Premisele unui revizionism românesc

de

«Je donnerais bien quelque chose pour savoir exactement pour qui ont été réellement accomplies ces actions dont on proclame publiquement qu’elles ont été accomplies pour la patrie.»

GEORG-CHRISTOPH LICHTENBERG

Una din primele manifestări de putere ale regimului comunist în România a fost aceea de a revizui toate valorile noastre culturale şi politice. Eroi sau poeţi socotiţi până în 1945 drept fondatori ai României moderne, din comentarea acţiunilor şi operei cărora se hrăneau generaţii intregi de şcolari şi de intelectuali, au fost aruncaţi de pe soclu sau camuflaţi în ridicule fantasme socialiste. Iar din subsolul unei istorii, peste care timpul trecuse demult echitabilul sau burete, au fost scoase la iveală personagii ciudate şi adesea anonime din rândul cărora Caragiale işi recolta pe vremuri personagii pentru comediile şi satirele lui realiste. Am putut asista astfel la transformarea lui Nicolae Bălcecu în «erou socialist» şi la ridicarea Anei Ipătescu, isterică «pasionaria» a evenimentelor de la mijlocul veacului trecut, la rangul de precursoare decisivă a republicii lui Pătru Groza. Eminescu, urmând ritmul acestui satanic carnaval cultural, a devenit autorul unui «Împărat şi Proletar», care a şters din Opera marelui poet atât articolele politice care stăteau la baza ideologiei noastre naţionale, cât şi poesiile pe care le murmuram odinioară, în pas cu desfăşurarea pasionată a adolescenţei şi a tinereţii noastre. Ştefan cel Mare, «atlet al lui Cristos», Mihai Viteazul, simbol al Europei Creştine, Constantin Brâncoveanu, martir al credinţei în faţa Asiei păgâne, Brătienii, ziditori ai unităţii naţionale, Regii, în sfârşit, simboluri ale dorinţei noastre de afirmare şi de libertate, au fost călcaţi în picioare de armăsarii culturii sovietice. Kişinevschi a luat locul lui Titu Maiorescu în fruntea vieţii noastre culturale, invăţându-ne să alegem modele de gândire şi de inspiraţie intr’un Răsărit care ne-a improşcat întotdeauna cu tenebre şi peste stepele căruia frunţile lui Cantemir şi Milescu au încercat în van să aducă lumină.

Fără îndoială, criza românească dintre 1938 şi 1944 a pus în evidență multe deficienţe culturale şi mai ales politice. Insă nu e mai puţin adevărat că aceste deficienţe nu aveau nevoe de o înfrângere pentru a fi revizate şi nici de prezenţa proconsulilor sovietici pe teritoriul României spre a fi reparate. Cum insă nimic nu e mai ireversibil decât amănuntul istoric, e inutil să speculăm asupra ce1or ce s’ar fi putut întâmpla dacă … Mi se pare mai just să luăm ca punct de plecare catastrofa însăşi, nu spre a o face să dispară din trecutul nostru, ca în desenele animate unde inundaţiile sau cutremurele pot fi anulate şi lucrurile repuse în locul unde se găseau înainte prin simpla voinţă a unui şoarece atomic, şi spre a analiza cu sinceritate evenimente, personagii şi situaţii româneşti din care falsa noastră fericire din trecut ne invăţase să facem zeităţi şi altare intangibile.

Dacă dezastrul a fost posibil, dacă faimoasa noastră putere de adaptabilitate la ritmul civilizaţiei şi al progresului a putut fi tăiată din rădăcini, dacă după un veac de contact viu cu Occidentul am putut fi aruncaţi din nou în hrubele bolnave ale unui Răsărit din care, numai soarele ne-a venit cu prietenie, dacă, în sfârşit, am fost reintegraţi intr’un spațiu spiritual, politic şi economic din care sperasem să fi scăpat pentru totdeauna, e foarte posibil ca toate acestea să se fi întâmplat nu numai din vina sau din voinţa altora, ci şi din vina noastră. E foarte posibil ca multe din monumentele în faţa cărora ne închinam cu un fel de respect didactic, câştigat pe băncile şcoalei şi ale vieţii româneşti, să fi fost roase de carii ascunse, pe care unii dintre cărturarii noştri le-au descoperit uneori cu groază, insă de ronţăitul sinistru al cărora mulţi dintre conducătorii noştri politici nu au putut sau nu au voit să ţină seama.

