin Papanace (n. 15 septembrie 1904; d. 7 aprilie 1985, Salò, Italia) a fost doctor în economie politică, autor, istoric și publicist de origine aromână, membru al Mișcării Legionare.

Descendent al unei familii de aromâni, Constantin Papanace s-a născut la 15 septembrie 1904 în Grecia la Selia, aproape de orașul Veria din provincia Macedonia, regiune cu o numeroasă populație aromânească. Familia (tatăl său Ion, mama sa Ianula și ceilalți nouă frați și surori) și apropiații îi spuneau Costache.

Face studii la Salonic, la Școala Superioară Română, și apoi București, la Academia Comercială, cu specializarea în economie politică și finanțe.

Îl cunoaște pe Corneliu Zelea Codreanu în iulie 1930 când, împreună cu un grup de tineri aromâni este închis la Văcărești. Este un militant înflăcărat pentru drepturile aromânilor, lipsiți de drepturi în Munții Pindului și hărțuiți de comitagii bulgari care intrau ilegal și desfășurau acțiuni cu caracter belicos în Cadrilater.

Între anii 1932-1933, într-o perioadă de puternică extindere a Mișcării legionare, este căpetenie a Tineretului Legionar Macedonean și prim-consilier al „Căpitanului”, Corneliu Zelea Codreanu.

Este ales deputat de Caliacra pe listele partidului Totul pentru Țară în decembrie 1937.

În 1939, pe timpul exilului legionarilor la Berlin, este membru al comandamentului grupului de acolo. Se opune intenției lui Horia Sima de a pleca în țară cu scopul răsturnării lui Carol al II-lea, moment în care apare conflictul cu viitorul Comandant al Mișcării Legionare.

După victoria legionară din 6 septembrie 1940 este chemat în țară la București, și devine subsecretar de stat în ministerul Finanțelor.

Îl însoțește pe mareșalul Ion Antonescu în vizitele la Roma, 14-16 noiembrie 1940, și Berlin, 19-20 noiembrie 1940.

Pe parcursul guvernării legionare susține o serie de conferințe la radio, împreună cu alte personalități ale regimului, la sugestia lui Nichifor Crainic.

După lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941, Papanace se distanțează din nou de Horia Sima, în perioada detenției la Berkenbrück, atunci când Comandantul Gărzii de Fier pleacă la Roma pentru a solicita sprijinul lui Mussolini.

Nu este de acord cu acțiunile lui Horia Sima de constituire a Guvernului de la Viena și a Armatei Naționale, în 1944.

Se retrage în exil la Salò, în Italia. Aici se căsătorește cu Zoița Simu, și ea aromâncă din Veria. Rămâne văduv în 1977 și moare, tot la Salò, locul unde și-a trăit jumătate din viață, în vârstă de 80 de ani, la 7 aprilie 1985, într-o zi de Florii.

Mareșalul Ion Antonescu, care l-a invitat să facă parte din guvern, spunea despre el: „Papanace are mintea limpede și judecata dreaptă. Să-l ascultăm!”

A fost un om de mare cultură. Cunoștea opt limbi.

Fondează publicațiile: Graiul (1932), Bucium (1933) și Armatolii („foaie de luptă aromânească”, în 1940, împreună cu profesorul Nicolae Caranica și cu medicul Ionel Zeana).

În 1950, fondează în exil, cu ajutorul lui Nicolae Bujin, la Roma în Italia, colecția „Biblioteca Verde”, publicată la Editura „Armatolii”, sub egida căreia apar 26 de lucrări.

Editează în Italia și Spania:

• Sur la minorité aroumaine (vlachs) dans les Pays Balkaniques, Roma, 1950
• Pro Balcania. Considérations sur l’union balcanique et la solution des problèmes litigieux de ce sécteur éuropéen, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr. 2), Roma, 1951
• La persecution des minorités Aromounes (Valaques) dans les Pays Balcaniques. Le Problème Macédonien, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr. 3), Roma
• Mihai Eminescu – un mare precursor al legionarismului românesc, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr. 4), Roma
• Destinul unei generații. Geneza și urmările lui 10 decembrie 1922, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr. 5), Roma
• Orientări pentru legionari, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr. 6), Roma, 1952 – cuprinde mai multe studii, între care și unul intitulat „Spre o democrație social-creștină”, în care el „preconizează o democrație bazată pe principul dragostei creștine, care pusă pe balanța justiției, echilibrează cele două principii: autoritatea și libertatea.” (cf. N. Constantinescu, loc.cit.)
• Justice pour les Aromounes (Valaques), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr. 7), Roma, 1952
• Martiri legionari (Evocări), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.8), Roma, 1952
• Orientări politice în primul exil (1939-1940), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.9), Roma
• Identitatea unor nume patronimice la italieni și aromâni, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.11), Roma
• L’origine et la conscience nationale des Aroumains (la terreur grecque en Macédoine), Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.12), Roma, 1955
• Jurnalu Makedonia N° 9, 1955) – tratează despre problema aromânească, în patru limbi: franceză, engleză, germană, italiană
• Le droit d’asile politique et le problème des minorités ethniques opprimées, Editura Armatolii (colecția „Biblioteca verde” nr.13), Roma, 1956 – conferință ținută la VIe Congrès de l’Union Fédéraliste des Communautés Européennes (17-20 mai 1956, Faakersee, Austria)
• Considerații asupra trecului macedo-românilor și a dialectului lor, Freiburg, Biblioteca Română, 1952
• Evocări, în „Colecția Dacoromania”, Madrid, 1965, 192 pagini
• Fără Căpitan
• Diversity in unity of the Balkans, în: „Balkania” – St. Louis Mass. U.S.A., 1967
• Die aromunische Volksgruppe in den Balkanlànder, în: „Handbuch der europaischen Volksgruppen” – Wien (1970)
• Neubau im Balkanraum, în: „Nation Europa”, Coburg
• Geneza și evoluția conștiintei naționale la macedo-români, Ed. Brumar, București, 1995
• Reflecții asupra destinului istoric și politic al aromânilor – scrisă la Tagliacozzo, 1 ianuarie 1947, și publicată la Editura CRATER, București, 1996

Editează două volume din Albumul aromânesc:

• Noulu Album Aromânescu (Macedo-român), vol.I, 372 p., anul 1955 – tipărit cu ocazia a 75 de ani de la publicarea primului Album aromânesc (Sutsata Aromânjlor di Bucureshti, 1880). În acest volum Papanace însuși publică studiul „Fermentul Aromân în Sud-Estul european”
• Noulu Albu Aromânescu (Macedo-Român), vol.II, 408 p., anul 1956, unde publică studiul: „Geneza și evoluția conștiinței etnice la Aromâni. Redeșteptarea lor națională. Studiu istorico-politic”

A publicat 35 de lucrări cu caracter istoric și de doctrină legionară. (Wikipedia)

• Despre autor
• Ultimele articole

About Rost Online

• Premierul Marcel Ciolacu, în presa austriacă: Forțele extremiste trebuie izolate - 23 noiembrie 2024
• Iniţiatorul constituirii Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, Eugen Pătraş, interdicţie de a intra pe teritoriul ucrainean - 23 noiembrie 2024
• Europarlamentarul Claudiu Târziu, la Iași: Vă chem să mergeți la vot și să alegeți oameni care țin cu România! - 22 noiembrie 2024