Statul democratic românesc, clădit pe o Constituţie liberală ale cărei defecte Eminescu le-a semnalat de nenumărate ori, a înălţat în sufletele noastre mituri a căror veracitate evenimentele au avut grijă să o contrazică. Uluitoarea noastră putere de adaptabilitate la progresele occidentului, care constitue mitul major al istoriei noastre recente, poate da loc azi la aspre comentarii din partea acelora, mai ales, care plătesc în închisorile republicii populare increderea lor nemărginită în forţa ilustră a acestui mit. Si deasemeni pot surâde cu amărăciune cei care au crezut în mitul unei independenţe religioase româneşti, cu autocefalia căreea ne-a plăcut adesea să ne fălim şi în care ne-am înverșunat să admirăm un fel de superbă replică a anglicanismuiui protestant. A fost de ajuns o răsturnare de valori politice şi de tratate, pentru ca tiara acestei şubrede autocefalii să se rostogolească în noroiu şi să ne reintegrăm între limitele unui Răsărit pravoslavnic, între care ne făcusem veacul cu pioasă şi cu falnică conştiinciozitate.

Între 1918 şi 1938, în special, am avut timp suficient să verificăm valorile politice pe care fusese construit Statul românesc modern şi să tragem concluzii eficace din desfăşurarea vieţii noastre politice interne. Alegerile, şedinţele Parlamentului, activitatea şi capacitatea miniştrilor, mediul politic ai României întregite, ale cărei defecte le vedeam cu ochii noştri de cetăţeni indignaţi dar pasivi, ar fi fost destul spre a ne sili să ne aplecăm cu oarecare curiozitate asupra ideilor şi asupra evenimentelor care făcuseră posibil acest spectacol, de tristă amintire azi. Însă Istoria ne luase în braţe şi ne purtase adormitor prin victorii şi satisfacţii — 1877, 1913, 1918 — ca să ne dea drumul din pragul unui paradis de glorii şi de galoane sclipitoare, în infernul în care ne sbatem de şapte ani. Am fost, în 1918, poporul cel mai alintat de sfârşitul războiului, naţiunea europeană cea mai răsplătită de ruleta păcii. Am intrat după aceea într’un fel de perioadă orgiastică din care ne-am desmeticit abia în acea faimoasă noapte de Iunie 1940, în care un neaşteptat ultimatum rusesc ne punea să alegem intre războiu şi cedarea Basarabiei. Eram atât de năuciţi, atât de siguri contam pe aviaţia noastră, pe tancurile pe care le vedeam defilând de 10 Mai, pe fortificaţiile «inexpugnabile» care inconjurau Țara cu un zid de foc şi de oţel, încât am ales cea de a doua alternativă fără niciun fel de şovăire morală.

Este de ajuns să frunzărim literatura noastră dintre 1920 şi 1940 pentru a înţelege mai bine această epocă de orgie naţională. Romanele acestor două decenii stau eternă mărturie de haosul sufletesc în care căzusem, de tragedia care se ascundea dincolo de râsetele banchetului politic: Rebreanu, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade, oglindesc în opera lor tristeţea acestui crepuscul liberal în care ne agitam convinşi că istoria lumii s’a încheiat cu o victorie românească şi că moştenirea ideologică a veacului al XIX-a, din care consumam cu frenezie, nu avea să se epuizeze niciodată. Eroii acestor romane, sinteze ale oamenilor care s’au sbuciumat intre hotarele României Mari, sunt de două categorii: oamenii puri, veniţi din spaţiul virgin al satelor şi târâţi de şuvoiul vieţii orăşeneşti până’n pragul descompunerii şi al sinuciderii, — şi politicienii impuri, reprezentanţi viţioşi şi cinici ai unor curente ideologice în plină putrefacţie şi ai unei societăţi care-şi iscălea cu propria-i mână sentinţe de moarte. Personagiile femenine, când nu erau fecioare nevinovate copiate după modelele caduce ale unor vremi trecute, reflectau în unduioasa lor perversitate toate tarele unui timp în care virtutea şi decenţa nu mai erau decât vetuste piese de muzeu, (Roger Vercel, intr’un abject şi mediocru roman pentru midinete, «Le pere Traian», foloseşte mediul românesc al dupărăzboiului spre a pune în evidenţă decadenţa unei societăți imbătate de viţiu şi total inconştientă de misiunea ei socială şi spirituală). Sinucidere, desfrâu, mizerie ascunsă cu grijă în spatele unor palate construite din traficuri ilegale, o ţărănime cântărită cu urna electorală şi lăsată să putrezească în ingoranţă şi în sărăcie, o pletoră de funcţionari famelici si coruptibili. Cine îşi mai aduce aminte de «Dona Alba», de «Golanii», de Calea Victoriei, de «La Medeleni», de «Zilele şi nopţile unui student întarziat», de «Huliganii» şi de atâtea alte romane şi nuvele de o sfâșietoare şi alarmantă tristeţe, işi poate uşor reîmprospăta imaginea unei vieţi româneşti din care dispăruse simţul echilibrului şi al realităţii. Din care dispăruse mai ales contactul viu dintre politică şi ideologia politică, dintre acţiune şi idee.

In picioare, neatinse de viciu, reprezentând incă acele nepieritoare calităţi ale rasei, care înfruntaseră întotdeauna adversităţile şi le rezolvaseră cum putuseră mai bine, două categorii: Țărănimea şi Intelectualii. Prima, prea departe de frământarea ideologică a timpului, dincolo de liberalism, de socialism şi de toate derivatele lor moderne, spre a se putea lăsa coruptă. Cealaltă, prea în miezul adevărat al lucrurilor spre a nu simţi în carne acizii devoratori. Intre ele, o pătură orăşenească sau burgheză, ignorând suveran existenţa celorlalte două, deţinând puterea prin forţa exterioară a lucrurilor şi vinovată exclusivă a dezastrului de mai târziu.

De unde acest desechilibru? De unde această flagrantă contrazicere intre miturile oficiale şi situaţia adevărată a ţării dintre sufletul conducătorilor şi marele suflet pur al celor conduşi?

Explicaţia nu e greu de găsit. Statul român a fost, dela mijlocul veacului trecut (XIX, n.n.) încoace, o haină de împrumut, aruncată în grabă peste umerii poporului, cârpită şi adăugită după 1918 pentru uzul noului mare trup al Țării. În această haină copiată la repezeală am înfruntat anii cei mai importanţi ai istoriei noastre, clănţănind din dinţi, dar afirmând pretutindeni că ne e cald şi bine. Momentul cel mai tragicomic, în cadrul acestei ciudate şi penibile sforţări de a nu mai fi noi înşine, îl reprezintă fără îndoială Nicolae Titulescu, sinteză a unui veac întreg de adaptabilitate la situaţii care nu ne priveau direct şi la maniere care erau elegante numai în spaţiul care le făcuse necesare şi posibile. Nicolae Titulescu a fost ceea ce se numea la noi, cu un fel de mândrie simiescă, un occidental. Alecsandri l’ar fi numit bonjourist, fără să greşească. Titulescu a vrut, în ritm cu voinţa Ligii Naţiunilor şi a Franţei, să ne aranjem prietenește cu Rusia. A vrut, consecvent aceluiaş ritm, să ne facă să credem că marele nostru inamic e Ungaria si că Rusia ne poate fi prietenă. Ne-a încadrat într’un sistem de alianţe slave, utile Franţei în acea epocă, ducând excesul de zel atât de departe, încât, prin 1929-31, elevii de liceu puteau lua lecţii gratuite de limba sârbă şi cehă, în cadrul unor ore suplimentare benevole. Mica Înţelegere, formaţie politică indreptată impotriva unor duşmani inchipuiţi sau nepericuloşi, s’a prăbuşit în clipa în care autenticitatea ei a fost pusă la incercare. (Ca şi Înţelegerea Balcanică, din care poporul român a făcut parte din acelaş «entusiasm»; simple reflexe diplomatice a unor interese care nu aveau nimic de a face cu interesele României).

În acest timp burghezia noastră strălucea cu aceleaşi raze ca şi burghezia occidentală. Bucureştenii consumau aceleaşi produse rafinate ca şi Parizienii sau Londonezii. Vorbeam frantuzeşte mai bine decât Maseiezii. (Decenii la rând, limba franceză a fost la noi singura modalitate de a distinge o clasă de alta, singurul titlu de nobleţă al unei aristocraţii proaspete şi inconştiente care confunda blazonul cu facilitatea de a îngurgita poesiile lui Paul Géraldy şi romanele lui Victor Marguerite. Artificiozitatea unei clase făcute iar nu născute, inventându-şi titluri inexistente pentru a putea domina cu conştiinţa impăcată).

O prăpastie enormă s’a deschis astfel între conducători şi conduşi, transformaţi cu încetul în două lumi cu obiceiuri tot atât de distincte ca şi culturile cărora aparţineau. (Cultura franceză clasei conducătoare, cultura populară clasei conduse. Deosebirea e elocventă. Autenticitatea uneia în faţa palidei inexistențe a celeilalte. Originalitate contra copie. Interesant de urmărit procesul de apropiere dintre pătura intelectuală şi cultura populară, pe măsură ce clasa conducătoare şi «cultura» ei îşi evidenţiau incapacitatea şi ridiculul). Mersul la vot cu jandarmul în urmă, redă plastic imaginea acestui conflict surd, a acestui joc în care mingea sbura intre Bucureşti şi Paris sau Geneva, şi în care poporul nu lua parte nici măcar ca spectator.

E uşor a înţelege azi, prin prisma ultimelor evenimente, că felul cel mai eficace de a domina un popor este de a-i impune o ideologie politică străină. Liberalismul, ca şi comunismul, au practicat cu succes acest sistem. Parisul în Europa, Washingtonul în cele două Americi, Rusia în spaţiul care i-a căzut de curând sub ghiare, sugerează sau impun propriile lor ideologii pentru a stăpâni mai uşor popoare pe care un sistem original şi specific, deci diferit de sistemul pretinsului stăpânitor, le-ar pune cu siguranţă intr’o poziţie de independenţă şi de eventual necolaboraţionism. Cazul Spaniei şi al Argentinei, în faţa puterilor occidentale, şi al Iugoslaviei, în faţa Rusiei, constitue azi exemple clare. Noi am fost liberalizaţi ca să fim mai uşor mânuiţi, la stânga, la dreaptă, inainte, inapoi, după nevoile celui sau celor care ne inspirau şi ne manevrau. Dacă ieri burghezia a asuprit pe ţăran, târându-l fără voia lui în stranii combinaţii politice şi economice, azi muncitorimea asupreşte pe burghez. Burghezia era calul troian al lumii liberale în România, azi muncitorimea e calul troian al comunismului moscovit. Sovromurile au luat locut societăţilor anonime cu capital străin şi echilibrul economic a fost imediat restabilit.

E interesant de observat că ţărănimea a fost şi este o pătură socială nefolosibilă. Azi, ca şi ieri, continuă să sufere vexaţiile unei pături suprapuse, artificial susţinută din afară. Activistul rusificat a luat locul boierului franţuzit. Diferenţa e sensibilă, însă e numai de nuanţă. Drama continuă, cu schimbări produse numai intre cei de sus, adică intre cei impuşi în fruntea treburilor Țării de variaţiile barometrului internaţional. Mulţi intelectuali binevoitori se intrebau pe vremuri dece România Mare nu a fost mai puternică decât Vechiul Regat. Azi unii se vor fi intrebând dece RPR (Republica Populară Română, n.n.) nu e mai importantă decât RPU (Republica Populară Ungară, n.n.), RPP (Republica Populară Poloneză, n.n.) sau RPB (Republica Populară Bulgară, n.n.). Explicaţia este aceeaşi pentru toate formulele istoriei noastre moderne: am fost un instrument, delicat sau violent mânuit din afară. Oamenii noştri politici au camuflat cum au putut mai bine această stare de dependenţă, apărând cu dârzenie interesele româneşti atunci când era vorba de adevăraţi patrioţi, salvând propriile lor interese materiale atunci când era vorba de simpli agenţi mai mult sau mai putin secreţi ai unor puteri străine. Nume, din ambele nuanţe, sunt prezente fără îndoială în mintea cetitorului celui mai puţin avizat. E inutil să plângem sau să blestemăm. Asta e realitatea şi nimic nu o poate schimba, în ceea ce priveşte trecutul.

Cât priveşte viitorul, el aparţine fără îndoială acelei pături virgine care este Românimea: ţărănimea — singura realitate românească necompromisă şi, în fond, indestructibilă. În clipa în care cuvântul ei se va putea face auzit, vom începe a fi un mare popor şi vocea noastră va zgudui bolţile istoriei. Până atunci, căci acest moment e incă departe, să ne revizuim entuziasmele, să ne curățăm miturile de omizi şi orgoliile de putregaiuri, şi să învăţăm a pătrunde în istorie nu cu smerenia mironosită a romanticului palid de false evlavii şi obsedat de ruine, ci cu hotărârea omului modern de a se desface, fără sentimentalisme, de ceea ce i-a dăunat, şi de a se lega de ceea ce l-a ajutat să ajungă, peste veacuri de becisnicii, în pragul lucid al clipei de faţă.

Vintilă HORIA

(Material preluat din revista de cultură românească Destin, nr 2 din 1951)

_____________________________

Tot de Vintilă Horia mai puteți citi:

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost

2 comentarii la „Premisele unui revizionism românesc”

  1. Un articol f. interesant care ar trebui sa ne dea de gandit profund,nu doar de suprafata,atat timp cat nimic important si serios nu se intampla in Romania, cum bine spune Horia Vintila in articol.

Comentariile sunt închise.